După cum îl caracterizează profesorul său, Ștefan Niculescu: „a fost un student remarcabil, care a lucrat foarte conștiincios și adânc pentru a-și perfecționa măiestria componistică, analizând foarte multe lucrări - atât clasice cât și moderne - conturându-și astfel, chiar în timpul studenției, un stil propriu, în germene. Un talent multilateral (compozitor, pianist, dirijor), lucru ce-și lasă urma în orchestrațiile compozițiilor sale, dându-i știința de a mânui combinațiile de instrumente, într-o stăpânire deplină a mijloacelor de creație. Pot spune acum că George Balint este un compozitor cu un profil personal deja bine conturat, de la care muzica românească așteaptă mult în viitor”.
Opera lui George Blint se află sub dimensiunea atitudinii cu privire la formă. El comentează, în manieră proprie, unele forme tradiționale sau induce forme noi, fundamentate pe diferite idei filozofice. Majoră este ideea devenirii ființei situate la hotar, între două necunoscute - originea obscură și viitorul necunoscut. Atitudinea sa estetică reiese din constituirea de limbaj propriu, prin găsirea de înălțimi și ritmuri, după reguli neconvenționale, la bunul său plac, urmărindu-și intuiția muzicală. La nivel global, deși nu urmează o linie, fiecare lucrarea incumbă etosului popular românesc. George Balint nu se inspiră din folclor preluând fragmente, ci în procesul devenirii, atitudinea muzicii sale - continuă sculptare, spontaneitatea, aerul, sunt românești. El construiește conștient, respirând nostalgia, dorul, orientarea spre infinit - toate caracteristici ale spațiului mioritic. Mai ales în lucrările instrumentale, momentele de finalitate durează puțin, dar au ample introduceri, într-o ondulație melodică, ca în dramatismul rostirii populate. George Balint compune pe ideea arhetipului ontologic al ființei înseși, a devenirii în ritmica biologică, potrivit căreia etapele de creștere și descompunere ocupă cel mai mult timp, maturității rămânându-i doar o scurtă perioadă.
În ultimii 10 ani activitatea de compoziție a fost pentru George Balint o constantă. Lucrările sale sunt deschideri către lume, trepte în procesul unei necontenite deveniri lăuntrice - compoziția se petrece într-un timp propriu, incomensurabil, exprimând o atitudine de conștiință, un deziderat de ordin transcendent, metafizic. Faptul de elaborare al unei lucrări este determinat de concretitudinea unei date calendaristice sau de propuneri venite din partea unor interpreți - soliști sau ansambluri, ceea ce determină în forumul său intern apariția unor «idei - stare», la care încearcă să schițeze apoi concepte de ordin formal, de limbaj. Timpul în care este scrisă o compoziție mu are vreo valoare în raport cu substanța muzicii, în general însă, scrie cât poate de repede pentru ca starea inițială să poată fi conservată și nu ezită să revină asupra unei lucrări pentru corecturi de detaliu.
Sub aspectul limbajului, George Balint tinde către sine însuși, considerând că, pe plan etic, toți marii compozitori clasici mai cu seamă, dar și mulți din secolul XX pot fi considerați modele. Fiecare compozitor are o imagine spre care tinde , o „mandală” asupra căreia meditează. După cum chiar el însuși se autodefinea: George Balint tinde către starea imaginii ei, care se relevă prin urmele pașilor pe drumul către acel ceva ce nu-l poate rosti.
Muzica lui Balint nu oferă soluții, ci contexte de meditație personală, piesele nefiind reductibile unor mesaje verbale sau verbalizabile, ci doar intime conduite de reflecție, adresându-se unui celălalt dispus propriei interogații, apt să-și problematizeze necontenit sensul existenței.
Deși caracterizarea în formule sintetice, de cele mai multe ori prefabricate, ține de un reflex de mondenă ușurătate, spre a pune cât mai repede într-un anume raft, un anume autor sau operă, George Balint ne expune filosofia sa în raport cu mișcătoarele note adunate sub condeiul creator: “La urma urmei, despre o operă de artă nu se poate vorbi decât tot printr-o operă de artă. Iar dacă considerăm viața însăși ca substanța primă, generică, vorbirea despre operă se manifestă printr-un fapt de viață. Nu putem vorbi despre viață și în același timp să ne aflăm în afara ei, ca și cum am fi nemuritori, la propriu. Tot astfel e și cu opera. Când pătrunzi cu adevărat într-o operă, a mai vorbi despre ea, ca și cum te-ai putea situa în afara ei, îți apare ca un sacrilegiu. Odată ajuns în operă, nu mai poți relativiza numeric, folosind articole nehotărâte, deci, nu o operă, ci Opera.”

MZ: Maestre George Balint, sunteți un compozitor care apare frecvent pe afișele concertelor de muzică românească, cum vedeți legătura interpret – compozitor?

GB: În primul rând - iar eu am și scris despre aceasta - compozitorul, instrumentistul și ascultătorul sunt deopotrivă interpreți, în diferite ipostaze. Între compozitor și instrumentist relația trebuie să fie cât mai funcțională, prin intermediul partiturii, pe de o parte și al contextului cultural (ca informație și mentalitate), pe de alta. De multe ori și mai ales astăzi, când reperele de ordin tradițional sunt atât de fărămițate, cred că nemijlocita comunicare este imperativ necesară. De altfel, mai totdeauna o lucrare are în orizontul destinației sale o anume competență de execuție, personalizată. Știm bine asta, mai cu seamă în genurile lirice. A scrie fără să ai în vedere persoana unui instrumentist sau cântăreț anume este posibil doar într-o comunitate cu o cultură foarte stabilă, standardizată în plan sintactic. Altminteri, riști o aventură, în cel mai bun caz, insulară.

MZ: Ce așteptări aveți de la interpret, câtă libertate de mișcare îi oferiți?

GB: Îmi doresc în primul rând să fie competent în raport cu propriul instrument, apoi să aibă o cultură repertorială variată, sub aspectele de stil și limbaj, și, nu în ultimul rând, să fie etic în raport cu ceea ce face în plan artistic, adică să nu fie dominat de spiritul comercial, ci de dorința de a fi un profesionst autentic, incomparabil...

București, 30 iunie 2009