Personaje: Alexandru este conducătorul grupului de elevi ai colegiului Traian. Alecu este cu doi ani mai mare decât ceilalți copii deoarece a fost dat mai târziu la școală. Face sport și este un vlăjgan care impune respectul celorlalți, de multe ori chiar și oameniilor mari. Zolea este matematicianul grupului, un copil slăbuț, firav, cu ochelari și foarte logic în gândire. El este primul pe care Alexandru îl întreabă atunci când ia o decizie importantă. Georgiana, un copil timid dar foarte sufletist, mereu aproape de ceilalți. Ea este singura care-l ajută la teme pe Alecu. Domnul Călin este tatăl Georgianei, doamna Andreea este mama Georgianei. Lucica este de asemenea o colegă sufletistă dar un pic mai rezervată atunci când este vorba de acceptarea acțiunilor și ideilor propuse de Alexandru. Este singura ce are mereu alternative la deciziile luate de Alexandru. Un fel de Gică – Contra, însă cu argumente uneori imbatabile. Mirela este medicul grupului și cea mai bună la învățătură. Unii o numesc tocilara școlii. E pasionată de medicină, de științele naturii și de legatura dintre aceste materii. Mihai Vasilescu, un băiat prea posac pentru vârsta lui, e nou venit în școală și s-a mutat de curând cu locuința în cartierul Plumbuita din București. Este o fire interiorizată și greu de înțeles. Doamna Ioana este diriginta clasei și totodată profesoara lor de limba și literatura română. E apropiată de elevi mai ales datorită vârstei, fiind proaspăt absolventă a facultății de litere Domnul Cornel Vasilescu și doamna Irina Vasilescu sunt părinții lui Mihai. Ionel Elefterie este paznicul fabricii de calculatoare din cartierul Colentina, unde lucrează și tatăl lui Mihai Vasilescu. De curând este partener de băutură cu domnul Cornel Vasilescu și cu alt vecin rrom, Fănel, care este șofer pe camioane. Fănel șoferul și doamna Irina Vasilescu, mama lui Mihai, nu trebuie să vorbească în piesă, doar la sfarșit e necesară prezența lor pe scenă, la tribunal. Comisarul Dumitru este un tânăr polițist și prieten de familie cu părinții lui Zolea. Costel este vecinul familiei Vasilescu. La tribunal, in ultimul act apare și Judecătorul.

Scena prezintă un parc cu șase copii (vârste cuprinse între 15-17 ani) care stau pe bănci (scaune) și vorbesc.

Alexandru: - Ne-am întâlnit să vorbim despre Mihai, noul nostru coleg.
Mirela: - Ce-i cu el?
Alexandru: - Îl tot urmăresc de la o vreme… Pare chinuit de o problemă, de un necaz mare. Voi n-ați observat că mai tot timpul îi vine să plângă așa dintr-o dată, fără motiv? Are mereu ochii roșii.
Lucica: - Și mie îmi vine uneori să plâng și tu nu observi. Mă apucă mai ales când tai ceapă sau când mă gândesc la Titanic și la dragostea ălora doi…
Zolea: - Lasă gluma, Luci. Și eu sunt de aceeași părere cu Alexandru: pe Mihai îl macină ceva.
Alecu: - Mă’, dacă l-a amenințat cineva, mie doar îmi spuneți și gata, rezolv problema din două mutări: una în barbă și-una în plex!
Alexandru: - Nu, Alecule. Nu-i cred că-i asta. Propun să mergem la el acasă, să vorbim.
Lucica: - Așa, tam-nesam? Ne ducem și: ‘Bună Mihai, am venit să te întrebăm de ce bâzâi în timpul orelor? Și mai vrem să știm dacă ești normal la cap?’ Ia zi, cum sună?
Mirela: - Poate e doar hipersensibil...
Alecu: - Măi, frate-meu! Dacă ăsta o fi furat ceva și are mustrări de conștiință?
Zolea: - Nu cred, Alecule. Însă o vizită acasă mai mult ca sigur o să-i facă bine.
Alexandru: - Atunci nu rămâne decât să mergem. Ieri l-am urmărit pe Mihai până a intrat într-o curte cu o casă lungă și urâtă cu multe uși. Din aceea, stil vagon. Acolo cred că locuiește.
Lucica: - Și dacă intra în magazinul Unirea? A merge undeva, într-o curte nu înseamnă neapărat că acolo și locuiește. Ia zi, aveau câine?
Alexandru: - Da, era și câine.
Lucica: - L-a lătrat?
Alexandru: - Da, însă a ieșit imediat un tip, a strigat la câine și gata, s-a potolit. Părea o casă unde locuiesc mai multe familii. S-ar putea să mă înșel, dar nu cred. Acolo stă precis!
Mirela: - În ce cartier?
Alexandru: - Pe lângă mânăstirea Plumbuita.
Alecu: - Oleo, mamă! Păi Plumbuita e plină de golani!
Zolea: - De altfel un cartier nu tocmai departe de școala noastră, nu? Haide să mergem.
Alecu: - Acu’? La ora asta? Voi nu știți cum e Plumbuita, fraților!
Mirela: - Ce coleg curajos avem în clasă… Oare chiar Alecu o fi vorbit? Nu! Nu cred! Poate era îngerul lui păzitor…
Alecu: - Mă’, dacă-i după mine, atunci… Cu dreapta și rup vreo trei scârnăvii!
Alexandru: - Hai să mergem. Georgiana, poți și tu să vii, că-i cam târziu?
Georgiana: - Cum să nu! Dar trebuie să știți că Mihai se jenează cu locuința lui.
Zolea: - Geo, tu știi ceva ce noi nu știm?
Georgiana: - Am vorbit cu el în pauze.
Mirela: - Cu Mihai? Și ce ți-a spus? Te pomenești c-a vorbit și de altceva decât de lecții!
Georgiana: - Da, m-a întrebat dacă știu vreun cizmar prin cartier. Că s-a mutat de curând și mama lui nu are bani…
Alecu: - Mare noutate! Parcă maică-mea are!? Noroc cu taică-meu, altfel jar mâncăm!
Zolea: - Interesant. Știam doar că-i nou în școală, nu că s-ar fi mutat și cu locuința. De tatăl lui n-a adus vorba?
Georgiana: - Nici un cuvânt. Doar de maică-sa.
Alexandru: - Pierdem vremea. Sunteți cu toții de acord să-i facem o vizită? Da? Atunci haideți repede, într-un sfert de oră ajungem.

*
* *
Tot afară, la poarta unde a intrat Mihai c-o zi înainte.

Costel: - Cine-i la poartă, mă’? Marș, Azor! Cine??
Alecu: - Oameni buni.
Costel: - Păi voi ce credeți, ‘ăi răi or zice altfel? Și ce vreți?
Alexandru: - Îl căutăm pe Mihai Vasilescu.
Costel: - Pe Mihai? A, stați oleacă să-l chem. Ei locuiesc tocmai în spate. Hai înăuntru, pe banca asta. Gata, am legat câinele. Oricum nu mușcă, latră și el să-și câștige mâncarea…
Zolea: - Mulțumim.
Costel: - Viu imediat.

Georgiana: - Sper că nu-l jignim cu vizita noastră.
Lucica: - De ce s-ar simți jignit? Îi facem doar o simplă vizită ca să-l întrebăm dacă n-aude cumva ciripituri în timpul orelor și mai ales noaptea... Sau dacă vede farfurii zburătoare și elefanți roz.
Mirela: - Luci, ne lași! Poate-l ajută prezența noastră, te-ai gândit?

Costel: - Mă’, nu-i acasă. Dar știu unde-l puteți găsi. Vedeți terasa aia de acolo? Aia, de peste drum! Mergeți, acolo-i precis!
Lucica: - La terasă??
Costel: - Da, se duce după taică-său. Bătrânul lui cam trage la măsea.
Alexandru: - Vă mulțumim. Haideți!
Lucica: - Bună seara.

Zolea: - Părerea mea e să nu mergem la terasă. S-ar simți penibil...
Mirela: - Hai să ne uităm de aici, de pe stradă. Îl vede careva pe Mihai?
Alecu: - Uite-l, mă’, acolo! E chiar lângă gard, vorbește cu cineva.
Georgiana: - Doamne!!
Lucica: - Mamă, dar ce-a încasat-o! Ãla de-l lovi, o fi taică-său?
Alecu: - Alexandru, mă duc acolo! Frate, mă duc să-i aranjez puțin gulerul bețivanul ăla! Zău dacă nu-l iau cu frumosul! Jur, Alexandre.
Alexandru: - Stai locului, Alecu. Nu-i cazul, aici e ceva personal…, ceva între tată și fiu. N-avem voie să ne amestecăm.
Zolea:- Are dreptate Alexandru. Să așteptăm.
Mirela: - Na, că vine Mihai! O să ne vadă!
Georgiana: - Vai, o să treacă pe lângă noi!
Alexandru: - N-avem timp să ne ascundem! Și apoi Costel, vecinul lui, îi va spune oricum că l-am căutat. Ne prefacem că tocmai am ajuns.
Lucica: - Salut, Mihai!
Ceilalți copii: - Salve, Mihăiță!
Mihai: - Voi? Ce vreți? De când sunteți aici?
Alexandru: - Ușurel, Mihai. Am venit să te scoatem la cofetărie. E ziua fratelui meu și ne-am gândit să ne îndulcim. Vii?
Mihai: - Nu pot. Dar de unde știți unde locuiesc?
Zolea: - De ce ne interoghezi, Mihai? Am vrut doar să bem un suc împreună, atâta tot.
Mihai: - Așa-i, iertați-mă. Îmi pare rău…
Mirela: - Vii?
Mihai:- Nu, nu pot. Trebuie să mă întorc repede acasă, la mama. Ne vedem mâine…
Alexandru: - Bine, Mihai. Cum zici tu.
Mirela: - Pe mâine!
Zolea: - Hai să mergem.
Alecu: - Și pe ăla care l-a pocnit să nu-l șifonez un pic? Nu m-ar vedea Mihai…
Lucica: - Măi, omule! E taică-său, mă’! Cum să-l bați pe taică-său?
Alecu: - Iaca așa, din două bucăți: una în barbă și una în plex.
Alexandru: - Nu, Alecule. Mergem fiecare acasă, e de-ajuns ce-am aflat astă seară. Mâine vedem ce-avem de făcut. În pauza mare ne strângem cu toții în sala de sport și ne spunem fiecare părerea. Până atunci nicio vorbă!

*
* *

Scena prezintă locuința Georgianei

Georgiana: – Bună seara, mami, tati.
Mama: – Bună, Geo! Auzi, Căline? Serviciul ăsta al tău e teribil! De când n-ai mai pus dragă mâna pe aspirator? Zi și tu! De când?
Tata: - Ai chef de ceartă? La ora asta tu ai chef de ceartă? Nu vezi bine, e zece jumătate, nici n-am apucat să mă dezbrac și mă iei cu prostii de-astea!
Mama: - Și, mă rog, de ce te-ai întors la ora asta?
Tata: - Uite că s-a prelungit distracția la serviciu! Mulțumită? Ce avem de mâncare?
Mama: - Ce-ai cumpărat!
Tata: - Adică frigiderul ăsta ține loc de bibliotecă? Păi să punem dragă niște cărți, niște bibelouri! Că de-aia se cheamă frigider.
Mama: - Lasă ironiile ieftine! Mai e margarină acolo și niște gem de la mămica.
Tata: - Pâine avem?
Mama - Ai cumpărat?
Tata: - Iar începi? Când să cumpăr, dragă, dacă n-am ieșit douăsprezece ore din birou? Tu de ce nu cumperi niciodată?
Mama: - Eu am ajuns acum jumătate de oră și tot de la serviciu! Nu mai era deschisă nici o alimentară!
Tata: - Dar de țipat, poți, nu?
Mama: - Nu fi măgar!
Tata: - Georgiana, ce note ai luat astăzi la școală?
Georgiana: - Azi nu m-a ascultat la nimic. Dar vrei să-ți spun un secret? Unul mare! Astăzi, după ce-am plecat de la școală…
Tata: - Geo, sunt prea obosit să te urmăresc. Lecțiile pentru mâine le-ai făcut?
Georgiana: - Da, tati.
Tata: - Hai, mergi la maică-ta! Lasă-mă să citesc și eu în liniște ziarul ăsta cât timp mănânc dulceață…
Georgiana: - Am eu un corn… Mi-a rămas de la școală.
Tata: – Mulțumesc, Geo.

