Libertatea înțelepciunii și înțelepciunea libertății


Absolutizarea libertății* Compromiterea unui adevăr prin luciditate* Înțelepciunea depășește și anulează gândirea în cuvinte* Omul,vânător al absolutului,al divinului din sine* Rețeta înțelepciunii* Problema libertății este una de opțiune existențială



Schopenhauer a împărțit soarta muritorilor pe trei fundamente: ceea ce este cineva, ceea ce are cineva și ceea ce înfățișează sau reprezintă cineva. Înțelepciunea și libertatea vor fi considerate aici în înțelesul obișnuit al cuvântului, încadrându-se în ceea ce este cineva, dar și implicând o oarecare metafizică transcendentă ce cuprinde tragismul omului rămas la nivelul de ființă, al unei vieți lipsite de lumina sentimentelor autentice.
Libertatea înseamnă în sens metafizic ruperea de miile de fire ale voinței, depășirea stadiului de mișcare sub un cer gol,lipsit de transcendență, este găsirea fericirii în fatalitate. Soluția ei nu stă în dominarea necesității, ci în dominarea propriilor dorințe și aspirații. Cu alte cuvinte,viața omului se apropie de ținta ei supremă,fericirea, în măsura în care se conformează legilor de care ascultă toate componentele universului.Libertatea,dimensiune specific umană, nu este un dat ci se dobândește în raport cu necesitatea.
Se impune în înțelegerea conceptului de libertate absolutizarea acesteia, sub forma liberului arbitru, o idee fascinantă dar inutilă în armonia sa căci “a fi liber și a fi creat sunt două noțiuni diametral opuse” după cum observa Schopenhauer în “Viața,amorul,moartea”.Pentru ca o ființă să fie moral liberă trebuie să aibă o origine depinzând de natura sa proprie și să fie perfectibilă prin ea însăși.Absolutizarea în sens invers a libertății conduce la determinare,predestinare,fatalism, atitudini ale omului ce trăiește cu siguranța de a fi învins. Nu întâmplător Goethe afirma:”Așa ești întrupat și tu crești mai departe după legea înființării tale.Așa trebuie să fii, nu poți scăpa de tine…Și nici un timp și nici o putere pe lume nu poate sfărâma tiparul unei forme ce se dezvoltă în viață”.
Aspirația spre absolut,garanția libertății, este calea durerii și a suferinței, este spiritul înțelepciunii-procesul de câștigare a dreptului la devenire întru ființă.Înțelepciunea,ca proces de dobândire a libertății, este de două feluri: abstractă și a vieții. Înțelepciunea vieții e limitată la moral și înțeles, la a-i face concurență vieții în pasiune, răzvrătire și suferintă. Aici, teama că nimic nu este e urmată de teama că ceva este, însă realitatea lumii e acceptată. Înțelepciunea abstractă depășește și anulează gândirea în cuvinte. La acest nivel omul are libertatea de a fi o inteligență liberă și nu un copil al nevoilor, iar răzvrătirea dispare,ea nu e mai mult de o atitudine pitorească. Acum el poate crea fara o pornire tainică de a se autodistruge și îl părăsește, cum spune Tacit ,“dorința de slavă”. Faza în care omul nu mai compromite un adevăr prin luciditate, căci ajunge el însuși să lucreze cu adevăruriși tristeți nebănuite e înțelepciunea universală, ce caracterizează preființa.
Înțeleptul vieții creează si distruge cu o forță teribilă,însetată de rău; bunătatea nu creează,îi lipsește imaginația. Omul înțelepciunii abstracte privește însă “dincolo de bine și de rău”(Nietzsche) ajungând la negarea și înlăturarea existenței. Această opțiune este expresia libertății de a alege moartea, când “nu se mai așteaptă nimic de la viață”(Goethe).Moartea în sine este o mărginire în plus a ființei umane în planul realității înțelese.
Schopenhauer, poate vicios al definiției,care a făcut din spirit “un asasin grațios și o victimă discretă”(Cioran) dădea rețeta înțelepciunii în forma: “Nici să nu iubești nici să nu urăști-iată jumătatea oricărei înțelepciuni…Să nu spui nimic și să nu crezi nimic-iată cealaltă jumatate. Acela e omul cel mai înțelept care nu simte mila, căci știe că nimeni nu i-o va da”. Plecând de la aceste idei, egoismul, sâmburele existenței ,capătă însemnele înțelepciunii vieții; mai exact, să reducem lumea la noi înșine pentru a putea fi liberi în singurătate, pentru a ne putea fi de ajuns nouă. Trebuie în acest scop ca omul să aibă curajul înțelepciunii.
Atingerea înțelepciunii abstracte presupune dispariția tuturor granițelor, ea lasă omul în fața unui orizont gol,lipsit de perspective, vidat de sentimente și atitudini. Atunci i se arată slăbiciunea primitivă a inteligenței omenești. Nonexistența obstacolelor implică inexistența libertății care se discută în raport cu limitele impuse ființei. Pentru că înțelepciunea abstractă neagă viața, problema libertății este una de opțiune existențială. Altfel spus, libertatea gravitațională , a ființei,poate deveni ,prin înțelepciune abstractă, libertate idealizată, a preființei.
În iadul mediocrității sau pe piscul înțelepciunii se revelă adevărata condiție a omului de vânător al absolutului, al idealului, al divinului din sine. Divinul este accesibil încă din faza de înțelepciune a vieții, căci nu cere decât mândria înțelepciunii sau a libertății de a fi conștient de a fi.
Relația libertate-înțelepciune merge mai departe de gândirea în cuvinte și de explicațiile banale privind sensul și originea unei lumi decăzute (dacă nu moarte),ea aparține inefabilului, unui inexprimabil poate necesar.
-Bogdan Chirica-