Doamnă Emilia Comișel, în discuțiile colocviale avute despre folclorul din Teleorman, ați abordat în special creația orală din această zonă. Care este particularitatea acesteia?

Nu este o problemă ușoară, dar pentru că lucrez în acest județ din 1940, voi puncta câteva elemente. Þin foarte mult să se știe că folclorul teleormănean este o realitate spirituală complexă care aparține tezaurului artistic unitar, specific poporului român. Datorită talentului interpreților din diferite zone s-au creat niște genuri, niște stiluri regionale. În Teleorman se întâlnește o bogăție extraordinară de genuri, putând certifica că în fiecare gen se întâlnesc o multitudine de melodii. În volumul lansat biblioteca județeană „Marin Preda” din Alexandria, „Folclor poetico-muzical din Teleorman”, am abordat balada, un gen greu, dar unul din genurile fundamentale ale folclorului românesc. Numai în acest mic spațiu geografic sunt zeci de teme de balade. Din punct de vedere muzical se păstrează extraordinar de bine stilul local. Melodia unei balade este o îmbinare genială care depinde de interpret, ea nefiind mecanică. Și în Teleorman există creatori-interpreți, această zonă atrăgând atenția intelectualilor încă din secolul trecut. Datorită volumul publicat în 1900, intitulat „Materialuri folcloristice” și având ca autori pe profesorii Ion Þapu și Grigore Tocilescu, avem melodii de baladă de peste 100 de ani. Constantin Brăiloiu spunea că Vlașca și Teleormanul reprezintă o comoară neprețuită care trebuie cunoscută. Aici interpretarea este parlanto, adică foarte aproape de vorbire.

Spuneați despre doină că este o melopee pe care executantul creator o improvizează într-o nesfârșită variație pe baza unor formule și procedee tradiționale. Sunteți de aceeași părere cu cei care susțin lipsa muzicalității la doină?

Adevărul este că la început intelectualii s-au îndreptat numai spre texte, deoarece nu aveau educație muzicală. A fost necesar ca inspectorii școlari să ceară, în special la școlile de fete, să se studieze folclorul. Noi trebuie să ne gândim, istoric, că am fost sărăciți din cauza lipsei de pregătire muzicală. De aceea eu țin foarte mult ca folclorul, așa cum se întâmplă în țările vecine, și mai ales în Ungaria, să se studieze de la cele mai mici clase. Dacă urmăriți manualele din Ungaria sau Franța veți vedea câtă importanță se acordă folclorului, pe când la noi aproape că nu se mai știe cum se joacă o horă. În trecut, când se făceau taberele mixte, copii din diferite țări știau să joace sau să cânte, pe când românii nu știu.

Poate considera doina și balada o frontieră culturală în satul global?

Fără îndoială, mai ales doina tip de dragoste pe care nu o au multe popoare, și de asemenea mai sunt câteva genuri legate de viața familiară, care pot să intre în acest fenomen nou, în care esențial este să intre și folclorul teleormănean.

Această postmodernitate a lăutarului mai are a face cu trasmiterea folclorului?

Þăranul a creat și a cântat din totdeauna, pentru că era vorba despre viața lui. Lăutarii au preluat treptat o mare parte din repertoriul țărănesc, contribuind la amplificarea lui tematică, muzicală și stilistic-interpretativă. Viața se modifică. Schimbările materiale și spirituale, transformarea satului patriarhal, modernizarea în parte, mutațiile masive de populație, sunt factori care au influențat parțial și mentalitatea oamenilor. Constantin Brăiloiu spunea că oricâte modificări ar fi suferit cântecul popular el își păstrează rădăcinile. De aceea trebuie să dăm aceste cărți, și, susțin eu, însoțite de casete audio, pentru ca cititorul să se familiarizeze și cu muzicalitatea textului, culoarea vocii, modalitatea de interpretare. Prin modificarea stilului de viață s-a dus la dispariția horelor, plecarea la oraș a instrumentiștilor care aveau un rol important în viața sătenilor, dispariția șezătorilor care erau laboratoare de transmitere și creație a unor obiceiuri din repertoriul lor oral, un fel de jurnal oral pentru informație și cântece. Acolo se plămădea cântecul și se îmbogățea.

Se constată o creștere în audiență a ”manelismelor” interpretative, asimilat se spune kitsch-ului muzical, în detrimentul folclorului autentic. De se simt tot mai mulți români atrași spre această latură?

O explicație ar fi că tradițiile nu se mai transmit în școli și nici în familie. Atragerea spre kitsch poate apărea și datorită unui oarecare dinamism al acestuia. Eu sunt sigură că prin maturizare cei tineri vor renunța la ceea ce este nociv.

Dacă vor avea și șansa interacționării cu personalități care să le insufle sau să le explice ce este nociv. Așa cum s-a întâmplat și în cazul dumneavoastră.

Așa este. Eu am avut marea șansă de a cunoaște și lucra cu oameni de excepție. În primul rând tatăl meu care a fost profesor și violonist. Apoi Constantin Brăiloiu care a fost profesorul meu și cu care mai târziu am colaborat. De asemenea Harry Sthal, marele nostru sociolog care s-a îndrăgostit de folclor și de sociologia țăranului datorită lui Brăiloiu, aducându-l să asiste la înregistrările noastre. Foarte mult am fost atrasă de Ovid Densusianu. Despre acesta foarte puțini știu că la orele lui de filologie vorbea despre baladă. Cum pe atunci oamenii nu știau că balada se cântă, Densuianu îl invita pe Brăiloiu la orele lui pentru a oferi spre audiție asistenței înregistrările sale, astfel că foarte mulți români au aflat că balada nu este o simplă poezie ci este o cântare.

Același lucru constatase și istoricul Nicolae Iorga, care transcria interpretul ca principal trasmițător a mesajului baladei.

Mai mult, Nicolae Iorga a vorbit primul despre aceste balade care depind foarte mult de interpret, acesta trebuind să cunoască tradiția locului pentru a o putea transmite nealterată mai departe. În zilele noastre lăutarii foarte rar mai cântă folclor sau balade. Eu fac parte și din Fundația ”Mihai Viteazul” și am căutat balada „Mihai Viteazul”, iar după căutări în diverse zone ale țării unde aveam cunoștințe că mai există, am constatat că doar în județele Teleorman și Ilfov se mai păstrează. De aceea consider că atâta timp cât preoții și profesorii vor avea o atitudine pozitivă față de creația populară, atunci lucrurile se vor păstra pe un făgaș normal. Și aș da Teleormanul ca exemplu de preocupare în acest sens. Îmi vine în minte profesorul Gheorghe I. Neagu cu care am colaborat foarte bine și care a publicat un articol despre un obicei numit „Barba lui Dumnezeu”. Apoi trebuie amintiți D. D. Stancu, Iulian Chivu, Romulus Toma, Ștefan Marinescu, Antonică Popescu, care au publicat culegeri și studii de valoare.

Chiar dacă vremea apostolatului a trecut, dumneavoastră spuneți că ar trebui să ne întoarcem către acesta?

Așa este. Mai ales că există și astăzi oameni care fac apostolat. Un exemplu grăitor este Maria Marin Tănase, și ca ea mai sunt. Pentru că nu trebuie să uităm că, folclorul constituie o școală de patriotism, din care se poate învăța dragostea de țară, atitudinea morală demnă, pe care a avut-o poporul nostru în clipele cele mai grele din viață.

Gabriel ARGEȘEANU