Constat cu bucurie că de la o vreme apar din ce în ce mai multe cărți de poeme, de bună calitate, sub sigla prestigioasei edituri timișorene Brumar. Printre cărțile apărute anul acesta la editura timișoreană găsim și cartea sirianului Dajamal Mahmoud, "Pe muchiile cercului", apărută în condiții grafice excelente în cadrul colecției „poeți străini contemporani”. Cartea lui Djamal Mahmoud, poet stabilit în România de câțiva ani buni, poate fi văzută, așa cum ne anunță în prefața cărții Eugen Evu, ca „o epopee compozită, de o mare forță expresivă și bogată în conținutul ei strict semantic” sau dacă aruncăm privirile pe coperta patru a cărții putem spune odată cu Felix Nicolau că „Mahmoud Djamal se refugiază în muzică și lumină. Ori în tăcere și beznă, depinde de dispoziție”. Nu ne rămâne decât ca, parcurgând volumul autorului, să descoperim dacă cele menționate de „avocații literari” sunt cu adevărat valabile în cazul poeziei autorului de față.
De la distanță, la o primă lectură a poemelor lui Djamal ești tentat să îl compari cu Salah Mahdi, alt poet oriental (irakian) stabilit de aproape trei decenii în România (Satu Mare). Diferența dintre cei doi este evidentă, deoarece la Salah Mahdi avem de a face cu o poezie ușor biografică aflată în vecinătatea călătoriilor imaginare, apropiată datorită debutului (1990) mai curând de generația optzecistă, pe când la Mahmoud Djamal vedem un poet vizual complet aflat mai curând în vecinătatea liricii doimiiste, caracterizată pe de o parte de metafora în relație cu rațiunea și senzualitatea ludicului, iar pe de altă parte de metafora în relație cu ființa. Mahmoud Djamal, poet format în școala virtuală a poeziei contemporane, este unul dintre puținii poeți care nu apelează la ingineriile neoavangardiste pentru a se exprima, ci preferă, în ciuda tuturor tehnicilor postmoderne, să-și cânte poezia în lumina educației de acasă. Deși în poezia lui se poate observa ușor modelul european de poezie, verbul liric, prin care poetul pătrunde în inima lectorului, este construit cu ajutorul multor elemente din poezia și cultura orientală. Dacă ar fi să vorbim despre o asemănare între Salah Mahdi și Mahmoud Djamal, aceea este că, amândoi pot scrie în același ton folosind fie modelul oriental, fie cel european, și asta pentru că poezia care curge din lumina babilonului este una sinceră, „vorbită de o singură limbă”, limba poetului aflat în slujba poeziei. Această limbă apare în viziunea lui Djamal ca fiind universală, deoarece ea se arată ca deschidere (de fereastră) către ființă și către cele ființate. Iată, în acest sens ce ne spune poetul în poemul „Limba”: „palmierul moștenit de la tata / îmi zicea / să vorbesc limba trunchiului / sau a rădăcinii dacă vreau / să spun mai mult / sânii Mamei / îmi ziceau / să vorbesc / limba deșertului sau a pietrei / doar geamul în care mă descalț / în fiecare noapte / întotdeauna / îmi vorbește de o singură limbă…”. Acest ritual asumat cu grijă de poetul sirian este completat iconic cu elemente simbolice aparținând poeziei orientale, elemente care alcătuiesc tematica volumului de față. Printre acestea găsim motivul soarelui (ca început, ca lumină și element cald), motivul pielii omului arab (pe care soarele răsare și apune), motivul pământului (clepsidră de nisip) și timpului, motivul zidului și al familiei aflată în strânsă legătură cu dumnezeu și natura, precum și motive ale liricii europene printre care amintesc: motivul epigonic al măștii, motivul crucii, motivul morții, motivul umbrelor, motivul oglinzii și cel al nihilismului epocii. Mahmoud Djamal poet care trăiește clipa sunetului curgător al trecerii omului prin marele timp știe să privească „pământul în ochi”, să poarte pe chip înainte de orice confruntare cu timpul „doar culoarea pământului”, atunci când întâlnește întunericul poetul cuprinde universul și-l naște poezie curată. Iată ce ne spune poetul în poemul „Întuneric”: „când cerul își stinge luminile / iar eu rămân / doar cu mine însumi / întunericul / devine o femeie voluptoasă / cu mii de trupuri / și cu brațe lungi / atât de lungi încât / cuprind tot universul între ele…”. Acum putem spune, odată cu poetul, că inima bate aritmic / ca o tobă africană, adică vibrează ritualic întru dans al iubirii. Tălpile poetului, așa cum are să spună într-un alt poem, sunt întru căutarea sunetului. Întreaga existență a celui care ridică metafore, ar trebui să fie, dacă mergem pe linia poetului, axată pe litera luminii, a femeii iubite, a pământului sfânt.
