Grimm Love Story este un film din 2006 al regizorului Martin Weisz, inspirat de cazul Meiwes. Armin Meiwes și Jurgen Brandes au șocat Germania și restul lumii în 2002, când opiniei publice i-a fost dezvăluit parteneriatul criminal care-i lega pe cei doi. Brandes se învoise să fie ucis de către Meiwes, acesta urmând să se hrănească apoi cu carnea sa. Inițial, Meiwes și-a emasculat victima, cât timp aceasta se afla încă în viață, i-a gătit penisul pe care apoi l-au servit împreună. Brandes a fost lăsat să sângereze de moarte trei ore într-o cadă de baie, timp în care Meiwes a citit dintr-un roman din seria Star Trek. Ulterior, călăul și-a ucis victima prin înjunghiere în zona gâtului, după ce inițial i-a acordat un ultim sărut de adio. Ambii erau bisexuali, nu și parteneri însă. În următoarele 10 luni Meiwes a consumat 23 kg de carne de om.

Astfel, Grim Love Story a devenit primul film de după Al Doilea Război Mondial interzis în Germania. Cu toate acestea, pelicula nu reproduce poate nici măcar în proporție de 10 % violența care însoțește cazul. Filmul e construit într-o manieră absolut artistică, mai ales din punctul de vedere al regiei, scenariului putându-i-se găsi anumite slăbiciuni. Prestația actorilor e însă remarcabilă. Scenele de violență sunt rare și mascate prin maniera regizorală, cel mai brutal moment fiind reprezentat de vizionarea de către personajul principal, un investigator al cazului, a casetei pe care Meiwes a înregistrat măcelărirea lui Brandes. Și aici însă regizorul alege o prezentare prin zonă tampon: filmare a filmării, din nou scenele de groază fiind eludate prin cinematografierea din spate a măcelarului în mometul decapitării victimei. Și atât. Atunci, de ce interzis? Ce-i drept, filmul încearcă o anumită distilare a cazului, încercând să edulcoreze natura sa care, în opinia mea, nu constitue decât o pervertire extremă a instinctului sexual. Pelicula încearcă studierea gestului din perspectiva singurătății și a unei forme deviate de rezolvare a ei. Meiwes susținea că în Germania există în jur de 800 de canibali. Astfel, filmul ar putea fi privit ca oferind o justificare pentru detestabila practică?

Oricum, întrebarea care se pune, și unde am vrut să ajung prin această introducere prelungită, este în ce măsură autorul poate fi făcut responsabil de repercursiunile sociale, politice, istorice ale creației sale? Ar trebui el să aplice o cenzură actului artistic cu gândul l-a faptul că mesajul transmis ar putea fi greșit interpretat de ignoranți, sau ar putea constitui o justificare pentru intențiile criminale ale unor perverși? Se face vinovat Nietzsche de folosirea conceptului filozofic al supraomului de către propaganda nazistă? E vinovat Wagner pentru că muzica lui a acompaniat mașina criminală germană în Al Doilea Război Mondial? E vinovat Goethe de toate sinuciderile care au copiat gestul nefericitului Werther?
Răspunsul meu este nu. Creatorul nu trebuie să-și mutileze opera ca să o adapteze la mediocritatea publicului. Nu trebuie să o facă nici de teamă față de înțelegerea ei greșită, nici din dorința de a-și asigura o popularitate sporită. Întotdeauna trebuie să spui ce ai de spus, iar dacă proștii nu înțeleg, cu atât mai rău pentru ei. Nu e menirea publicului să facă arta. El e cel care o receptează. Bine, prost, corect sau greșit, îl privește. Creatorul nu are o responsabilitate decât față de valoare. Doar aceasta trebuie să-i modeleze opera.