Gerogiana: - Mami, știi ce-am făcut astăzi după ce-am ieșit de la ore?
Mama: - Ce?
Georgiana: - Îl mai ții minte pe Mihai? Colegul cel nou…
Mama: - A, nu Geo! N-am chef de discuții. Mi se închid ochii de somn. Hai că vorbim dimineață.
Georgiana: - Dimineață nu mergi la serviciu?
Mama: - Ce întrebare-i asta, Geo? Cum să nu merg? Altfel de unde bani să plătim toate hangaralele casei?
Georgiana: - Bine. Noapte bună, mami.
Mama: - Somn ușor! Și baftă mâine la teză!
Georgiana: – Azi am avut teză…
Mama: - La istorie?
Georgiana: - Nu, la geografie…

*
* *

Scena reprezintă o sală de cursuri dintr-un liceu

Alexandru: - Salve, Georgiana!
Georgiana: - Salut!
Lucica: - Să vă zic ceva! Acu’ zece minute m-am întâlnit cu profu’ de fizică!
Alecu: - Mare șmecherie! În cinci minute îl întâlnim cu toții… Doar avem fizica, nu?
Lucica: - Băi, Alecule! Tu mai ai frați acasă? Au nevoie la ‘Iartă-mă’ de niște papagali…
Alecu: - Bine mă’! Bravo…
Lucica: – Taci, mă’ odată! Gânsacule! Cum vă ziceam: profu’ stătea lângă jaful lui de mașină și se uita la roata din față. Îi spun: ‘Pană, domnule profesor?’ ‘Pană…’ zice el. ‘S-o puneți repede la pălărie că întârziați la ore!’
Zolea: - Mda. Te-ai asigurat de-un trei, Lucico. Faci formație!
Georgiana: – Fată, ai căzut în cap! Ce-ți veni să-i zici așa?
Lucica: - Noroc cu tine, dragă. Asta-i șansa noastră, că ești tu printre noi, așa necăzută în cap! Apropo, mă lași să copiez teză?
Mirela: – În consecință o ridicați și pe Geo la rangul de tocilară? Nu de alta, dar să nu mai fiu singură… Fetelor, hai să-i facem lui Alecu o poză! Vrei, dragă un cadru frumos?
Alecu: - Stai oleacă, să-mi aranjez părul…
Lucica: - Uite un cadru perfect pentru colegul nostru! Dacă privim cu atenție pe fereastră, printre nori, zărim munții, vârful Omu… Alecule, ieși repede din cadru, că-l strici cu mecla asta!
Alecu: – Ie-te la ea! Ce poantă răsuflată! De tocilară…
Lucica: – Eu tocilară?
Mirela: - Știe careva legătura dintre numărul orelor dintr-o zi și pantalonii bărbătești?
Georgiana: - Iar a mâncat bomboane spirtoase…
Mirela: – Negativ. Știe cineva?
Alecu: – Nici o legătură!
Mirela: - Greșit! Cirus cel Mare a împărțit ziua în douăsprezece ore și a purtat prima oară pantaloni.
Alecu: - Înainte sau după ce-a împărțit-o?
Zolea: – Just, Mirela! Am citit și eu undeva.
Alexandru: – De ce n-o veni Mihai la școală? Ãsta iar întârzie la prima oră… Voi știți că ieri am văzut-o pe diriga cum îl dădăcea…
Georgiana: – Ia uite! Tocmai vorbeam de lup.
Mihai: - Bună dimineața. Ce lup? Eu sunt lupul?
Zolea: – Credeam că nu mai vii azi.
Mihai: – Uite c-am ajuns. Bună Geo.
Georgiana: – Mihai, știi, un băiat nu întinde niciodată primul mâna unei fete!
Alecu: – Păzea! Lecția de educație civică tocmai a început! Mihai, văd eu bine, sau voi chiar semănați…
Georgiana: – Nu semănăm, nu avem cum. Și asta în primul rând pentru că noi, fetele, suntem înconjurate cu aur, pe când voi, băieții, doar cu sodiu și clor!
Alecu: - E clar! Iar bați câmpii…
Alexandru: – Cam frustrant pentru noi, Georgiana. Dar ai dreptate. Alecule, lecția trecută, la chimie, profu’ ne-a spus că părul fetelor conține aur spre deosebire de părul băieților care are doar sodiu și clor.
Zolea: - Și părul de pisică ce conține?
Alecu: - Purici!
Mihai: - E, uite de-aia n-o las eu pe Zuza mea să se lingă…
Mirela: - Rău faci, Mihai! O să se îmbolnăvească de avitaminoză… Alege: ori îi cumperi vitamina B de la farmacie, ori o lași să se lingă.
Zolea: – Corect, Mirela.
Lucica: - Șase! Diriga!

Ioana: - Bună ziua. Așezați-vă la locurile voastre. Astăzi n-o să vină domnul profesor de fizică și-o să facem dirigenție. Vom vorbi despre… secrete.
Zolea: - Secretele faraonilor?
Georgiana: - Sau a mărilor…
Mihai: - Secretele planetei albastre!
Ioana: - Nu, copii. De data asta n-o să vorbim despre secretele naturii și nici despre istoria faraonilor. Vom vorbi despre secretele noastre.
Alecu: - Ale dumneavoastră?
Ioana: - Și ale mele dacă dorești, Alecu. Dar în principal despre secretele fiecăruia dintre voi. Cine are curajul să înceapă? Hai! Așa veți căpăta încredere unii în alții, vă veți cunoaște mai bine și veți învăța să păstrați un secret comun. Pentru că tot ce vorbim aici va rămâne numai între noi. Așadar?
Alecu: - Și nu ne spuneți părinților?
Ioana: - Niciodată!
Alecu: – Atunci încep eu… Acu’ o săptămână am ars cu fierul de călcat o cămașa de-a bătrânului. Am vrut să le fac o surpriză alor mei, să îi ajut cu treaba ca să ne uităm împreună la un film.
Ioana: - Și?
Alecu: - Când s-a întors de la serviciu și a văzut cămașa, tata s-a enervat atât de rău încât a spart fierul de călcat și-a înjurat-o pe mama.
Ioana: - Ar fi trebuit să-ți recunoști greșeala.
Alecu: - Mi-a fost frică, doamnă. Nu știți ce palmă grea are bătrânul!
Ioana: - Alecu, în viață oamenii mai și greșesc. Trebuie să învățăm să ne asumăm greșelile și să iertăm. Când vei fi pregătit te rog să-ți recunoști fapta în fața ambilor părinți iar ei te vor ierta cu siguranță. Până atunci însă, rămâne secretul nostru. Mirela? Ne dezvălui și tu un secret?
Mirela: - Nu-s încă pregătită, doamnă dirigintă.
Ioana: – Bine, tu decizi momentul. Mihai?
Mihai: – Eu n-am secrete!
Ioana: – Uite un tânăr fără secrete! Bravo, te felicit dragă Mihai. Crede-mă și eu mi-aș dori să n-am secrete. Georgiana?
Georgiana: - Eu… Eu aș dori să aflu un secret.
Ioana: - Ce secret?
Georgiana: – Un secret mare!
Ioana: - Ia auzi…, ne-ai făcut curioși. Hai, spune acum.
Georgiana: – Părinții mei sunt cei mai minunați oameni din lume. Sau, mă rog, au fost până în ziua când tata a primit un telefon de la o femeie. În seara aceea s-au certat mult și rău… Până la urmă tata a plecat de-acasă, și-a luat servieta și gata! s-a dus la serviciu în miez de noapte. Vorbeau despre o anume Claudia.
Ioana: - Cine-i Claudia?
Georgiana: - Păi, tocmai asta vreau să aflu și eu! Nu știu cine poate fi, dar de fiecare dată când aude numele ăsta, tata se întunecă la față. Se încruntă.
Alexandru: - Geo, ne lași pe noi să ne ocupăm de cazul ‘Claudia’?
Ioana: – Alexandru, de când ai aceste preocupări?
Alexandru: – Când voi fi mare vreau o să mă fac detectiv particular.
Ioana: - Dar vezi, ăsta este secretul Georgianei. Totul depinde de ea…
Zolea: – Acum este și secretul nostru.
Ioana: – Ai dreptate, Zolea. Dacă Georgiana dorește, atunci ne vom ocupa cu toții de acest caz.
Georgiana: - Eu… Eu aș vrea să aflu ce s-a întâmplat în noaptea aceea și mai ales de ce de-atunci părinții mei se ceartă. Știți cum e acum? Seara, când în sfârșit ne întâlnim cu toții, abia dacă ne vorbim… Și nu era așa.
Alexandru: - Vă propun ceva.
Ioana: - Spune Alexandru.
Alexandru: - Georgiana, uite. Dacă în cinci zile nu aflu secretul părinților tăi, voi declara în fața școlii că nu sunt în stare să mă țin de cuvânt și că sunt cel mai mare mucos!
Ioana: – Nu fi atât de drastic cu tine, Alexandru.
Georgiana: – În cinci zile? Imposibil!
Mihai: – Te voi ajuta și eu, Alex.
Lucica: – Te vom ajuta cu toții! De aceea suntem prietenii.
Alexandru: – Georgiana, dă-mi te rog numărul de telefon al tatălui tău.
Georgiana: – Mobilul? Desigur, notează…
Alexandru – Mulțumesc. Voi începe chiar acum…
Ioana: – Ce anume? Nu ne spui și nouă ce ai de gând să faci? Poate venim cu sugestii.
Alexandu: – O să fie nevoie de sfatul întregii clase, dar nu acum. Mai întâi trebuie sa-l fac curios pe tatăl Georgianei. Faceți liniște… Alo, domnul Călin? Bună ziua.
Călin, tatăl Georgianei: - Bună ziua. Da, eu sunt. Cu cine am onoarea?
Alexandru: - Numele meu este Alexandru. Prietenii îmi spun Alex.
Călin, tatăl Georgianei: - Bun, și cu ce vă pot fi de folos?
Alexandru: - Este exact invers, domnule Călin.
Călin, tatăl Georgianei: - Cum adică invers?
Alexandru: - Puteți să-mi spuneți Alex pentru că deja am devenit prieteni.
Călin, tatăl Georgianei: - Bine, Alex. Spune-mi cum adică invers?
Alexandru: - Adică eu vă pot fi de folos dumneavoastră. Sunteți norocos, stiți asta? Ascultați-mă cu atenție, vă rog.
Călin, tatăl Georgianei: - Sunt numai urechi, Alex.
Alexandru: - Liniștea dumneavoastră interioară se află în mâinile mele.
Călin, tatăl Georgianei: - Na! Asta da glumă bună! Și ce caută liniștea mea în mâinile dumitale?
Alexandru: – Deocamdată nu pot să vă spun. Așadar, eu vă pot oferi liniștea pe care ați pierdut-o acum câteva săptămâni…
Călin, tatăl Georgianei: - Așa? Spune mai departe, de ce-ai tăcut? Și ce-mi ceri în schimb? Sunt curios cât costă, din punctul tău de vedere, liniștea mea personală…
Alexandru: - Nici un ban.
Călin, tatăl Georgianei: - E promoțional sau… Dar ceva tot o să-mi ceri, nu? Ia zi: vrei un cuib de șoimi cu șoimi cu tot? Un tramvai decapotabil? Un set de pixuri cu mină de nouă?
Alexandru: - Știți ce vă cer? Să-mi răspundeți la câteva întrebări într-un mod absolut original.
Călin, tatăl Georgianei: - Cât de original? Să stau în cap sau pe sârmă atunci când răspund? Sau…
Alexandru: - Nu! O să vă telefonez de trei ori pe zi, vreme de cinci zile consecutiv. Vă pun câte trei întrebări și dumneavoastră veți răspunde corect și cinstit indiferent cât de personale vor fi ele.
Călin, tatăl Georgianei: - Păi, asta numai liniște nu se numește!
Alexandru: - O veți căpăta în cea de-a șasea zi. Vreți?
Călin, tatăl Georgianei: - Gata, distracția s-a încheiat! M-ai amuzat suficient, acum am treabă! Salutare!
Alexandru: - Claudia mi-a spus că așa veți reacționa…
Călin, tatăl Georgianei: - Alo! Repetă te rog.
Alexandru: – Claudia m-a atenționat…
Călin, tatăl Georgianei: - Care Claudia? Cine ești dumneata? Și ce vrei de la mine?
Alexandru: – Vă rog nu vă enervați. Doresc doar să vă ajut, atât.
Călin, tatăl Georgianei: - Să mă ajuți? Nu înțeleg cum. Vrei răspunsuri la întrebări? Bine, fie! Pune-le acum pe toate și terminăm treaba! Cât despre liniște, lasă…
Alexandru: - Nu, nu așa. Vă telefonez mai târziu. Trei întrebări pe zi, de acord?
Călin, tatăl Georgianei: - Cinci zile la rând, trei întrebări? Bine, fie! Dar nicio secundă mai mult! Ai auzit?
Alexandru: - Aveți cuvântul meu de onoare! Dar să fiți cât se poate de sincer în răspunsurile pe care mi le dați. Altfel nu rezolvăm nimic. Bună ziua, domnule Călin.
Călin, tatăl Georgianei: - Da, bine. La revedere.

*
* *

Scena reprezintă o sala de sport. E recreația mare și sunt adunați cei șase colegi. Lipsește Mihai.

Alexandru: – Ne-am strâns ca să vorbim despre acțiunea ‘Plumbuita’, în legătură cu noul nostru coleg, Mihai. Cum v-ați gândit să-l ajutăm?
Zolea: – Părerea mea este să amânăm acest proiect în favoarea acțiunii ‘Claudia’. Și să-l implicăm și pe Mihai.
Georgiana: – Alexandru, în legătură cu Mihai. Cred că-i mai bine să-l lăsăm să vină singur la noi. Ați văzut cum a reacționat când ne-a descoperit în cartierul lui.
Lucica: – Iar în acțiunea ‘Claudia’ cred că te-ai pripit, Alexandru. Tu vrei ca în cinci zile să afli un secret de familie? Și ce secret!? Unul mare, păstrat sub o sută de lacăte. Și numai prin cincisprezece întrebări?
Zolea: – Teoretic este posibil să aflăm adevărul din zece întrebări. Dar trebuie introduse piste false, care să-l deruteze pe domnul Călin.
Alecu: – Și apoi, ce te face să crezi c-o să-ți recunoască ție, un necunoscut de la telefon, cine este femeia asta?
Mirela: – Alecu, domnul Călin este implicat emoțional și Alex a punctat foarte bine când a vorbit despre Claudia.
Alexandru: – Ne depărtăm de subiect. Nu ne-am strâns acum pentru proiectul ‘Claudia’! La această acțiune participă și Mihai, ați uitat? În concluzie amânăm ‘Plumbuita‘ cu cinci zile, de acord?
Copiii în cor: – De acord.
Alexandru: – După ore rămânem în clasă și stabilim primele trei întrebări. Haideți că s-a sunat!