Poet profund și delicat, religios și totodată original Mahmoud Djamal reușește ca un adevărat grafician de metafore să contureze imaginea lumii și a omului vecin cu el. El îi judecă dur pe aceia care „ca pasările acoperă cerul” și instaurează întunericul, pe aceia care duc metafora în derizoriu, pe aceia care aduc în fața „albul oglinzii”, fantasmele puterii nihiliste. Poetul își construiește o cruce de apă cu care să izbăvească moartea, ia cerul (sumă a cercurilor) în brațe și pornește cruciada împotriva celor care rătăcesc printre prunci. Am putea spune, că întreaga carte reprezintă un strigăt metafizic, care pornește dinspre om spre universul acestuia (și invers), dinspre cerc către colțuri, așa cum Nietzsche vorbea despre depărtarea de centru către margini, către X. Mahmoud Djamal observă că există un duel între culturi, între religii. Poetul conștientizează faptul că aceste dueluri pot duce în cele din urmă la asfințitul unor culturi, al unor sunete, care participă acum, încă, la muzica universului. Măștile de luptă sau carnavalul cercurilor, în viziunea poetului nu vor reuși să se ridice la valoarea sacră a adevăratei creații. În acest sens iată ce ne spune poetul în poemul „Proiecție”: „duelul între pielea mea / și praful adus de lumina zilei / unde îmi stocam pașii / împreună cu sunetele lor / a luat sfârșit / numaidecât se vor șterge / liniile albe ale șotronului / apa ploii e teacă / în care îmi voi introduce trupul / iar cu ochii trimiși în geam / voi proiecta o scară / pe treptele căreia / îmi va urca și coborî sufletul / până la dispariția ultimului ropot…”.
Situarea omului pe muchia cercului, poate fi interpretată și ca situarea unei culturi în pragul schimbării, a treceri. Mi-aș permite să cred că poetul, profet al mării nisipurilor, vorbește în această carte despre împlinirea sau depășirea postmodernismului, că propune în locul unor discuri învechite, ce repetă neîncetat moartea naturii, discul reîntoarcerii la „refrenul pământului”. Cu acest ton sensibil și melancolic Mahmoud Djamal mușcă, „cu poftă din moarte”, se simte pe muchiile cercului, accentuate de nepăsarea semenilor. În încheiere redau integral poemul „Refren”, care conține piesele de rezistență ale cântecului lui Djamal: „cercuri de diferite mărimi trasez / mă târăsc în carnea tălpilor / mușc cu poftă din moartea mea / în timp ce-ți ciugulești aripile / neinteresată de soarta lor / ascultând refrenul pământului / un disc învechit ce repetă neîncetat / același cântec / sufletul mi se furișează desculț / lăsându-mă să-mi savurez trupul / în liniște / habar n-am în ce direcție o ia / nici nu știu dacă urcă / sau coboară treptele / poate îmi trimiți o vorbă / dacă vei afla / cu penele moarte care mă vor vizita / în zilele de sărbători / sau cu pietrele ce mă vor feri de / frigul meu / mângâindu-mă cu tăcerea lor”.