Un roman cu un titlu trăsnit, avangardist-suprarealist, te poate incita sau te poate face să dezertezi de la lectură rapid. Avionul mirosea a pește (Editura Arc, Chișinău, 2008) este o ficțiune moldovenească și postmodernă a lui Nicolae Popa. Îmi închipui cât de bizar sună o asemenea caracterizare! Moldovenesc, pentru că e înțesat de cuvinte și expresii regionale, indiscutabil naive și spectaculoase: „a știobâlcăi”, „de ce să ne hăbucim unii pe alții cu tăișul toporului?”, „m-am înhărnicit” etc. Postmodern, pentru că e alcătuit din mai multe niveluri, nu neapărat bine suprapuse ori neapărat necesare. Începutul e parabolic și m-a făcut să mă gândesc la distopiile lui Marius Tupan. O femeie în „rochie cernită și basma neagră”, un cer care „bătea în albastru de Doamne ferește”, o „cruce masivă de lemn ce plutea în derivă pe suprafața pământului” și nenorocirea isterizantă: „Cum să nu vrei să faci moarte de om?”. Rohmanii, popor ciudat, cu gesturi simbolice, sunt înfățișați în fraze deșirate și împănate cu metafore. Un dezgheț diluvian și slobozirea celor înghețați: bancuri de pești și cadavre de înecați.

Când era să las cartea din mână, s-o pun „la murat”, registrul se schimbă dramatic. Șmecher autor!, mi-am zis. Naratorul ucide din greșeală un paznic, undeva la marginea Chișinăului. Încep tribulațiile mascării crimei și a debarasării de cadavru. Acțiunea abia stârnită este frânată. Gesturile și obiectele sunt studiate minuțios. Monologul interior este lizibil datorită deducțiilor paradoxale din premise banale. Jucând teatrul perplexității și al protestului idealist, romancierul își salvează cartea. Cadavrul este pregătit pentru scufundare prin dotarea cu un rucsac umplut cu pietre-ou. Pregătirea pentru aruncarea în lac ia ca la vreo 15 pagini. Care sunt caraghioase, dar nu plictisitoare. Și apoi aflăm de terasamentul livresc al relatării. Povestirea este o descriere a faptelor, făcută în arestul poliției. Însă, pentru a fi sincer, arestatul solicită libertatea de a zăbovi asupra detaliilor, ca totul să fie veridic. Cu astfel de trucuri textualiste, îndeajuns de rar folosite pentru a nu deveni exasperante, este asigurată prezumția de modernitate a romanului. Am impresia că aceasta a fost principala preocupare a lui Nicolae Popa: cum să se scuture de eticheta de poet și să devină credibil ca romancier.

Proza este comisă „cu o responsabilitate ucigașă”, „ca la pușcărie”, ori cel puțin așa ni se comunică. În realitate, farmecul scriiturii derivă din descompunerea epicului în cioburi ce reflectă tot felul de bizarerii. Sfaturi de genul: „v-aș sfătui totuși să aveți în casă pe jos linoleum, așa, pentru orice eventualitate. Linoleum, nu lemn, nu parchet, nu scândură scărțâitoare. Că sângele odată îmbibat în lemn, nu-l mai scoți!”. După care este părăsit „definitiv stilul epistolar”, revenindu-se la convențiile diegeticii autoreferențiale. Criminalul cu imaginație încolăcită se întoarce acasă, unde încearcă să-și fenteze tatăl obsedat de culesul viei. Nu se întoarce cu mâna goala, însă, ci cu două găleți cu mere. Pe una o cedează zebrelor de la grădina zoologică, că doar e o fire sensibilă, de poet inadaptat. Pe cealaltă i-o duce fostei neveste, „s-o scoată la balcon”. Cum picase „bobsositor”, mai zăbovește și el, să vadă unde se pregătește să emigreze Nadina. Cu care ocazie descoperă încântat că acum ea poartă chiloței, iar nu „chiloți”, ca altădată. Scena de amor alintat este delicioasă. Protagoniștii se prefac că discută lucruri banale, că sunt plictisiți unul de altul. Și când colo, iată, Nadina a învățat chestii bizare, pe care „când am rugat-o foarte frumos, în genunchi am rugat-o, să-mi facă, a scuipat îngrețoșată și m-a și izbit în locul pe care acum îl mângâia și-l umezea cu limba”.

O scenetă aproape la fel de năbădăioasă este culesul viei, pentru care tatăl abandonat „tăbârcise scări de prin vecini”. Cum fiul cu capul în nori nu e bun de nimic, sunt chemați oameni plătiți cu ziua, cărora li se face instructajul de protecția muncii. Odrasla concediată cu dispreț n-are altceva mai bun de făcut decât să bată străzile până ajunge, din greșeală, paznic la o capelă.

De fapt, aici e de căutat secretul construcției romanului: totul se întâmplă! Greșeala, ceasul rău sau cel bun sunt firul roșu al unei acțiuni fracturate, în pericol de băltire. Pericolul este conjurat, se cochetează cu el, apoi este păcălit. La țanc! Driblingul acesta riscant e posibil datorită unei ironii și unei științe rafinate a construcției. Citindu-l pe Nicolae Popa, îți spui că maturitatea, cea pe care unii n-o ating nici la senectute, poate fi mai importantă decât ta­lentul. Pentru că e capabilă să prelucreze orice materie primă, să o șlefuiască și s-o introducă într-un puzzle aparent insolvabil, greșit. La fel, truda migăloasă și excesiv culturală a prozatorilor optzeciști și nouăzeciști de la noi este depășită înspre simplitatea amuzată, care e doar o peliculă așternută peste trăirile tragice. Există și destule pasaje îndesate parcă la nimereală, de dragul demonstrației. Dar, pe ansamblu, am citit un roman al unui scriitor ot Chișinău deștept, ager și deschis la minte.