*
* *

Scena reprezintă aceeași sală de cursuri, clasa lor. Sunt toți șapte.

Zolea: – Ia, suntem toți?
Lucica: – Matematicianul nostru a uitat să numere până la șapte!
Alexandru: – Geo, întâi și întâi vreau să știu dacă ești pregătită să afli adevărul în legătură cu părinții tăi? S-ar putea să doară...
Georgiana: – Absolut! Doresc cu orice preț să readuc în casă atmosfera dinaintea telefonului ăla.
Zolea: – Și dacă adevărul... Doamna dirigintă? Dumneavoastră?
Ioana intrând în clasă: – Ați început deja ședința?
Alexandru: – Acum două minute.
Ioana: – E puțin frustrant pentru ceilalți colegi ai voștrii, știți nu? La ora de dirigenție am fost toată clasa.
Alexandru: – Săptămâna viitoare, când o să știm adevărul, îl vom comunica tuturor la dirigenție. Noi șapte suntem mai mult decât simpli colegi. Suntem prieteni.
Ioana: – Mă primiți alături de voi la această acțiune?
Zolea: – Nu cred să existe vreun impediment.
Alexandru: – Desigur, doamnă dirigintă. Am fi bucuroși dacă ne-ați ajuta cu sfaturi.
Ioana: – Vă mulțumesc. Ați fixat întrebările?
Zolea: – Acum le stabileam.
Ioana: – Georgiana, ești sigură că asta vrei? Să-l sune pe tatăl tău? Știi că poate fi cam jenant... E vorba de ceva personal.
Georgiana: – Am încredere în prietenii mei.
Alexandru: - Bun. Ca să formulăm întrebările trebuie să ne lansăm pe cât mai multe planuri, practic să-l încercuim pe domnul Călin. Să prindem toate posibilitățile. Propun ca prima întrebare să se refere la evenimentele inedite din viața unei familii.
Mirela: – Dar sunt multe evenimente inedite într-un cuplu.
Zolea: – Teoretic sunt trei: căsătoria, nașterea și decesul.
Alexandru: – Și la toate avem un element comun, florile. Prima întrebare trebuie să fie despre flori.
Lucica: – Iar a doua ar trebui să se refere la compromisurile pe care le face cuplul.
Zolea: – Perfectă și-a doua întrebare!
Mirela: – M-aș gândi să-l întrebăm dacă poate dormi noaptea sau îl țin treaz grijile, secretele astea...
Alexandru: – Consider că avem primele trei întrebări. Vă rog să fie liniște, o să comut telefonul pe difuzor să auziți cu toții conversația. Iar tu, Zolea, notează răspunsurile. Atenție toată lumea.
Ioana: – Să ai grijă, Alexandru. Dacă se enervează…
Alexandru: – Nu, n-am să fiu obraznic, doamna dirigintă, dacă asta sugerați. Gata, formez numărul… Alo, bună seara. Alexandru sunt, pot începe?
Călin, tatăl Georgianei: - Bună seara. Te ascult.
Alexandru: – Când ați dăruit soției cele mai frumoase și mai mari buchete de flori? La ce ocazii?
Călin, tatăl Georgianei: - Flori? Când eram prieteni îi aduceam flori la fiecare întâlnire… Dar nu buchete mari, câte un trandafir roșu, boboc. Buchete mari zici… Când i-am cerut mâna și la nuntă… Mulțumit?
Alexandru: – A doua întrebare: ați făcut vreodată compromisuri majore și care au fost acestea?
Călin, tatăl Georgianei: - Compromisuri? Toți facem compromisuri, Alexandru.
Alexandru: – Numai cele importante.
Călin, tatăl Georgianei: - Într-o zi am aflat o problemă foarte gravă și personală legată de soția mea și am acceptat situația. Acesta a fost primul mare compromis. A mai fost unul, tot atât de mare, dar e în legătură cu primul. Nu pot să ți le spun…, îți dai seama, Alexandru. Îmi pare rău. Totuși, cine te-a îndemnat să mă sâcâi în felul ăsta?
Alexandru: – Vă rog să aveți încredere în mine.
Călin, tatăl Georgianei: - De ce-aș avea? Lasă… Bine, spune-o și pe-a treia.
Alexandru: – Ați ascultat vreodată cântecul mierlei?
Călin, tatăl Georgianei: - Mierla? Mierla cântă toată noaptea… Păcat că pleacă toamna, că nu-i tot anul aici. Toți pleacă o dată și-o dată… Mierla ar mai înveseli puțin iarna în nopțile lungi și geroase, când totul e trist și pustiu. Da, am ascultat de multe ori mierla. Mai ales când n-am somn. Atunci ies pe balcon și le ascult concertul până dimineața. Mă liniștesc.
Alexandru: – Pentru astăzi am terminat. Vă mulțumesc, domnule Călin.
Călin, tatăl Georgianei: - La revedere.

Zolea: – Măi, Geo. Tatăl tău e foarte trist.
Mihai: – Așa e! Întotdeauna a fost atât de posac?
Georgiana: – Eu nu-l cunosc în felul ăsta. E altfel…
Alecu: – Ciudat! Totul e învâluit în mister! Ca o portocală coaptă…
Alexandru: – Mai taci, Alecule! Gata, haideți acasă. O să continuăm discuția mâine, după ore, tot aici.
Ioana: – La revedere, copii.

Lumina se stinge o secundă și se reaprinde ‘a doua zi’. Scena arată la fel, aceeasi clasă, aceleași personaje.

Alexandru: – Bună seara. Ați fost vreodată slugarnic?
Călin, tatăl Georgianei: - Slugarnic? Nu sunt slugarnic!
Alexandru: – Este prima întrebare de azi.
Călin, tatăl Georgianei: - Mda. Din păcate în viața mea am fost și slugarnic, cred că de două ori. Prima dată era o problemă de serviciu, iar a doua oară am fost slugarnic din pricina unei femei… Am avut însă circumstanțe atenuante. Dar nu cred că te interesează.
Alexandru: – Ați greșit vreodată?
Călin, tatăl Georgianei: - Cine nu greșește, Alexandru? În viață greșești de multe ori, apoi îți pare rău…, dar atunci e deja prea târziu. Mie personal mi se reproșează mereu aceeși greșeală care de fapt nici nu există. Sau, mă rog… Și asta pentru că atunci când am greșit a fost o anume situație, care apoi s-a schimbat. Vezi tu, trebuie văzută problema pe loc, nu mai târziu, când totul se limpezește. Deh, așa-s femeile! Niciodată nu te cred pe de-a întregul! Dar ce-ai întrebat tu? A, dacă am greșit… Da, am și greșit.
Alexandru: – Ați mințit vreodată?
Călin, tatăl Georgianei: - Mă omori cu întrebările astea! Sunt foarte incomode, știi asta?
Alexandru: – Îmi răspundeți?
Călin, tatăl Georgianei: - Da, am și mințit. Nu se poate obține totul pe tavă spunând doar adevărul. În viața de zi cu zi puțini apreciază adevărul…, pe restul îi deranjează. Știi că cea mai bună minciună e adevărul? Măi, Alexandru, dacă n-aș fi mințit atunci când trebuia n-aș mai fi avut serviciul ăsta, salariul ăsta, copilul ăsta… Poate nici pe nevastă-mea n-aș mai fi avut-o, cine știe. Da, am mințit prin ascunderea adevărului... Nu că asta ar fi o scuză.
Alexandru: – Mulțumesc.
Călin, tatăl Georgianei: - La revedere.

Din nou se stinge și se aprinde lumina.

Alexandru: – Bună seara. Ați trecut vreodată pe lângă o prăpastie?
Călin, tatăl Georgianei: - Cred că vorbești la figurat, nu? Da, am trecut o dată..., ba nu! de două ori pe lângă această ‘prăpastie’ cum o numești tu. Am și privit hăul în toată splendoarea lui și nu mi-a plăcut ce-am văzut. Prima oară era cât pe-aci să fur, să devin hoț. În ultima clipă am realizat ce fac și m-am oprit. Doamne! Cât am fugit în ziua aceea… și nici nu știam de cine fug. Da… A doua oară era cât pe-aci să-mi pierd familia, să rămân singur. Dar de fiecare dată am reușit să trec de ‘prăpastie’, să conștiintizez pericolul și să înțeleg ce poate să mi se întâmple. Sunt norocos, nu?
Alexandru: – Ați tăiat vreodată în carne vie?
Călin, tatăl Georgianei: - Iar vorbești în dodii… Da, am tăiat o singură dată în carne vie. A trebuit să iau o decizie importantă, să aleg. Și am făcut-o, am ales ‘tăind în carne vie’, lăsând în urma mea prăpădul. Poate exagerez, dar așa am simțit eu atunci. E ceva foarte personal, Alexandru.
Alexandru: – V-a fost milă de cineva în mod deosebit?
Călin, tatăl Georgianei: - Da, mi-a fost milă de o femeie. Atât de milă încât n-am mai dormit nopțile, la serviciu nu mă puteam concentra…, dar n-am avut ce face! A trebuit să aleg și de fapt, la rece vorbind, am făcut ceea ce trebuia făcut! Dar milă mi-a fost…
Alexandru: – Mulțumesc.
Călin, tatăl Georgianei: - Tu știi ce rău îmi faci cu întrebările astea? Nu știi sau poate nici nu te interesează… Deh, dacă n-am avut minte și m-am lăsat târât în jocul ăsta absurd! La revedere.

Iar se stinge și se aprinde lumina. Aceleași personaje.

Alexandru: – Ați stricat vreodată o prietenie, o legătură între doi oameni?
Călin, tatăl Georgianei: - O singură dată. A fost ușor, căci răul îl provoci fără greutate…, mi-a părut foarte rău după aceea. Îmi pare și acum, dar eram prea tânăr... N-aveam minte.
Alexandru: – Iubiți copiii?
Călin, tatăl Georgianei: - Cum să nu-i iubesc? Doar știi bine că am o fetiță, pe Georgiana…, altfel nici n-aș sta să vorbesc cu tine despre Claudia și... Da, iubesc mult copiii.
Alexandru: – Toamna vă place să priviți păsările călătoare?
Călin, tatăl Georgianei: - Toamna, păsările pleacă și o dată cu ele dispare și-o parte din mine. Din sufletul meu… Pleacă și mierla, tovarășa mea de insomnii. Ai mai întrebat tu de păsări… Știi, dacă ești foarte atent la cântecul mierlei, trilurile ei formează cuvinte…, e ca și cum ar vorbi cu tine. Toamna însă e trist. Probabil că-ntr-o toamnă va pleca și Georgiana mea de acasă, e normal să fie așa. Însă e trist când te desparți de cei dragi. De aceea o înțeleg pe Claudia… Însă Georgiana va pleca numai atunci când se va duce la casa ei, la familia pe care și-o formează, nu în altă parte. Dar sunt atâtea necunoscute în ecuația asta…

Pentru ultima oară se stinge și se aprinde lumina. Este ultima zi de întrebări.

Alexandru: – Bună seara. Este ultima oară când vă telefonez.
Călin, tatăl Georgianei: - Și ultima noapte de nesomn. De mâine îmi voi regăsi liniștea, așa ai promis, nu?
Alexandru: – Întotdeauna mă țin de promisiuni. Întrebarea este: vă cunoașteți copilul?
Călin, tatăl Georgianei: - Cum să nu! Ce întrebare mai e și… Cu toate că-n ultima vreme am ținut-o la distanță și nici măcar nu știu de ce. Georgiana nu-i vinovată cu nimic, este un copil bun, foarte bun. Astea-s problemele mele și ale soției. Doar ale noastre! Da, cred totuși că nu-mi cunosc copilul, mai ales de când m-am depărtat de familie. Înainte stăteam de vorbă mult, ne povesteam vrute și nevrute înainte de culcare. Câte nu vorbeam… Uite încă o greșeală, că tot vorbim de greșeli.
Alexandru: – Ați avut vreodată remușcări?
Călin, tatăl Georgianei: - De multe ori. Poate ar fi existat și altă soluție atunci, o altfel de rezolvare. Eu n-am văzut-o, nu știu… Dar remușcări am.
Alexandru: – Ce-ați face dacă ați lua-o de la capăt? Ce i-ați spune Claudiei?
Călin, tatăl Georgianei: - Aș proceda la fel, Alexandru. Nu-i nimic de ales, doar că i-aș spune neveste-mii totul de la bun început. Și Claudiei! Mai ales Claudiei. N-aș mai minți, n-aș mai ascunde lucrurile aiurea… Dar la copil nu renunț! N-am să renunț niciodată! Aș înghiți toate mizeriile din lume ca Georgiana să fie fericită alături de noi, să fim iar o familie unită. Ce i-aș spune Claudiei? Aș ruga-o să mă ierte… Auzi tu, asta să-i spui din partea mea! Să mă ierte că n-am vorbit cu ea, că nu i-am explicat, că nu i-am scris…, dar copilul e al meu! Și va rămâne al meu! Ai înțeles?
Alexandru: – Vă mulțumesc pentru timpul acordat, domnule Călin. Mâine dimineață vă telefonez ca să stabilim ora de întâlnire.
Călin, tatăl Georgianei: - La cât vii?
Alexandru: – Până-n prânz. Bună seara.
Călin, tatăl Georgianei: - La revedere, Alexandru.

