Răstoarnă găleata. Se îndepărtează de tomberoane, gândindu-se la găleată. „Cât de murdară e… Cum de n-am observat până acum? Cum ajung sus o spăl cu cârpa aia…” Pașii îi devin șovăielnici pentru că imaginea îi joacă în fața ochilor. Blocurile danseză. Cele două blocuri lipite. Stânga – dreapta. „Care-o fi al meu?”

Nu știe de cât timp stă așa. Își muncește mintea, așezat pe iarbă cu găleata în brațe, ca un bun de preț. Încearcă să-și amintească unde locuiește, dar îi revin mereu în minte doar două imagini: un cărucior de prunc și leagăne în parc. Face un gest de renunțare și se lasă purtat de amintiri. Zâmbește.

Lumea observă ciudățenia: în mijlocul toamnei, bătrânul îmbrăcat sumar, pe iarbă, păzește fericit o găleată de gunoi goală.

Când își revine, îi vede în juru-i. Unii zic că e beat; cei mai tineri râd că poate a luat ceva droguri… ecstasy. Cineva îl bate pe umăr insistent, întrebându-l ce-i cu el, cum îl cheamă, unde stă.
Surâde în continuare pentru că-i e mai bine așa și pentru că nu știe ce să răspundă.

- Tataie! E tataia! – izbucnește o femeie. Fața ei nu-i spune nimic, dar glasul, glasul sau mai curând cuvântul acela.
Tataia… Sună familiar. „Parcă ar fi numele meu.” Din ceață încep să se desprindă imagini, neclare întâi. Două zâmbete, două zâmbete de copil. Apoi se transformă în chipuri adevărate. Zâmbetele sunt chipuri, vegheate de două siluete de adulți – o femeie veselă și un bărbat care seamănă cu bătrânul. Toți îl strigă la fel: tataia!

- Tataia, tataia – continuă insistent femeia și, ca un cor, toți cei strânși în juru-i murmură la fel. Nu-ți aduci aminte cum mergeam amândoi la leagăne cu nepoțeii?

Își aduce aminte. Își aduce aminte clar. „Fiul și nora. Și două zgâtii: Gabița și Adrian. Cum să nu-mi aduc aminte?” Se vede pe sine împingând două leagăne în părculeț. Gabița bate din palme, Adrian își ia avânt, vrea mai tare. Când leagănul se oprește, cei doi urlă și se văicăresc. Tataia îi duce cu sila spre casă. O vede pe fată făcând o reverență ce se vrea grațioasă, a la Nadia. Apoi se rostogolește la bară și cade în nas. Acasă, toată lumea țipă și oblojește nasul neprețuit. Adrian e în vârful toboganului și plânge de mama focului. Îi e frică să coboare. Tataia se urcă după el și își dau împreună drumul pe tobogan. Lumea din parc râde și îl arată cu degetul. „Om bătrân și fără minte – pufnește el. Mă mai și supărau. De mici mă supărau. Gabița în cărucior. Profită de un moment de neatenție al lui tataia și aruncă perna. Tataia umblă pe străzi, căutând perna de dantelă a „prințesei”. „Ca să îi duc la culcare, trebuia să-i alerg în jurul mesei. Ca să mă păcălească, o luau de-a bușilea pe dedesubt. Eu, după ei.”

Bătrânul râde. Acum își dă seama că a vorbit cu voce tare și cei din jur l-au ascultat.
- Tataie, da’ nepoții matale trebuie să fie mari acum! – aceeași femeie.
- Or fi la școală?!

„Când erau la școală… Gabița avea mereu poza la panoul de onoare. Băiatu’ – mai zvăpăiat, ca băieții! Da’ învățau amândoi bine… Ehe!”
Tataia îi duce și îi aduce. Copiii leagă prietenii. Nu mai vor să fie însoțiți, pleacă singuri cu ghiozadnele în spate. Se simt mari. Tataia își face drum spre școală și pândește peste gard. „Poate-i zăresc în recreații, măcar.”

Își șterge o lacrimă din colțul ochiului. Lumea stă cuminte și îl ascultă. Nimeni nu-i mai cere să-și amintească cum îl cheamă. Cineva l-a învelit cu o pătură, așa că silueta lui slabă nu mai pare fantomatică.
- Și, mai departe? – intervine un curios.
„Mai departe, mai departe…” Ceața se lasă iar. Bătrânul e încurcat de parcă nu înțelege întrebarea.
Un copil se apropie și tataia se înseninează. Cu privire ștrengărească, face un gest de scamator. Mâna tremurândă scoate din buzunarul ponosit o bomboană. Copilul se repede s-o înhațe, dar mama lui îl oprește.
- Cine știu ce boli o avea?!
Vrea să-l tragă lângă ea. Bătrânul lăcrimează iar. Copilul e înduioșat și nu înțelege de ce e mămica rea. Lumea vociferează, așa că femeia lăsă copilul să se apropie. Printre picioarele adulților se strecoară și o fetiță.
Tataia spune o poveste: „A fost odată o prințesă care trăia într-un palat de cleștar…”
Copiii privesc cu ochii măriți de curiozitate. Copiii râd. Gabița și Adrian râd cu obrajii îmbujorați.

Gabița și Adrian îl așteaptă!
Cu un gest repezit se ridică și urcă scările cu o precizie și o vioiciune neașteptate. Casa e goală. Casă tristă, murdară, bătrână. Se oprește descumpănit. „Nu e casa mea!” Ia găleata goală și coboară iar.