Trăim sub teroarea timpului. După ce ființa a fost încadrată în dimensiunea universală, prin spiritul ei, aspirația spre infinit a concentrat întreaga sa capacitate ontologică și axiologică. Numai că n-a fost destul pentru a atinge eternitatea. Între aspirație și puterea ființei de a se redescoperi a intervenit un conflict care a prefigurat o dramă cu ecouri severe în destinul nostru. Pentru că toate acestea au fost puse sub semnul timpului, care se va dovedi cel mai crud tiran al ființei, amestecând lumina cu întunericul, aspirația cu neputința, iubirea cu ura, viața cu moartea, astfel punându-ne sub semnul tainei. Supusă celor trei dimensiuni ale timpului – prezent, trecut, viitor – lumea evoluează în dezechilibru pe care spiritul uman încearcă, cu disperare, să le armonizeze.
Pe scurt, aceasta este calea pe care ne-o propune potul Ioan Barb în volumul „Picătura de infinit” (Ed. A.T.U., Sibiu, 2010). Nu există poem fără ca încleștarea cu timpul să nu fie declanșatoare de suferință. Un sentiment accentuat al ireversibilității timpului și al fragilității ființei domină discursul liric. Viața este păzită cu strășnicie de timp. Paradoxal, viața însăși se reevaluează în dimensiunea timpului, care este vinovatul principal pentru toate suferințele existențiale: „te va recupera timpul viitor/ ascuns în eternitate/ ca într-un cuib”. Sau: „timpul ca un meșter bătrân/ intră prin portiera din față”. Sau: „iar timpul neterminat/ se întoarce în mine și în tine/ să curgă într-o albie/ care desparte două grădini”. Și încă: „ai o viață fără prezent/ iubești fără prezent/ ești fără prezent/ ești chiar prezent/ fără să mai fi prezent”. Acest joc cu timpul este nucleul galactic al vieții: „viitorul este tor un trecut/ despre care naratorul/ nu a scris încă nici un cuvânt”. Iubirea însăși, care este factorul unic, generator de forță pentru întâmpinarea infinitului din noi și de dincolo de noi, este supusa timpului: „dragostea este ca o mașină de epocă/ parcată în curtea din spatele casei/ sub umbrar îți zâmbește/ prin geamurile șterse/patinate de vreme”. Oare să nu mai fie scăpare? Așa se insinuează până când ieșirea din acest cerc dureros al timpului ne-o oferă zborul. Iată într-o bijuterie lirică asimilarea dintre iubire și zbor: „primăvara aceasta/ iubito/ va scrie cu păsări în noi/ o poveste începută/ într-un colț de infinit” Ca în final: „biografia ta/ scrisă cu aripi/ pe cer…”.
Dar în asemenea cadru lumea noastră își consumă conflictul cu sine și, evident, cu timpul, pentru că această lumea o izbutit să-și închidă orizontul. Ca o obsesie devastatoare, orizontul se deschide prin visul eliberator, ne spune Ioan Barb, al unui Prometeu care repetă experiența mitică printre noi: „se face târziu și este atâta tristețe pe străzi/ mă vizitează păsări de pradă dimineața/ ciugulesc literele din mine silabele/ îmi scot cu măiestrie fiecare ochi…” Sau: „ pe fereastră orașul țintește ca un vultur ochii tăi/ aceste turnuri gemene ce s-au fixat în tine/ statuie a libertății”. Or, de aici începe înstrăinarea pe care poetul Ioan Barb o traduce în două poeme superbe construite de parabola puiului de cuc (obsedant folosită în creația populară) și cealaltă a cetății roditoare (mitul biblic), care se prăbușește. Pentru că într-o lumea automatizată, mecanizată, în ritmul impus de timp, individul nu mai are prea multe șanse de-a supraviețui întreg: „de aceea dimineața blestemai cafeaua de necaz/ zilele soarele ceasul care îți amintea de slujbă/ plecai turbat iar seara te întorceai spășit, pocăit…”.
Așa fiind, cum vom putea supraviețui cu aspirația noastră spre eternitate, spre infinit, ca măsură a temeiniciei vieții? Există oare cale spre acest adevăr fundamental în care este învelit spiritul? Recursul la primul orizont al creației este eliberator și, mai ales, întemeietor de viață. Astfel, după o experiență dramatică, la sfârșitul tuturor suferințelor se află Marele Creator. Calea spre El se află în cuvânt. Dumnezeu este finalitatea acestuia: „în această sămânță/ citind cu răbdare/ fiecare literă din cartea/ zilelor mele/ mă așteaptă la sfârșitul/ lecturii/ dumnezeu”. Dar între cuvânt și Divinitate drumul este construit de poet, acest mag al cuvântului care are legături directe cu infinitul. Existența lui este excentrică lumii cotidiene, lumii noastre: „poetul/ nici măcar nu poate muri în captivitate/ viață sa nu-i aparține/ ci este doar o lacrimă a veșniciei/ picătura de infinit căzută/ peste flacăra anilor dimineața”. Și a artistului de bună seamă: „cer semne de la dumnezeu/ prin ceața grea, care se lasă./ voi veți pleca mahmuri acasă./ crucificat – rămân doar eu”. Astfel, tot timpul ridică poetul spre infinit, spre ținta principală a existenței noastre neînsemnate, perisabile: „adorm în fiecare/ spațiu gol de cuvinte/ și mă la las alungat/ în ploile revărsate/ cu lumina/ poemului/ ridicând timpul/ la puterea infinit”.
Am putea spune acum, în încheiere, că poetul Ioan Barb a izbutit să reconvertească postmodenismul, redirecționându-l spre dezbaterile filosofice, eliminând (sau în orice caz reducând drastic) accentele savuroase, ironice, sarcastice sau satirice ale mesajului poetic. Sigur, e vorba despre un proiect în care cititorul de poezie este chemat să scrie textul alături de poet. Iată, de pildă, introducerea într-un scenariu liric: „am să vă povestesc/ cum poemele mele/ coboară din pod seara/ îmbrăcate în hainele păpușilor”. Dar poezia lui Ioan Barb a rămas fixată în canonul postmodernist, să zicem temperat sau, dacă vreți, târziu. Cu același entuziasm, Ioan Barb reeditează detaliul mundan, care-și dobândește calitatea poetică prin acel miracol despre care vorbim de la facerea lumii și cu cât o facem mai des cu atât îi sporim taina: „s-au mutat pe rând într-o toamnă/ la capătul aleii la numărul 35 bis”. Și. „de fiecare dată iau câte un suvenir/ în anul trecut au luat icoanele/ și mașina de cusut credeau că-i un singer”. Și încă: „să trăiți strigă gata de onor/ îți prezintă codul tău genetic/ legile lui gregor mendel”. Și: „ ca un olimp într-o mantie/ de ceață ridicată din paharele de bere noroc”.
Înțeleg că „boala” poetului Ioan Barb a rămas vreme îndelungată (din 1979) de veghe. Acum s-a reactivat. Citindu-i structura genetică, cred că-și va redobândi libertatea de-a cuprinde întregul organism. Timpul e marele vinovat pentru că trece prin noi sporindu-și taina!
Liviu Comșia