*
* *

Alecu: – E clar!
Lucica: – Ce-i clar, Alecule?
Alecu: – Ãștia-s împreună, mă’! Sau au fost până la telefonul ăla! Geo, taică-tău e ca unchiu-meu, Pandele: două case, două neveste...
Mihai: – Băi, Alecule! Þie chiar nu ți-e rușine?
Alecu: – Tu ce vrei, mă’?
Mirela: – Omule, cu afirmațiile tale nu faci decât s-o jignești pe Georgiana!
Zolea: – Gândește și tu înainte să vorbești. Și nu trage concluzii pripite.
Alecu: – Da, aici cam aveți dreptate, mereu mă grăbesc. Geo, iartă-mă fată! Așa-s eu mai prost..., când dau drumul la meliță nu mă mai opresc.
Georgiana cu lacrimi în ochi: – Ai spus ce-ai gândit, n-ai de ce să te scuzi. Și apoi s-ar putea să ai dreptate... Și eu cred că tata o înșeală pe mama.
Zolea: – De ce spuneți voi asta? Argumentați când faceți o afirmație.
Lucica: – Pentru că după telefonul primit n-a mai fost liniște în casă.
Mirela: – Pentru că nu a negat că îi leagă un trecut comun, o cunoaște și încă foarte bine pe Claudia.
Mihai: – De acord, dar de aici până la concluzia că tatăl ei are două familii, două soții... Totuși el vine în fiecare noapte acasă, nu bea, nu bate pe nimeni.
Ioana: – Oricare ar fi adevărul, trebuie să vă păstrați cumpătul și să judecați totul cu multă înțelepciune. Ceva – ceva tot îl leagă pe domnul Călin de Claudia, ce anume însă...
Georgiana: – Doamna dirigintă, tata a recunoscut că a mințit! Că a greșit și că are remușcări... Ce să mai discutăm!
Alexandru: – Prieteni, ați uitat ceva. Mâine va trebui să-i redăm liniștea promisă, nu să-l condamnăm!
Lucica: – Tu cu promisiunile tale! Și cum vei face? Îl vei vrăji, îl vei minți frumos? Îi vei spune că totul e bine, să continue aventura ca să nu mai sufere Claudia, să sufere doar mama Georgianei! Ori poate să-și ia un apartament mai mare, în care să încapă toți trei?!
Zolea: – Haideți să mai analizăm o dată răspunsurile. Așadar domnul Călin o cunoaște pe Claudia, îi leagă un anumit trecut în care dânsul a greșit cu ceva față de ea și are remușcări. Respectiv atunci când a tăiat în carne vie... Poate că și uitase aceste lucruri, sau mă rog, se prefăcea că a uitat acest trecut până a telefonat Claudia și i-a spus ori i-a cerut ceva. Lucrul ăsta a stricat liniștea casei. Definitiv.
Alexandru: – Geo, tatăl tău a mai fost căsătorit?
Georgiana: – Nu.
Alecu: – Părerea mea e că femeia asta a cerut ceva foarte important și mama ta a aflat cu ocazia asta un secret. Poate i-a cerut tatălui tău să se mute la ea?
Mihai: – S-ar putea, Alecule. Și eu cred că a cerut ceva atât de important încât a dat peste cap toată armonia din casă și l-a determinat pe tatăl tău să plece la serviciu, în mijlocul nopții.
Mirela: – Doamna dirigintă, dumneavoastră ce părere aveți?
Ioana: – Eu cred că ne-am pripit atunci când ne-am angajat în deslușirea acestui secret. E clar că-i păstrat cu sfințenie de ambii părinți care nu se mai înțeleg de când cu telefonul Claudiei. Alexandru, mâine ar trebui să-i ceri scuze domnului Călin și să-i explici c-ai fost bine intenționat cu întrebările tale, dar... O să vin și eu cu voi acasă la Georgiana. Deh, împart aceeași vină prin implicarea mea aici.
Alexandru: – Doamnă dirigintă, eu nu sunt așa. Am promis ceva și mă voi ține de cuvânt!
Lucica: – Și ce vei spune, Alex?
Mirela: – Păi asta e, că n-are ce să-i spună. Ori poate va trebui întrebat direct cine este Claudia.
Alexandru: – Sunt excluse alte întrebări.
Zolea: – Doamnă dirigintă, dumneavoastră credeți că între cei doi există o relație? Sau a fost?
Ioana: – Zolea, haideți să încheiem subiectul ăsta. O analiză mai adâncă ar duce la descoperiri și mai dureroase pentru Georgiana.
Georgiana: – Oricum, nu putem da timpul înapoi, doamnă dirigintă. Îl cunosc pe tata, mâine ne așteaptă cu o explicație. Trebuie găsită o soluție, ceva...
Mihai: – V-om găsi! Geo, suntem alături de tine și orice ar fi, mergem cu tine până la cap.
Georgiana: – Iar când veți afla adevărul mă veți ocoliți... Normal.
Alexandru: – De ce să te ocolim? Ce vină ai tu? Asta n-o să se întâmple niciodată, Geo! Greșeala părinților, oricare ar fi ea, nu este și greșeala ta.
Lucica: – Până una - alta, dacă stau bine să mă gândesc, tu Alex, nici nu ți-ai spus părerea. Crezi și tu același lucru, că domnul Călin își înșeală soția?
Alexandru: – Nu sunt sigur de asta. Din punctul meu de vedere sunt doar câteva lucruri certe, dar prea puține ca să trag o concluzie. De exemplu familia Călin o cunoaște pe Claudia. Tatăl lui Geo a făcut mai de mult un compromis major în legătură cu soția dânsului, compromis acceptat înainte de nuntă. Din afirmația domnului Călin am înțeles că i-a dat soției buchete mari de flori doar când a cerut-o și apoi la nuntă. După aceea a mai intervenit ceva și au făcut amândoi un alt compromis la fel de important ca primul. La acest moment apare Claudia și domnul Călin e nevoit să ia o decizie grea, tăind în carne vie și, cu toată jignirea pe care o aduce Claudiei, hotărăște să facă ceva nu tocmai în regulă. Nu știu încă ce. Cert e că înainte de-a se decide a avut multe nopți albe, nedormite. Și acum îl mustră conștiița, îi pare rău că a făcut așa, dar nu ar da înapoi să repete povestea. Probabil nu are de ales, nu sunt prea multe variante... Prin decizia luată a făcut ceva cu urmări majore în viața tuturor..
Lucica: – Ce? La ce anume te referi, Alexandru?
Alexandru: – Încă nu știu...
Zolea: – Raționamentul pare corect, Alex. După cum ai pus tu problema, secretul nu aparține doar domnului Călin, ci întregii familii. Pentru că amândoi știau și au fost de acord cu decizia luată.
Alexandru: – Nu sunt convins că prima oară știam amândoi.
Mirela: – Am o nedumerire...
Alecu: – Și eu: cine este Claudia?
Mirela: – Nu te mai prosti, Alecule! De ce domnul Călin n-a adus flori soției și când s-a născut Geo? A zis doar la cererea în căsătorie și la nuntă.
Lucica: - Poate a uitat. La câte întrebări a răspuns...
Alexandru: – Așa ceva nu se uită! Mirela are dreptate... Uite c-a mai apărut o pistă de cercetat. Gata, prieteni. Mâine-i sâmbătă. Poate să vină toată lumea dimineață la nouă, la școală?
Toți copiii: – Da, ne vedem mâine la nouă.

*
* *

Mihai: – Alexandru, stai că vin și cu tine.
Alexandru: – În direcția asta? Păi, tu nu stai în Plumbuita?
Mihai: – Ba da, dar azi...
Alexandru: – Pari supărat, s-a întâmplat ceva?
Mihai: – Ceva, ceva tot s-a întâmplat. Nu vreau să nu te superi, Alex, dar eu chiar nu merit să fac parte din grupul vostru. Þin la voi, dar vezi..., nu e corect. De mâine nu mai vin la întâlniri. Iartă-mă, Alex. De fapt nici nu v-am fost de prea mult ajutor până acum, nu-i mare pierdere.
Alexandru: – Ce-ți veni? Mihai, tu ești deja prietenul nostru. N-ai cum să dai înapoi! Și de ce ai face-o? Uite, Georgiana are acum nevoie de noi. Acum, Mihai! Degeaba am ajuta-o peste un an sau peste doi... Dar spune-mi despre tine, că nu înțeleg. Te-am observat ceva mai șifonat în ultimele două zile, dar m-am gândit că cine știe, te-ai trezit cu fața la cearșaf. Sau... Mie poți să-mi spui, Mihai. Sau măcar zi cu ce să te ajut...
Mihai: – Alex, pot dormi noaptea asta la tine?
Alexandru: – La mine? Poți, sigur că poți. Doar să-i anunți pe ai tăi... A! Ia stai! Mihai, tu ai fugit de acasă?
Mihai: – Cum de... Bine, așa-i, Alex. Am fugit de acasă. Te rog să păstrezi secretul ăsta. Te rog mult.
Alexandru: – Normal că nu spun la nimeni. De ce ai fugit?
Mihai: – Þi-am spus, Alex, e secretul meu.
Alexandru: – Și tu umbli, mă’, cu secrete? Suntem prieteni sau nu? Zi care-i buba?
Mihai: – Doamne, cât ești de căpos! Bun, m-a bătut tata.
Alexandru: – Mihai, toți o mai luăm pe cocoașă uneori. Ãsta nu-i motiv să fugi de-acasă. De ce te-a bătut? Ai făcut tu ceva, ai spart vreun geam, ai stricat televizorul, frigiderul..., ia zi!
Mihai: – Nu, e ceva mai grav. E legat de tatăl meu.
Alexandru: – Hai dom’le, spune odată, nu mă mai fierbe atât! Mă omori cu tărăgănarea asta...
Mihai: – E mult mai grav, Alex. Jură că nici n-o să pomenești vreodată de ceea ce-ți zic eu acum!
Alexandru: – Jur! Uite că jur. Hai, zi!
Mihai: – De la o vreme tatăl meu bea. Bea mult, Alex. S-a înhăitat cu un om de nimic, cu nea Ionel Elefterie, așa îl cheamă pe ăsta și de atunci toate merg pe dos.
Alexandru: – Cine-i Ionel?
Mihai: – E paznicul de la fabrica de calculatoare din cartierul Colentina, acolo unde lucrează și tata. Acum două seri m-am dus la terasa unde-și fac ei veacul și i-am pândit. Am ascultat ce vorbeau... Nea Ionel i-a propus lui taică-meu o hoție,. Un furtișag, Alex, o spargere în toată regula. I-a dat mult să bea, abia de se ținea pe scaun și apoi i-a propus afacerea. Tata, cât era el de îmbălsămat, tot a refuzat la început și atunci a început să-l amenințe... Îl șantaja cu nu știu ce chestie, n-am înțeles ce.
Alexandru: – Ce afacere i-a propus?
Mihai: – Mâine noapte, când amândoi sunt de serviciu, o să vină cineva c-o mașină și-or să fure din fabrică componente de calculator pe care apoi o să le vândă nu știu cui. Alex, de mâine voi fi copil de hoț. O să mă arate lumea cu degetul pe stradă...
Alexandru: – Hai, măi Mihai, nu mai bâzâi... Dar ce, ăștia lucrează și sâmbăta?
Mihai: – Da, se lucrează în trei schimburi. Acum spune-mi dacă nu mai vrei să dorm la tine, că nu mă supăr. Copilul unui hoț e tot hoț.
Alexandru: – Lasă prostiile! Mai bine dă-mi amănunte, chiar ai auzit tu, cu urechile tale, toată povestea?
Mihai: – Da, mă’! Știu și ora, spargerea se va da la unsprezece, cică la ora asta muncitorii sunt mai amorțiți... În seara aia m-am dus la ei la masă și l-am rugat pe tata să vină acasă. Nici n-a vrut să audă, și mai târziu, când în sfârșit s-a întors, era atât de nervos și de beat că abia mai mergea. Când a început să se dezbrace l-am rugat să nu-l asculte pe nea Ionel, să nu fure calculatoare! M-a bătut rău, Alex... Atunci am fugit.
Alexandru: - Zolea are un prieten polițist, pe domnul Dumitru, vrei să vorbim cu el? E de treabă omul.
Mihai: - Să-mi dau tatăl pe mâna poliției? Să facă tata închisoare din cauza mea?
Alexandru: – Da, ai dreptate și tu! Oricum, reține ceva: mâine noapte nu se va fura nimic. Să n-am parte de vacanța de vară dacă se va fura un singur calculator!
Mihai: – Iar promiți așa…, aiurea.
Alexandru: – Cum așa, aiurea? Ce vrei să spui?
Mihai: – Păi ce, pe tatăl Georgianei crezi c-o să-l poți ajuta?
Alexandru: – Normal că da.
Mihai: – Mă rog, eu nu înțeleg cum o să-i redăm noi liniștea. Totu-i atât de clar.
Alexandru: – Și mă rog, ce-i atât de clar?
Mihai: – Alex, de ce ne mai ascundem după deget, Claudia este, sau a fost, amanta tatălui Georgianei!
Alexandru: – Așa crezi tu? Poate, dar asta o să vedem mâine… Hai c-am ajuns! Mâncăm ceva și ne culcăm, bine?
Mihai: – Eu n-aș mai veni mâine…
Alexandru: – Ia stai! Stai un pic aici. Uite cum stă treaba: mâine rezolvăm acțiunea ‘Claudia’, iar seara ne întâlnim din nou pentru a stabili coordonatele și detaliile noii acțiuni. Acțiunea ‘Plumbuita’, așa se va numi, după numele cartierului în care locuiești. Taică-tău n-o să fure, Mihai! Auzi? Înțelegi ce spun? Ai încredere! Tu nu mă cunoști de multă vreme, dar eu nu vorbesc niciodată prostii! Nu promit aiurea. Gândesc înainte să iau o decizie. Mâine mergem cu toții la școală, inclusiv tu, e clar? Ia zi, de când ai fugit de acasă?
Mihai: – De două zile, de când cu bătaia.
Alexandru: – Și unde ai dormit noaptea trecută?
Mihai: – În gară, în sala de așteptare.
Alexandru: – Adică nu ai venit direct la mine?
Mihai: – Alex, nici nu știam unde locuiești…, și apoi să te trezești așa, tam-nesam cu mine la ușă… Chiar, ce le zici părinților tăi?
Alexandru: – Ce să le zic, că ai venit la mine. Cât despre interpretarea pe care o dai tu noțiunii de prieten o să mai vorbim. Hai în casă.

