Problema exilului a făcut și se pare că o să facă și de acum înainte un foarte mare “rating”. E imposibil ca numai pomenind de “literatura exilului”, să nu fii proiectat în polemici, în lama ascuțită a vreunor orgolii, sau pur și simplu în vizorul unor cabotini, care nu vor pierde ocazia să verse nostalgic câteva lacrimi. Dar cum sinceritatea nu are o unitate de măsură, cine suntem noi să judecăm?
La ce bun o antologie despre poezia exilului? (Timpul – rană sângerândă. Poeți români în Lumea Nouă, Criterion Publishing ) Dincolo de utilitarism didactic, miza poate fi găsită în tentativa de a “închega” o societate a “străinilor”, atât de asemănători și de diferiți în același timp, “străini” care ne lipsesc ca un organ vital, care și-au asumat exilul ca mod de existență și pentru care identitatea este incompletă, golurile sunt umplute cu iluzii. Poate chiar poezia este principala iluzie.
Și cine să simtă asta mai bine decât Ștefan Stoenescu și Gabriel Stănescu, cei care au conceput și coordonat volumul, ( ei înșiși stabiliți în Statele Unite.) cu participarea autorilor în viață....să ne-nțelegem, vorbim doar de poeții din spațiul american și de destinul poetic românesc între 1944 – 2004.

Mă gândesc acum la vorbele Nicoletei Sălcudeanu : “Toți, într-un fel sau altul, suntem niște exilați”. Dar ce este exilul dacă nu un mod de situare “în afară”, ca într-un turn de fildeș de unde totul se vede și se simte altfel.
Imposibil de a se delimita de propriile frustrări,criticul Ștefan Stoenescu nu este instanța impersonală, academică, ce prezintă o antologie, ci acuză cu patimă, cu voluptatea dezgustului, ororile comunismului. Iată: “ Nicicând în timpurile moderne, românii nu s-au văzut nevoiți să recurgă în masă la o soluție atât de radicală precum exilul asumat din rațiuni de ordin politic, ca în cei aproape cincizeci de ani, cât a durat utopia negativă, totalitar-comunistă. Nicicând nu s-au produs arestări, torturi și întemnițări ale unei întregi clase politice, dimpreună cu elitele culturale … . Nicicând înainte nu s-au constituit lagăre de muncă forțată, menite parcă să accelereze exterminarea deținuților politici…. Nicicând nu s-au efectuat deportări și dizlocări ale populației unor regiuni întregi, implicând deplasarea a mii și chiar zeci de mii de persoane, ca în regimul care se autoproclama a fi cel mai uman și mai drept din câte a cunoscut istoria.”

Sunt rânduri dure, scrise cu sângele clocotind, semn că unele lucruri nu pot fi uitate, mai ales răsturnările acestea decisive, în mâinile cărora viața nu e decât o marionetă.

Antologia reunește 36 de poeți, ordonați în raport cu momentul venirii lor în America și cu data la care au publicat primul volum, în condiția de exilat sau emigrant. S-a mai ținut seama, ne spune în prefață Ștefan Stoenescu, de “continuitatea sau amploarea activității scriitoricești în ansamblul ei”. Astfel, “criteriul estetic sau de gust” este într-un fel înlăturat, lăsând cititorul să construiască ierarhii subiective. Prin urmare avem trei “valuri” de poeți și e clar, diferite feluri de discurs, de la naționalismul radical- justițiar (Aron Cotruș, Vasile Posteucă, Nicolae Novac, Zahu Pană”, până la ironiile usturătoare la adresa dictaturii (Nina Cassian). Lista e lungă, dar e nedrept să nu amintim măcar pe Mihai Ursachi, Theodor Damian, Doina Uricariu, Liviu Georgescu, Mirela Roznoveanu (cu poezia “m-am născut a doua oară în exil”. Ce rezonanță tulburătoare poate avea o asemenea experiență ), Laurențiu Orășanu.
Inutil să vorbim despre fiecare val în parte, motivele ținând în primul rând de istorie. Putem în schimb să dăm cuvântul poeziei. Iată câteva versuri care se pliază perfect pe condiția poetului exilat : “ Cine-n țara ta te-ar fi putut întelege?” sau “ Câți oare, Doamne, dintre noi, / de-aici de la soare-apune, / s’or mai întoarce cândva înapoi,/ duși val-vârtej de năbădăi nebune, / ca tigrii pe dușmani să sară / în a Carpaților și-a Dunării țară?!...” ( Aron Cotruș)

“Străbate vremea și nu pune semne / bătut de dor; pe drumuri de destin. / Și de-și mai sclipuiește prag din lemne, / e numai ca să-nsemne că-i străin…”
“Supți de ani și dor, cu tâmpla sură, / Risipim nădejdi și pribegim, / Frați cu ahasverul din Scriptură / Către-o nouă zare de chilim, / Să’nflorim o creangă de răsură, undeva’ntr’un colț de țintirim…” (Vasile Posteucă)

Faptele istorice devin povești, versurile fiind suficiente, în ele e întregul arsenal dramatic. Cum ar apărea acești poeți dacă nu ca niște luptători care nu se eschivează, mereu cu capul înainte, angajați prin chiar refuzul angajării. Reședința nu mai ține decât de conjunctură, scrisul poate bombarda edificiul unui regim totalitar de oriunde s-ar afla. (cine altcineva ar fi exemplul cel mai potrivit în acest caz, dacă nu Monica Lovinescu?)
Iat-o pe Nina Cassian într-un dialog cu…Dictatura : “O vocală curată e dimineața mea. / Latină pronunție în murmurul timpului confuz. / Cu silabe raționale / încerc să limpezesc mâlul ocult / și violența promiscuă // Protestul meu lingvistic n-are putere. / Dușmanul e analfabet.”

Voci diferite cu numitor comun. Se scrie cu conștiința efemerului care consolidează, cumva între regenerare și consolare, cu fața întoarsă spre “Lumea Nouă” dar cu nostalgia trecutului.
Ce constatăm la sfârșit? “Simțim cum cineva ne sângerează în creier” sau timpul ne-a pansat rănile cu efectul său analgezic?

photo: Martin Ryan