TIMPUL ASASINILOR
DE CEZAR IVÃNESCU SI STELA COVACI

În calitate de cititor, consider cultura ca fiind singura care dizolvă acest plictis față de lume, sentimentul că, prin parcurgerea unor pagini,îți schimbi efectiv sau potențial reprezentările, este contramăsura fadei previzibilități a ceea ce se întâmplă aici, într-o lume a patimilor și sentimentelor noastre, Această carte, care a alimentat mult timp norma polemică din mediile literare, fie ele de pe Dâmbovița sau de pe Bahlui, este importantă printr-un curaj al rostirii asumate și motivate valoric, pentru că dincolo de imediat vizibila împărțire de pumni, Cezar Ivănescu face cultură.
Găsesc în Timpul asasinilor (Editura “Libra”,1997) o trivialitate seducătoare pentru un cititor plictisit de atâția politicoși și oameni de bine care se perindă, fie secvențial, fie pentru mai mult timp, prin gangurile literaturii române. Aceștia își gravează deseori numele pe catafalcul pietăților gratuite și depășirilor contextului de confruntare directă. Eu fac parte dintre cei care, afectiv, sunt mai aproape de scriitorii care știu să schimbe replici dure, atunci când acestea au un fundament și o finalitate culturală. În aceeași măsură, refuz organic indulgența prefabricată a transcendențelor dobândite pe canapeaua din sufragerie. Confruntările spirituale fac bine unei literaturi, în măsura in care rezultatul devine mai important decât confruntarea.
Neavând însă posibilitatea cunoașterii nemijlocite a circumstanțelor pe care le enunță simplu autorul și lecturând izvoare care nu pot fi considerate pertinente de-a gata, nu pot avea în nici un fel păreri despre ceea ce este referire concretă, nu pot blama persoanele înfierate de Ivănescu, cel puțin la nivelul Iașului, cum nu pot lua drept valori ale urbei moldave cel puțin două dintre numele cărora li se face succintă apologie. Îl cred pe autor că are o motivație profesională atunci când deschide aceste procese, iar demersul îmi place ca stil și cred că volumul e destinat în mod clar mediului scriitoricesc. Nu știu cât îl interesează pe Ivănescu mulțimea, polemica fiind proprie celuilalt, iar Timpul asasinilor este spațiul explicit - polemic. Autorul și-a pregătit cu mult tact apariția cărții, a fixat dinainte țintele, le-a arătat tuturor și a știut să-și liciteze atuurile. Aparițiile unor astfel de cărți vor avea două variante într-o literatură: ori vor aduce ordine, ori vor provoca un haos al valorilor și al ierarhizării lor.
Volumul este conceput ca fiind o hărțuială cu nonvaloarea și minciuna. Criteriile de evaluare nu le pot comenta, autorul având acoperire pentru ce i s-ar putea reproșa de către împăciuitorii literați ai crimelor din literatura română. În ceea ce privește cazul de față, Labiș este și nu prea este motivația primă a demersului. Însă, în ceea ce-i privește pe speculative, le-aș putea spune că “procesul Labiș” este acoperit îndeajuns ca spațiu și informație pentru ca titlul să fie salvat în fața oricui.
În fond, această incercare de istoriografie literară în spirit polemic este și o intenție a scăpării din labirintul ideilor comune, condamnate la o eternă nerevizuire, datorată imobilismului intelectual și acceptării lașităților unor sisteme politice șia unor structuri interioare. Această intenție este o conștiință artistică, iar actul în sine este un act artistic. Îmi vine acum în minte o frază a lui Domenach: “câteva bătăi de tobă, în pustiul intelectual ce ne-a fost dat, anunță o armonie nouă”.
Rămânerea în timp va fi condiționată de reacțiile pe care le va determina cartea, de schimbările care pot decurge de aici și de autenticitatea ca document de istorie literară. În măsura în care Cezar Ivănescu se distanțează cu judecata de acele substraturi afective, cred că volumul în cauză este o carte de luat în seamă. Asta nu înseamnă că aspiranții care vor porni cu capul mare în asemănătoare demersuri vor găsi sprijin la diverse farse intelectuale mai mult sau mai puțin de provincie. Spun asta observând tendințe de demolare a unor valori validate de timp și nu de mereu existentele programe pătimașe.
Cezar Ivănescu nu poate fi lovit ușor pentru simplul fapt că este situat deasupra celor care probabil ar intenționa s-o facă. Iar cărții, oricât ar fi ea de blamată, îi rezistă obiectiv cel puțin unul dintre motivele scrierii: pedepsirea sau cel puțin cunoașterea vinovaților de moartea lui Labiș. Poetul acesta a fost omorât, iar poporul în a cărui limbă a scris nu a făcut până acum nimic pentru el. A da vina mereu pe nemerniciile unui sistem politic mi se pare, până la urmă, o impertinență. Trăind în eroare, doar cele ale erorii se vor săvârși. Eroarea persistă în toate, adevărurile se caută și se găsesc greu.


Meridian Nr.1, martie/1999