*
* *

Dimineță se află cu toții în clasă și nu-s deloc vorbăreți. Sunt îngrijorați și apatici, se uită în jos ferindu-și privirile. Inclusiv dirginta.

Alexandru: – Mda! Bună dimineța și vouă. Vi s-au înecat corăbiile?
Zolea: – Suntem doar somnoroși, să zicem.
Mihai: – Geo, aseară s-a întâmplat ceva deosebit la tine acasă? A zis ceva tatăl tău?
Georgiana: – Absolut nimic. S-a întors de la serviciu ceva mai devreme și s-a băgat imediat în pat. Nici n-a mâncat... Nu știu, zici că-i pe altă lume.
Lucica: – E normal, Geo! E îngrijorat de atâtea telefoane, întrebări... Și apoi crede că azi e ziua lui cea mare.
Alecu: – Păi mă’ frate, așa-i trebuie dacă a umblat la borcanul cu magiun...
Mirela: – Alecule, ești de o diplomație ceva de speriat!
Ioana: – Deci asta-i concluzia la care am ajuns cu toții, așa-i?
Zolea: – Nu, vă contrazic. Noi încă n-am tras concluziile, doamna dirigintă.
Georgiana: – Din păcate, ele sunt aproape trasate...
Alexandru: – Să nu ne pripim.
Lucica: – De ce ne tot dai speranțe aiurea, Alexandru? De ce crezi tu că-i altfel, că această Claudia e doar un vis roz și dacă vom clipi de câteva ori va dispărea?
Mihai: – Alex, și eu sunt de aceeași părere cu Lucica. Trebuie să știi exact pe ce te bazezi când faci o afirmație. Nu te hazarda...
Mirela: – Alex, tu știi să folosești cuvintele. Cu ajutorul lor ne ridici pe toți sus, sus de tot și acolo ne lași singuri, să ne prăbușim în genune. Nu-i bine! Ce faci tu se cheamă manipulare, atât.
Ioana: – Acțiunea ‘Claudia’, cum o numiți voi, poate să frângă suflete, să destrame o familie. Oricum, pentru voi a fost o experiență de viață, e clar! și altădată cu siguranță veți fi mai cumpătați când veți face promisiuni. Acum, din păcate, nu veți reuși să readuceți liniștea domnului Călin.
Zolea: – Haideți să mai analizam o dată răspunsurile.
Alecu: – Încă o dată? Dar le știu pe dinafară!
Mirela: – Și eu la fel!
Lucica: – Și eu.
Alexandru: – Și totuși să rezumăm! Voi spuneți că domnul Călin o are ca amantă, pe Claudia. Într-o zi primește un telefon, ea îi amintește lucrul ăsta, mama Georgianei află și domnul Călin se supără și pleacă în miezul nopții la serviciu.
Alecu: – Poate nici n-a fost la serviciu, v-ați gândit?
Alexandru: – Dacă o luăm așa, cu presupuneri aiurea, pot afirma și eu că m-am prefăcut că vorbesc la telefon cu domnul Călin.
Lucica: – Nu te mai da lebădă, Alex și spune ce ai de spus.
Alexandru: – Dacă a fost amanta lui ce trebuia el să decidă la acel moment crucial, din trecut?
Mihai: – E logic, dacă să rămână cu mama Georgianei sau cu doamna Claudia.
Alexandru: – Și atunci a tăiat în carne vie. Tot atunci i-a fost milă de o anumită femeie, probabil tot de Claudia.
Mirela: – Exact.
Ioana: – Păi, înseamnă că și tu ai ajuns la aceeași concluzie cu noi, nu vezi? Pierdem vremea.
Alexandru: – Nu, nu pierdem vremea... Vreau doar să mă asigur că e corect ce gândesc. Domnul Călin este un om normal, a făcut compromisuri, are insomnii, probleme, gânduri ascunse... Până aici sunt de acord cu voi. Revin însă la câteva întrebări ale căror răspunsuri nu se potrivesc și anume: de ce n-a dăruit flori soției atunci când a născut-o pe Geo? Apoi ce minciună extraordinară a spus soției de-i pare și acuma rău? A treia, de ce vrea să-i ceară iertare Claudiei și a patra de ce îi este teamă c-o pierde pe Geo?
Mirela: – Prin divorț, normal.
Zolea: – Just, îi este frică de divorț, dar nu cred că asta-i totul. Mai e ceva și nu știm ce.
Alexandru: – Zolea, ai vorbit cu domnul Dumitru?
Zolea: – Trebuie s-apară dintr-un moment în altul.
Georgiana: – Cine e domnul Dumitru?
Alexandru: – E comisar de poliție și l-am rugat noi să se intereseze de ceva.
Mihai: – Polițist??
Ioana: – Copii, ce faceți voi? Doar nu implicați poliția!?
Georgiana plângând: – Alex, trebuia să ne fi întrebat și pe noi dacă suntem de acord sau nu. Ce să facă poliția aici? Să meargă la tata? Tu nu gândești?
Lucica: – Alex și Zolea, nu ați procedat corect. Nu lucrați pe cont propriu, suntem împreună.
Alexandru: – Nu plânge, Geo. Nu te îngrijora, domnul Dumitru ne ajută doar c-o informație, să fiu sigur că pista la care m-am gândit este sau nu corectă. Nu vine cu noi și n-o să se implice în acțiunea ‘Claudia‘! E doar o simplă informație.
Mirela: – Frumos era să ne fi spus și nouă.
Alexandru: – Mirela, s-ar putea să mă înșel, nu știu. Mai așteptați câteva minute...
Zolea: – Ba nu mai așteptăm deloc. A și venit. Bună dimineața, domnu’ Dumitru.
Comisar Dumitru: – Bună copii! Sărut mâna, doamnă. Alexandru, uite plicul tău. Doamnă profesoară, dumneavoastră le stimulați inițiativa? Sunt niște copii extraordinari.
Ioana: – Știu că sunt extraordinari, dar inițiativa asta de detectivi n-o stimulez eu. Le aparține în întregime, eu din contra, încerc să-i domolesc.
Comisar Dumitru: – Să aveți încredere în ei că-s copii buni! Zolea, am înțeles eu bine sau vreți să ajungeți în cartierul Colentina, la stația Doamna Ghica?
Zolea: – Ba chiar acolo locuiesc părinții Georgianei... Ne puteți duce pe toți?
Comisar Dumitru: – Sunt cu mașina mare, cu microbuzul, haideți repede! Grăbiți-vă că trebuie să ajung la Otopeni, pe DN1.
Alecu: – Ce-i aia DN1?
Comisar Dumitru: – Drumul Național numărul unu, cel care leagă Bucureștiul de nordul țării.
Ioana: – N-ar trebui mai întâi să-l anunțăm pe domnul Călin? Năvălim așa...
Alexandru: – Am telefonat eu de-acasă. Ne așteaptă.
Zolea: – Păi atunci, haideți repede!
Lucica: – Și ce-i spunem?
Alecu: – Mamă! Ce situație nașpa! Dacă am fi mers așa și la taică-meu ce mai bătaie aș fi încasa!
Mirela: – Alex, ce-o să-i spunem?
Ioana: – Și cum…
Alecu: – Băi fraților, mergem cu mașina poliției! Domnu’ Dumitru, dați vă rog drumul la sirenă? Mamă, ce bestial!!

*
* *

Alexandru: – Bună ziua, domnule Călin. Am venit.
Călin, tatăl Georgianei: - Atât de mulți? Așadar un complot întreg pentru fericirea mea… Georgiana, tu?? Doamna dirigintă?
Alexandru: – Suntem colegii și prietenii fiicei dumneavoastră. Învățăm în aceeași clasă.
Călin, tatăl Georgianei: - Sărut mâna doamnă… Mă iertați, m-ați luat pe nepregătite… Bine, dacă-i așa, atunci poftiți în sufragerie. Luați loc pe unde puteți. Ea e soția mea, mama Georgianei.
Zolea: – Vă mulțumim. Oricum nu vom sta mult.
Mama Georgianei: – Să aduc o dulceață de casă, imediat...
Georgiana: – Mami, vin și eu să te ajut.
Mama Georgianei: – Nu, nu. Stai cu prietenii tăi. Acum ești gazdă, Geo.
Călin, tatăl Georgianei: - Mă simt ca în fața unui complet de judecată.
Ioana: – Să vă explic cum am ajuns la situația asta... Totul a pornit de la ora de dirigenție cand le-am propus copiilor să se cunoască mai bine unul pe celălalt, să spună fiecare câte un secret de-a lor. Georgiana a fost singura care a solicitat sprijinul pentru deslușirea unui altfel de secret, a unei probleme personale, familiale. Ne-a uimit rugămintea ei… Ideea asta cu întrebările le apaține lor, Alexandru a vrut să vă ajute într-un mod mai original. Să știți că ei, copiii, doresc din toată inima să vă readucă liniștea în casă. Dacă vor reuși sau nu, o să vedem… Am fost martora fiecărui telefon dat de Alexandru, căci el a vorbit cu dumneavoastră. El este conducătorul grupului, iar acțiunea se numește… Nu, mai bine o să-i las pe ei să vă povestească.
Călin, tatăl Georgianei: - Ceea ce i-am spus lui Alexandru la telefon…, toate răspunsurile mele nu fost glume, copii. Eu am crezut că sunteți puși de cineva anume, mă rog, dar nici o clipă nu m-am gândit la Georgiana.
Alexandru: – V-ați gândit la Claudia, așa-i?
Mama lui Georgiana: – Eu trebuie să plec la piață, vă rog serviți dulceață…
Alexandru: – Nu, nu plecați încă. Promit că terminăm repede. Domnule Călin, nu am luat niciodată în derâdere întrebările și răspunsurile telefonice. Dimpotrivă, le-am întors pe toate părțile ca să le dăm de capăt, să aibe sens.
Călin, tatăl Georgianei: - Hm! Și le-ați dat de capăt?
Lucica: – Într-un fel…
Georgiana: – Tati, te rog nu fi supărat pe mine. Am vrut doar să fim ca înainte, să râdem iarăși, să ne iubim, să ne plimbăm seara prin parc. Să fim iar veseli.
Monica: – Asta a fost și dorința noastră, domnule Călin. S-o ajutăm pe Geo.
Alexandru: – Începem ultima rundă?
Călin, tatăl Georgianei: - Da, Alexandru… Nu, nu e nici o supărare copii, cum să vă zic... Sper însă că n-o să faceți mai mult rău cu joaca asta a voastră. Ultima rundă? Bine, să înceapă ultima rundă.
Alexandru: – Nu-i nici o joacă, domnule Călin. Mai întâi vreau să vă spun că un prieten de-al nostru ne-a ajutat și a vorbit cu doamna Aurelia Stan din Alexandria.
Călin, tatăl Georgianei: - Cu Aurelia? Cum ați ajuns la ea? Și de fapt ce știți voi din toată povestea asta?
Alexandru: – Deocamdată știu de întoarcerea Claudiei. Am aici, pe foaie câteva informații și adresele lor. Am înțeles cine sunt…
Călin, tatăl Georgianei: - Alexandru, deja sunt convins că ne faci cel mai mare rău de până acum! Mai mult chiar decât a făcut Claudia.
Alexandru: – Nu, domnule Călin, greșiți. Bănuiesc de ce vă e teamă. Părerea mea este să vorbiți acum, aici, de față cu Geo și cu soția dumneavoastră.
Călin, tatăl Georgianei: - Ia uite! Dar cine ești tu, măi băiete, să-mi spui mie ce să fac?!
Alexandru: – Doar un prieten de-al Georgianei, atât. Dar eu o cunosc mai bine ca dumneavoastră și știu cum va reacționa.
Călin, tatăl Georgianei: - Ne va părăsi, așa va reacționa. Mulțumit?
Georgiana: – Cum adică să vă părăsesc? Ce vorbe-s astea, tati? Unde să mă duc?
Alexandru: – Bun, așa nu ajungem nicăieri. Îmi permiteți să spun eu, domnule Călin?
Călin, tatăl Georgianei: - Fă ce vrei!
Alexandru: – Vă rog să mă corectați dacă greșesc pentru că unele lucruri sunt sigure, iar altele simple bănuieli.
Mama lui Georgiana: – Călin!
Zolea: – Doamnă, aveți încredere în Alex. Știe ce face.
Ioana: – Alexandru, gândește-te bine acum, când încă nu-i prea târziu! Și apoi, ai fost suficient de încăpățânat. Chiar obraznic pot zice! Hai, cere-ți scuze și înapoi la școală!
Călin, tatăl Georgianei: - Nu, doamna Ioana. Lăsați-i, deja e prea târziu. Spune Alexandru, spune ce ai aflat.
Alexandru: – Acum mulți ani în urmă, chiar înainte să vă căsătoriți, ați aflat un lucru nu tocmai plăcut despre viitoarea dumneavoastră soție. Ceva care nu vă convenea deloc și ăsta a fost primul mare compromis la care vă refereați la telefon. Bănuiesc că este ceva legat de imposibilitatea de-a avea un copil.
Ioana: - Alexandru!
Călin, tatăl Georgianei: - Lăsați-l doamnă. Până aici e corect.
Alexandru: - După câțiva ani, ați vrut cu orice preț un copil, amândoi. Și așa, nu știu prin cine anume ați ajuns la Smârdioasa, un sat sau o comună din județul Teleorman și ați aflat de nașterea unui copil nedorit. Femeia era căsătorită cu cineva care muncea în străinătate și care nu-și permitea să vină în țară decât o dată pe an, alteori mai rar. Totuși ea a născut acest copil care a fost trecut imediat în acte pe numele Aureliei Stan din Alexandria. Ați mers la Aurelia, ați discutat cu ea și ați plătit o sumă mare de bani pentru a înfia copilul. Mama adevărată plecase la numai câteva săptămâni de la naștere, se dusese după soț, în altă țară și acolo s-au stabilit. Lui nu i-a spus nimic, niciodată, despre toate astea și poate așa ar fi rămas întreaga poveste dacă n-ar fi divorțat de curând. În clipa aceea și-a dorit copilul înapoi și uite! au început necazurile. Probabil v-ați și întâlnit cu ea, au avut loc discuții furtunoase, poate chiar amenințări și de o parte și de alta. Tot atunci soția dumneavoastră a aflat că înfierea copilului n-a fost tocmai în regulă, a fost cu cântec, ca să zic așa. Respectiv n-a fost legală pentru că i-ați dat banii doamnei Aurelia, mătușa adevăratei mame, fără consimțământul acesteia. Se pare că femeia făcuse o înțelegere cu doamna Aurelia Stan să-i crească copilul și pentru asta, ea îi trimitea o sumă de bani din străinătate. Mama copilului nu știa de vânzarea lui. Acum ea își dorește fetița înapoi și vă e teamă să nu se întâmple așa. E corect, domnule Călin?
Călin, tatăl Georgianei: - În linii mari, da... Aurelia mi-a spus atunci c-ar fi bine să-i scriu Claudiei despre înfiere, dar am considerat că-i o pierdere de timp. Ea alesese calea asta, a minciunii și a retragerii în străinătate… Și-a părăsit copilul, Alexandru! L-a părăsit și doar c-o sută de euro pe lună nu crești un copil! Acum ea n-are nici un drept asupra lui. Au trecut cincisprezece ani de atunci! Și uite cum îndrăznește să vină pur și simplu să-l ceară înapoi ca și cum ar fi un obiect. N-a interesat-o niciodată nimic în toți acești ani! Niciodată n-a venit să-și vadă fetița! Niciodată n-a fost curioasă dacă a crescut, dacă-i înaltă, frumoasă, dacă a făcut pojar sau oreon, dacă învață bine, dacă…
Alexandru: – În schimb a trimis mereu bani la locul unde știa că locuiește.
Călin, tatăl Georgianei: - Da, bani i-a trimis Aureliei…
Alexandru: – Ar fi trebuit să știe și ea de înfiere.
Călin, tatăl Georgianei: - Da, poate ar fi trebuit să știe. Acum îmi pare rău că am ascuns adevărul atâta vreme. Și c-am mințit-o pe nevastă-mea… Eram atât de fericiți împreună…, dar vezi, minciuna iese mereu la suprafață! Asta-i viața.
Alexandru: – Geo, mama ta reală este Claudia. De tatăl tău n-am reușit să aflu nimic. Se pare că a fost un străin venit în delegație la o fabrică din Alexandria, dar adevărul îl știe doar mama ta. Domnul Călin și soția dânsului te-au înfiat. Acum le este teamă să nu te piardă, de aceea nu mai aveți liniște. Crede că atunci când vei afla cine-s părinții tăi adevărați vei pleca de-acasă, îi vei părăsi. Claudia insistă să te vadă și te vrea înapoi, asta le-a spus la telefon, în seara aceea.

Georgiana iese plângând din cameră.

Călin, tatăl Georgianei: - O s-o pierdem…
Mirela: – Mă duc după ea.
Zolea: – Nu, Mirela. Las-o singură.

Mama Georgianei rămâne cu privirea-n pământ. Nu mai mișcă.

Alexandru: – Trebuie doar să așteptăm. Eu cred că…
Călin, tatăl Georgianei: - Știi ceva? Nu mă interesează nimic din ceea ce crezi tu! Absolut nimic!
Mama Georgianei: – Lasă-l Căline, nu-l certa. E mai bine că s-a întâmplat așa. Ea tot afla până la urmă… Privește și altfel lucrurile. Alexandru ne-a luat o mare greutate de pe umeri.
Alexandru: – Georgiana nu v-a pleca nicăieri, n-o să vă părăseasă, asta am vrut să spun.

*
* *
Urmează o liniște apăsătoare, nimeni nu mai vorbește. Toți o așteaptă pe Geo. Alex și Mihai se retrag în colțul camerei.

Alexandru: – Pss, Mihai! De ce plângi, mă?
Mihai: – Lasă-mă, nu plâng!
Alexandru: – Eh, nu plângi! Ai ochii roșii... Bâi, crede-mă, rezolvăm și problema cu taică-tău, ai încredere în mine.
Mihai: – M-a întristat povestea Georgianei.
Alexandru: – Adevărul e că... lasă, e mai bine să știe!
Mihai: – Îmi place mult de Geo.
Alexandru: – Și mie, doar e prietena noastră.
Mihai: – Îmi place mai mult de-atât.
Lucica apropiindu-se și ea: – Ce tot scârțâiți voi aici?
Mirela: – I-a apucat ședința pe-amândoi.
Zolea: – Stresul la bărbați este accentuat de replicile soțiilor. Din această pricină le cade părul mai repede și pot răci dacă stau în curent. De asemenea stresul mai acționează și asupra măselelor de minte, dar mai ales asupra unghiilor. Așa scrie în numărul de ieri al Științei.
Alecu: – Pleoșc! Ai aruncat-o ca baba-n poală!
Mihai: – Mda.
Alecu: – Mihai, tu ai figură de familist, frate! Nu știu de ce, dar când te privesc parcă mă uit la un zid alb. Îmi vin gândurile înapoi, așa cum vin goangele vara, pe malul lacului.
Lucica: – Matematicienii bărbați, precum prietenul nostru de aici, datorită gândirii excesive reușesc să rămână neînsurați și chei. Din cauza lor și zicala: părul prost și plin de sodiu părăsește capul bun și plin de neuroni. Industria perucilor a devenit profitabilă imediat după descoperirea înmulțirii cu unu.
Zolea: – Logica ta nu-i completă. S-a dovedit că stresul exista și la omul preistoric, dar din alte considerente.
Mirela: – Ha! Te pomenești că s-au descoperit schelete fără păr...
Ioana: - Liniște copii! Ce aveți acum, vă arde de glume?!

Georgiana revine în cameră. Până-n acel moment părinții ei adoptivi și diriginta clasei au tăcut îngrijorați. Doar eroii noștrii n-aveau astâmpăr și se retrăseseră gălăgioși într-un colț al camerei.

Georgiana: – Trebuie să recunosc, primul instinct a fost să mă supăr rău pe voi. Chiar foarte rău!
Ioana: – Georgiana, te rog gândește de două ori înainte să vorbești. Nu te pripi și nu lua o decizie la furie. S-ar putea să regreți mai târziu.
Călin, tatăl Georgianei: - Lăsați-o să spună ce are pe suflet.
Georgiana: – Apoi am înțeles de ce ați procedat în felul ăsta. Am înțeles de ce atâta răceala în casă, de ce de la o vreme vă certați atât de des, de ce veniți tot mai târziu acasă. Mirela, cum se numește asta?
Mirela: – Cum se numește ce? A! Cred că se pregăteau să te piardă, Geo. Ca atunci când fugi de lângă un muribund pentru că oricum nu mai ai nimic de făcut.
Georgiana: – O definiție comodă și de bun simț care te caracterizează. Eu aș numi-o altfel: La-și-ta-te! Personal aș fi procedat altfel: pur și simplu aș fi recunoscut ce era de recunoscut. Copil adoptat, ei și?
Ioana: – Nu-i atât de simplu, Georgiana. Ai fi suferit un șoc puternic dacă-ți ziceau așa, direct. Apoi, te-ai fi simțit jignită, umilită mult mai ușor atunci când părinții tăi adoptivi te-ar fi certat, căci într-un fel accepți critica familiei și altfel pe cea străină.
Mirela: – Așa-i, Geo.
Georgiana: – În consecință trebuia să aflu adevărul doar când telefona Claudia. Sau după ce mă destăinuiam prieteniilor la ora de dirigenție... A fost mai comod pentru voi, nu? Mai la îndemână, ca să zic așa…
Zolea: – Geo, dacă ai fi aflat înainte, ce-ai fi făcut?
Georgiana: – Normal, aș fi vrut să-i cunosc pe cei care mi-au dat viață, cum altfel? Sincer și acum vreau asta.
Alexandru: – Atunci trebuie să-ți spun până la capăt: Claudia s-a întors din străinătate și s-a stabilit în București. Am înțeles că are cam tot ce-și poate dori un om de la viață. E bogată.
Lucica: – Alexandru, ce faci? Invitații directe? Tu n-ai minte?!
Alecu: – Părerea mea e că femeia asta merită una în barbă și una în plex! Cât e ea de femeie, asta merită. Eu nu dau în femei, din principiu, dar asta… Păi nu?
Mirela: – Nu avem dreptul la opinii în această privință! Doar Georgiana va hotărâ ce are de făcut.
Zolea: – Totuși, dacă ai fi aflat înainte, acum cinci ani să zicem, ce-ai fi făcut după ce-o cunoșteai pe adevărata ta mamă. Ce făceai, Geo?
Georgiana: – Sincer? I-aș fi spus să nu telefoneze niciodată părinților mei. La acești părinți mă refer, asta i-aș fi zis. Să nu-i deranjeze, să nu-i supere pe cei care m-au crescut și s-au chinuit cu mine, cu toanele mele de copil răsfățat, cu problemele de zi cu zi. Cum ați putut crede că aș pleca din casa mea? Că m-aș duce la o străină, pentru că de fapt Claudia asta este, o străină! Este cineva care până acum câteva luni n-a existat și nu s-a interesat de mine. Sunteți curioși ce hotărăsc acum când știu adevărul? Păi e logic, normal că rămân cu voi, doar voi îmi sunteți mamă și tată! Nu înțeleg de ce v-ați îndoit de mine, cum v-ați gândit că aș putea pleca de lângă voi?! Doar pe voi vă știu și vă iubesc... Și acum gata! Hai să încheiem discuția asta.
Alexandru: – Domnule Călin, tot mai susțineți că vă cunoașteți fiica?
Călin, tatăl Georgianei: - Nu…, da. Ai dreptate, Alexandru. Ai avut tot timpul dreptate. Nici nu știu cum să vă mulțumesc… și eu și soția mea pe care acum o văd prea emoționată ca să vorbească. Știți, noi… Nu, lasă! Mulțumesc copii.
Zolea: – Geo, cred totuși că-i bine s-o întâlnești pe Claudia și să stabiliți câteva condiții. Eu așa zic.
Georgiana: – Da, o voi întâlni dar nu acum. Altădată. Atunci când voi avea eu chef s-o întâlnesc. Iar acum…, voi chiar ați uitat că avem ședință la școală? Că avem treabă?
Călin, tatăl Georgianei: - Dragii mei, vă rog să nu plecați înainte de a servi ceva bun, ceva gătit chiar acum, de soția mea. Vă poftesc la masă.
Alecu: – Aoleo! Credeam că n-o să mai vină momentul ăsta! Știți, eu simt de la zece mii de metri parfumul sărmăluțelor și a mămăligii! Și ardei iuți… Mmm!

*
* *




Acțiunea se petrece iarăși la școală, în clasă

Alexandru: – Mihai, acum că suntem doar noi șapte, aici la școală, va trebui să-i informăm și pe ceilalți de problema ta pentru a concepe împreună un plan de atac. Revenim deci la acțiunea ‘Plumbuita‘.
Mihai: – Ce plan să mai facem, Alex? E clar că după asta n-o să mai vreți să fim prieteni, e clar!
Lucica: – Ce prostii debitezi acolo... Mai ai frați? Că la Alecu m-am convins.
Georgiana: – Mihai, prietenul meu bun e Platon, dar cel mai bun prieten este adevărul! Hai să dăm cărțile pe față. Crezi cumva că eu mă simt bine acum, când tocmai am aflat că-s copil înfiat? Cumpărat de ai mei?
Mihai: – Știu ce simți, Geo, dar, crede-mă, la mine e altceva.
Alecu: – Băi, neamule! Zi frate că iar te-a cocoșat bătrânul și atunci înțelegem. Să-ți spun drept, eu am vrut în seara aia să-l scarmăn oleacă, dar ăștia nu! și nu! Auzi la ei: cum să-l caftesc eu pe tatăl lui Mihai? Mare chestie!
Mihai: – Așadar ați văzut atunci totul, nu? Și m-ați mințit!
Zolea: – Mihai, vroiam mai întâi să vorbim cu tine. Să înțelegem ce se întâmplă și apoi să tragem concluziile. Dar gură spartă asta de Alecu...
Mihai: – Dar ați mințit! M-ați mințit în seara aceea! Și tu, Alex...
Lucica: – O ții tanga-langa ca papagalul vecinului... Hai spune odată ce s-a întâmplat! Ești bărbat sau ce, mama ei de viață, ești?
Mirela: – Cel mai bine ar fi să începi cu începutul.
Alexandru: – Hai, Mihai, spune.
Georgiana: – Te rog.
Mihai: – Bine... Voi ați furat vreodată?
Alecu: – Hopa! N-ați-o frântă că ți-am dres-o... V-am spus eu că de-aia umblă cu ochii roșii? Ce-ai mardit, frate?
Alexandru: – Taci, Alecule!
Mirela: – Eu da, am furat mere de la un vecin, la țară. Astă toamnă.
Lucica: – Eu n-am furat în viața mea.
Georgiana: – Nici eu.
Mihai: – Și acum spuneți cum ați privi voi un hoț? Dar pe copilul unui hoț?
Alecu: – Copilul unui... A! Tac-tu a umblat la marmeladă, așa-i?
Mihai: – Știți, până acum câteva luni tata nu m-a băut niciodată. Și nici pe mămica. Apoi, s-a înhăitat cu omul ăla rău, cu nea Ionel Elefterie, portarul de la fabrica de calculatoare unde lucrează și tata. Într-o seară i-am pândit și am ascultat tot ce vorbeau. Îl șantaja pe tata și am aflat ce-i cerea în schimb! Nici acum nu înțeleg cum de-a fost de acord, cum de-a cedat...
Alecu: – Băutura, frate! Băutura asta nu-i bună de loc! Te prostește!
Mihai: – Așa-i, Alecule! Când bei devii violent, nu mai judeci normal, bați pe cei dragi, furi și apoi plângi și-ți pare rău... În noaptea asta, peste câteva ore, tata va fura componente de calculator de la fabrică. O să vină o mașină și ei o s-o încarce... Din noaptea asta voi fi copil unui hoț.
Zolea: – Mihai, vreți să vorbesc cu domnul Dumitru?
Mihai: – Cu poliția? Zolea, să-mi bag singur, cu mâna mea, tatăl în pușcărie? Cum o să se uite lumea la mine? Vreau să știți ceva: până să se înhăiteze cu nea Ionel tata nu m-a bătut niciodată. Și nici n-a furat. Tatăl meu e bun!
Alexandru: – Atunci hai să facem un plan, să-i oprim. Cine o să vină cu mașina, Mihai?
Mihai: – Mașina e a lui nea Ionel, cine o va conduce, habar n-am.
Alecu: – Știi unde stă Ionel?
Mihai: – Da, la două străzi de noi.
Lucica: – Și mașina e tot acolo?
Mihai: – O ține în fața curții.
Alecu: – Băi, ăsta are o singură mașină?
Mihai: – Da.
Alexandru: – Alecule, ce-ți trece prin minte?
Alecu: – Stai nițel, Alex. Unde-i fabrica aia de calculatoare, frate?
Mihai: – Nu departe, în Colentina.
Alecu: – Alex, rezolv eu mașina!
Mirela: – Adică?
Alecu: – Îi pun zahăr în rezervorul de benzină. Am văzut într-un film.
Alexandru: – Ca să faci asta trebuie să descui repede capacul de la rezervor, iar mașina e pe stradă. Te vor vedea vecinii cum moșmondești la încuietoare și vor chema poliția... Nu, trebuie găsit altceva, mai rapid.
Georgiana: – Să-i spargem cauciucurile.
Alecu: – Și asta-i bună! Fiecare șofer are una, maxim două roți de rezervă, dar patru niciodată. Asta facem, Alex!
Alexandru: – Da, sunt de acord cu tăiatul roților. Dar ne trebuie și alte planuri secundare, pentru orice eventualitate. Cunosc toate obiectivele: casa, mașina, fabrica..., așa că voi începe organizarea acțiunii ‘Plumbuita’. Cartierul general va fi aproape de fabrică, la terasa Ghiocelul. E loc destul acolo și întotdeauna-i aglomerat, n-o să atragem atenția. Eu voi rămâne la punct fix, lângă restaurantul ăsta, Mihai și Georgiana veți sta lângă fabrica de calculatoare și veți urmări poarta și gardurile. Mirela cu Alecu vor merge la Ionel Elefterie acasă și după ce-i rezolvați cauciucurile veți aștepta să vedeți reacția șoferului. Dacă se întâmplă să plece totuși mașina, veniți urgent la cartierul general să mă anunțați. O luați direct prin parc și ajungeți înaintea mașinii. Zolea și Lucica veți sta la intersecția Doamna Ghica din Colentina, lângă semafor. Pe acolo trece mașina când se va îndrepta spre fabrică. Până acum e clar?
Lucica: – Pozițiile le-am înțeles, dar ce avem de făcut...
Alexandru: – Pentru bunul mers al acțiunii ‘Plumbuita’ vă propun să vorbesc cu fiecare echipă în parte. Legătura dintre echipe va fi asigurată de Alecu și Zolea. Ei vor aduce vești despre rezultatul celeilalte echipe și atunci veți știi ce aveți de făcut. Trebuie să oprim mașina prin orice mijloace. Nu trebuie să ajungă la fabrica de calculatoare. Clar?
Mirela: – Da, e clar. Așadar echipele nu vor știi una de cealaltă.
Mihai: – De ce atâta mister, Alex?
Alexandru: – Pentru că numai așa vom reuși. Nu trebuie să ne influențăm unul pe altul.
Lucica: – Deci vrei acordul nostru așa, necondiționat, fără să știm ce și cum?
Zolea: – Eu zic să mergem pe mâna lui. Alex știe ce face.
Georgiana: – Alexandru, ai acordul meu.
Alecu: – Și al meu. Dar fraților, degeaba atâtea planuri. Rezolv eu mașina și voi doar fluierați după vrăbii! Doinele de jale vor fi cântate de hoți!
Mihai: – Tata nu e hoț! Auzi, Alecule, tatăl meu nu-i hoț!
Alexandru: – Alecu, misiunea noastră este să-l oprim pe tatăl lui Mihai să fure. Și dacă cineva nu fură înseamnă că nu-i hoț, corect?
Alecu: – Iartă-mă, Mihai. Frate, vorbește gura fără mine, ăsta-i necazul meu. Iartă-mă.
Mihai: – Nu-i nimic. Dar nu-l mai face hoț pe tata!
Alexandru: – Haideți să începem! Rămân în clasă primii doi, restul așteptați pe hol. Să ne grăbim!
Zolea: – Încă ceva! O singură întrebare: la noapte poate fiecare să lipseacă de-acasă?
Toți copiii: – Da. Absolut!

*
* *

Acțiunea se petrece pe stradă, lângă fabrica de calculatoare

Georgiana: – Salut Mihai.
Mihai: – Bună Geo. Din câte observ, noi formăm ultima redută.
Georgiana: – Așa-i. Aici la fabrica de calculatoare nu avem prea multe de făcut. Alecu va rezolva mașina acolo, la casa lui Ionel.
Mihai: – Sper. Auzi Geo? Eu cred că-i vom opri în noaptea asta, dar ce ne facem săptămâna viitoare? Sau peste două săptămâni? Nea Ionel vrea neapărat să fure piesele alea ca să le vândă, să facă bani. Pe ăsta nu-l oprești cu una, cu două. Tata îi datorează bani sau nu știu ce și îl va șantaja mereu. Nu cred că se va termina bine povestea asta. Geo, nu vreau ca tata să ajungă la închisoare...
Georgiana: – Nu va ajunge, Mihai. Ai încredere așa cum am avut și eu.
Mihai: – Am încredere, dar... Geo, privește! Uite apusul. Știi... de mult n-am văzut un apus atât de frumos. Parcă am fi la mare, totul este albastru cu nuanțe portocalii.
Georgiana: – Cine are cu adevărat culoarea albastră, marea sau cerul?
Mihai: – Cerul, Geo. Marea n-ar fi atât de frumoasă dacă n-ar fi cerul. N-ai văzut cum arată marea pe furtună? E tulbure, e gri, aproape se înnegrește.
Georgiana: – Și totuși marea are culorile ei proprii. Știi câte anotimpuri are marea noastră?
Mihai: – Patru?
Georgiana: – Șase anotimpuri. Prima primăvară începe în februarie atunci când apa capătă o nuanță de albastru deschis. A doua primăvară începe în martie și atunci apa se deschide și mai mult. E din pricina Dunării care aduce multă apă dulce și înfloresc diatomeele în apă.
Mihai: – Ce sunt diatomeele?
Georgiana: – Niște alge microscopice. Apoi vine prima vară care durează două luni: iunie și iulie. Prin august vine a doua vară, vara târzie când apele se fac verzi...
Mihai: – Ca ochii tăi, Geo. Ai ochi de mare în plină vară târzie...
Georgiana: – Mulțumesc, Mihai... Toamna mării ține doar două luni: octombrie și noiembrie, iar marea devine atunci albastră. Ultimul anotimp e iarna. Iarna mării, când furtunile și vânturile o înrăiesc, o enervează și ea capătă culoarea neagră.
Mihai: – Marea Neagră...
Georgiana: – Numele ăsta l-a căpătat de mult, de la marinarii sătui de capriciile mării noastre. Ba era liniștită, aproape ca un lac, ba se răscolea deodată și răsturna corăbiile. Dacă ar fi să te naști viețuitoare marină, ce-ai vrea să fi?
Mihai: – Cașalot.
Georgiana: – Pe bune?
Mihai: – Pe bune! Să descopăr civilizațiile dispărute, Atlantida... Și corăbiile scufundate, comorile de sub ape... Îți dai seama? Să vezi cutii, cufere mari, statuete și coloane, să găsești lucruri vechi de când lumea! M-aș simți atât de liber în adâncurile mărilor calde...
Georgiana: – Mihai, dacă ai fi cașalot mi-ai dărui inimile tale?
Mihai: – Þi-aș dărui inima, Geo.
Georgiana: – Doar una?
Mihai: – Păi câte?
Georgiana: – Cașaloții și balenele au două inimi, răule! Când se scufundă funcționează inima stângă, când se ridică la suprafață, inima dreaptă.
Mihai: – Bine! Atunci ți le-aș dărui pe amândouă!
Georgiana: – Mie mi-ar place să fiu albatros, să zbor departe, departe. Să nu mai văd cu săptămânile țărmul...
Mihai: – Și dacă te pierzi? Geo, când zbori vei ține ochii închiși?
Georgiana: – Cred că da. Mi-aș întinde aripile larg și aș lăsa vântul să mă poarte unde știe el. În depărtările albastre.
Mihai: – Nu, Geo! Nu! Să nu zbori niciodată cu ochii închiși. Am citit undeva despre o pasăre, nu neapărat albatros, care în setea ei de zbor a plecat într-o călătorie de noapte. Întunericul și înălțimea și zgomotele acelea unice din aer, sunetele aduse din depărtări, de pe țărmuri sau de pe vapoarele uriașe din larg au convins-o să închidă ochii și să se lase dezmierdată de vânt. Întunericul a adus uitarea, nu mai știa unde se născuse, când se născuse și nici de ce. Își desfăcuse aripile cât putea cuprinde și zbura cu ochii inchiși. Nu mai știa de câtă vreme zboară, nu mai știa unde se află și asta până-ntr-o zi când n-a mai auzit nici un sunet străin, doar zgomotul propriilor aripi, atât! Abia atunci a vrut să deschidă ochii dar n-a văzut nimic. A crezut că-i noapte și-a așteptat apoi o zi, o săptămână, un an – singurul lucru ce-l avea de făcut era să zboare, doar să zboare departe, cât mai departe. Spera că vor veni zorile, lumina aceea de care își amintea vag. Dar zorile întârziau și iar au trecut zile, nopți, nimic... Lumina zorilor nu avea să mai vină pentru ea. A vrut să se întoarcă, dar nu mai știa drumul, nu și-l amintea, nu cunoștea odihna și nici cum arăta locul unde se născuse. Nu-și amintea nici o întâmplare, nimic. În dorința ei de zbor îndepărtat uitase de ochi și orbise. Orbise, Geo! Într-un târziu aripile au obosit și s-au frânt, iar pasărea a căzut adânc. Iar în căderea ei a mai văzut așa, ca într-un ultim vis, a mai văzut o dată lumina, apoi întunericul și iar lumina...
Georgiana: – Săraca pasăre. A fost îndrăgostită de zbor..., păcat. M-ai întristat, Mihai. Da, te voi asculta și nu voi închide niciodată ochii când zbor!
Mihai: – N-am vrut să te întristez. Mă gândeam doar că în viață trebuie să stai mereu cu ochii larg deschiși, întotdeauna atent, să nu uiți niciodată drumul spre casă, spre cei dragi. Așa cum l-a uitat tatăl meu...
Georgiana: – În noaptea asta o să-i amintim drumul spre casă, Mihai. Știi ce? În nopțile grele hai ne închipuim că suntem împreună: eu albatrosul alb, iar tu un cașalot simpatic, vrei?
Mihai: – Vreau. Cum să nu vreau, Geo!
Georgiana: – Hei! Uite-i pe Alecu!

*
* *

Alecu: – Băi Mihai. Iartă-mă, frate.
Mihai: – Ce s-a întâmplat?
Georgiana: – Hai, mă’, zi odată! Nu te mai smiorcăi!
Alecu: – Băi, Mihai. Eu mi-am îndeplinit sarcina, am spart cauciucurile alea, pe toate patru. Cu șurubelnița le-am găurit – nici nu se mai pot repara.
Georgiana: – Așa, și?
Alecu: – Fratele meu, a luat mașina vecinului, o dubiță albă.
Mihai: – Dubița domnului Vali?? Deci tot efortul ăsta a fost zadarnic...
Alecu: – Nu, mă’! Eu! Doar eu am dat greș. După aia am fugit la cartierul general și Alexandru a spus să vin aici la voi, pentru întăriri. Mirela s-a dus să-i anunțe pe Zolea și Lucica, la intersecția aia.
Georgiana: – Adică la stația Doamna Ghica?
Alecu: – Da, mă’, acolo, la semafor. Băi, Mihai! Iartă-mă, frate...
Mihai: – Nu-i vina ta, Alecule.
Alecu: – Ascultă la mine, se va rezolva. Alexandru are multe planuri și mașina aia n-o să treacă de Zolea și Lucica.
Georgiana: – Ei ce trebuie să facă?
Alecu: – Știu ei ce trebuie să facă.
Mihai: – Dacă știi, zi-ne și nouă. M-am săturat de misterele astea!
Georgiana: – Mihai, așa-i Alex, mai ascuns. Alecu nu are voie să desconspire acțiunea. Dar să știi că Alex face întotdeauna ceea ce trebuie făcut. Parcă-i detectiv.
Alecu: – Aici, la fabrică nici o mișcare?
Mihai: – Nu. Paznicul, nea Ionel, e acolo, la locul lui.
Alecu: – Mașina a pornit încoace dar ea va fi oprită pentru totdeauna la semaforul de la Doamna Ghica. Iar șoferul își va primi lecția bine-meritată!
Mihai: – Cine-i șoferul, Alecule?
Alecu: – Nu știu, unul înalt și slab. Poartă o șapcă albastră pe cap.
Mihai: – Þigan?
Alecu: – Îhî.
Mihai: – Cred că-l știu. Alecule, să nu sari la bătaie cu ăsta, că te înjunghie!
Alecu: – Băi, frate! Tu nu știi ce poate Alecu, mă’! Nici n-apucă să scoată cuțitul că-l întind pe jos ca pe-o găină fără cap!
Georgiana: – Băieți, vine Zolea și Mirela!
Alecu: – Ați oprit mașina?
Zolea: – Nu, a trecut și de intersecție. Acum mașina s-a dus cu Lucica la spital, apoi își va continua drumul spre fabrică.
Mihai: – Lucica la spital? Dar ce-a pățit?
Zolea: – Misiunea ei era să se prefacă accidentată de mașină. La semafor este un drum secundar, o variantă ce duce spre dreapta. Aia care merge spre cartierul Colentina. Acolo e și-o trecere de pietoni. Noi am văzut dubița de departe și, când a trecut pe lângă noi, aproape ne-am aruncat în fața ei. Lucica a căzut intenționat, s-a întins pe jos și a început să se zvârcolească de ziceai că-i pe moarte. Ea se văita, iar eu țipam ca din gură de șarpe. Șoferul a trebuit să oprească mașina și era cât p-aci s-o încaseze de la ceilalți trecători. Unul s-a urcat lângă el și au dus-o pe Lucica la Spitalul de Urgență. Chestia asta o să-i întârzie cel puțin jumătate de oră.
Georgiana: – Cam riscant ce-ați făcut voi. Dacă vă lovea?
Zolea: – Nu, c-am avut grijă. Trebuie sa apară și Alexandru, din minut în minut...
Alexandru: – Mai încet, băi, că-s aici! Vorbiți în șoaptă, doar e noapte și nu vrem să atragem atenția asupra noastră. Zolea, tu mergi unde am stabilit. Mihai, nu fi trist, mă’. Uneori lucrurile nu ies așa, din prima, dar acțiunea ‘Plumbuita’ nu s-a încheiat. Mai mai am eu niște cărți de jucat!
Mirela: – Reușim până la urmă, Mihai.
Alexandru: – Alecule, mergem pe varianta de rezervă. Știi care e, da?
Alecu: – Gata, am plecat. Mamă! Ce mă halesc mâinile!
Georgiana: – Alex, unde l-ai trimis?
Alexandru: – În fabrică. Știe ce are de făcut, nici o grijă.
Mihai: – Alexandru, șoferul e cuțitar. A fost în pușcărie câțiva ani buni. E periculos... Unde l-ai trimis pe Alecu?
Alexandru: – Vă repet. Totul e sub control! Alecu știe exact ce are de făcut și n-o să pățească nimic.
Georgiana: – Pe Zolea unde l-ai trimis?
Alexandru: – Vă rog mai aveți puțină răbdare.
Mihai: – Hei! Uitați mașina... ce să mai vorbim..., nu mai e nimic de făcut.
Alexandru: – Hai repede pe străduța asta, să nu ne vadă. Da, aici e bine, e destul întuneric.
Mirela: – A parcat lângă gard.
Alexandru: – Uite-l și pe Ionel Elefterie, îl ceartă pe șofer c-a întârziat.
Georgiana: – Gata, Ionel s-a întors la postul lui și șoferul e în mașină.
Alexandru: – Mihai și Georgiana, știți ce aveți de făcut?
Georgiana și Mihai: – Știm, am plecat.
Alexandru: – Hai și noi, Mirela.


*
* *

Ionel Elefterie: – Cine-i acolo?
Alexandru: – Oameni buni.
Ionel Elefterie: – Care ești, mă’? Ce vrei, țâcă?
Alexandru: – Am venit să vorbim despre calculatoare. Cât ne costă unul mai deștept?
Ionel Elefterie: – De unde vrei să știu eu, mă’? Și la ora asta v-ați găsit voi să faceți cumpărături? Hai, marș acasă până nu vă urechez!
Alexandru: – Nene, vrem să vorbim afaceri, înțelegi? De aceea am venit noaptea. Ea e soră-mea și vream un calculator beton. Toți colegii de la școală au, doar noi... Părinții noștrii nu-și permit.
Ionel Elefterie: – Băi, veniți mâine și vă îndrum la comercial. Lăsați-mă acum, că-s de serviciu.
Mirela: – N-ați înțeles. Nu avem bani să cumpărăm unul de la comercial, vrem doar unul mai ieftin. De-asta am venit noaptea, să facem afacerea cu dumneavoastră.
Alexandru: – Dacă ne faci mata rost de unul, cât ne costă?
Ionel Elefterie: – Ia uite ce le bubuie mintea! Adică să fur eu pentru voi? Eu, mă’? Tocmai paznicul? Băi, ce credeți voi, că asta-i fabrica lui tata? Că oricine vine noaptea servește calculatoare? Păi eu ce, pana mea, sunt aici? Sunt paznicul, bă’! Ia, hai valea! Valea!!

*
* *

Alexandru: – Hai încoace, la întuneric. Mihai, Geo, ați rezolvat treaba?
Georgiana: – Da, Mihai a dezumflat cele două roți dinspre gard, iar eu am înfundat țeava de eșapament.
Alexandru: – Noi l-am ținut de vorbă pe paznic, l-am mai întârziat puțin... Ne trebuie timp, prieteni! Cât mai mult timp! Uite-l pe Ionel, a plecat să-l anunțe pe tatăl lui Mihai. Probabil să-i spună că mașina e pregătită.
Mihai: – Mă’! Ce-i acolo? Ce se aude în fabrică? Chiar în curte!
Alexandru: – Ãsta-i Alecu.
Georgiana: – Se bate cu nea Ionel!
Mirela: – Na! că s-a băgat și tatăl lui Mihai. Sunt doi contra lui Alecu.
Mihai: – Mamă, ce țipă Alecu! Haideți că are nevoie de ajutor! Îl omoară pe Alecu!
Alexandru: – Nu, nu! Stați pe loc! Așa e planul, să strige. Să audă ceilalți muncitori și să iasă din hală.
Georgiana: – Doamne! Cum se aud pumnii... Ce încleștare!
Mirela: – De n-ar păți ceva Alecu...
Alexandru: – Gata, uite-l că fuge. Acum sare gardul... Ce-l mai înjură ăia!
Mihai: – Și de ieșit, n-a ieșit nimeni afară din hală! Cu toată gălăgia făcută de Alecu. Nimeni!
Georgiana: – Câtă nepăsare! Indolență!
Mirela: – Lașitate, mă’! O fabrică de lași.
Mihai: – Uite c-au început să arunce componentele peste gard. Gata, s-a sfârșit! Tatăl meu e hoț...
Alexandru: – Mihai, nu plânge! Mașina n-o să plece de aici.
Georgiana: – Ai uitat că are roțile dezumflate și țeava de eșapament astupată?
Mihai: – N-am uitat, dar hoț tot se cheamă că e. Și bețiv! L-a bătut și pe Alecu...
Alecu: – Cine să mă bată, frate? Ce-aveți mă’? Ce-s mutrele astea?
Georgiana: – Ești bine, Alecule?
Alecu: – Mamă! Ce mai pumni le-am tras! A! Stați așa, acum vin eu de-acasă! Voi credeați c-am încasat-o de la ăia? Nu, mă’! Þipam c-așa a zis Alex, să țip să iasă muncitorii.
Mihai: – L-ai lovit rău pe tata?
Alecu: – Nu, mă’! Lui i-am dat doar la stomac, să-l înmoi. Dar lui Ionel i-am tras-o, frate! Numai în barbă îl dădeam! N-a ieșit nimeni din fabrică?
Alexandru: – Nu, Alecule.
Mirela: – Doamne, cât încarcă! Nu se mai opresc.
Mihai: – Tata fură...
Alexandru: – Oricum mașina n-o să plece nicăieri!
Georgiana: – Uite că-s gata, încuie mașina în spate. Vrea să pornească.
Alexandru: – Da, acum s-a dat jos să vadă de ce are motorul... Uite că s-a dus direct la țeava de eșapament! Ãsta-i șofer de meserie, știe unde să caute... Na, că vine încoace! Ascundeți-vă repede! Hai, mai în spate! S-a prins că e ceva ciudat! Înapoi! Înapoi pe străduță! Repede...
Alecu: – Gata, mă’! S-a întors la mașină. Uite că pornește motorul.
Mirela: – Da! Abia acum observă cauciucurile.
Alexandru: – Stați în întuneric, să nu vă vadă.
Alecu: – Alex, frate! Nu vrei să-l căpăcesc acu’ pe șoferul ăsta?
Mihai: – E cuțitar, omule!
Alexandru: – Stați la locurile voastre!
Georgiana: – Uite-l că s-a dus să vorbească cu nea Ionel.
Alecu: – Mamă! Ce mai înjură ăștia!
Alexandru: – Au dispărut amândoi, s-au dus în fabrică. Alecule, tu știi să conduci o mașină cu două roți sparte?
Alecu: – Mare șmecherie...
Alexandru: – Hai atunci cu mine!
Georgiana: – Stați! Uite-i că vin iar!
Mihai: – Nu se poate! Imposibil! Șoferul și cu nea Ionel vin cu două roți de rezervă! Două?? De unde au roți pentru dubiță? Nu înțeleg...
Mirela: – Extraordinar! Ce ghinion!
Alexandru: – Iar ne caută! Repede, fugiți înapoi pe străduță!

*
* *

Georgiana: – Gata, s-au întors la mașină. Acum schimbă roțile.
Mihai: – Haideți acasă. Nu mai are nici un rost. Ați făcut tot ce se putea face, mai mult...
Mirela: – Nu plecăm nicăieri! Dacă va trebui, vom sări în fața mașini, dar de lăsat n-o lăsăm să plece!
Alexandru: – Nu-i nevoie, Mirela. Mai avem o ultimă variantă..., nu e cea mai dorită, dar... Priviți în capătul străzii.
Georgiana: – E Zolea?
Mirela: – Și nu-i singur. Ãla parcă-i...
Alecu: – Ãla-i Dumitru, frate! Polițistul!
Mihai: – Tata o să facă închisoare...
Alexandru: – Mihai, domnul Dumitru i-a spus lui Zolea că tatăl tău va scăpa dacă va colabora cu poliția.
Georgiana: – Și apoi suntem și noi aici.
Mihai: – Legea-i lege...
Alexandru: – Uite, domnul Dumitru le cere actele. Haideți cu toții! Repede!
Alecu: – Hai frate, că mi s-au încâlzit iarăși mâinile.
Alexandru: – Stai potolit, Alecule! A venit poliția.
Mihai: – Domnule Dumitru! Domnule Dumitru! Ei, doar ei sunt hoți! Tatăl meu n-a băut până să-l întâlnească pe omul ăsta, pe nea Ionel. Ãștia doi sunt hoți! Sunt periculoși! Au cuțite!
Georgiana: – Așa este, domnule Dumitru. Aveți grijă la șofer!
Mirela: – Tatăl lui Mihai a fost șantajat! I-a pândit Mihai când erau la terasă și i-a auzit vorbind!
Alecu: – De la băutura plătită de paznic, din cauza ei l-a bătut pe Mihai! Am văzut cu toții! Ãștia doi merită să stea numai la pârnaie!
Alexandru: – Noi toți, inclusiv tatăl lui Mihai, colaborăm cu dumneavoastră.
Mihai: – Ei sunt bandiții! Sunt hoți și cuțitari! Verificați-i!
Georgiana: – Ei doi au organizat totul acolo, la cârciuma din Plumbuita!
Mirela: – Vă rugăm, domnule Dumitru. Nu-i faceți rău lui Mihai. E tatăl lui acolo...
Comisar Dumitru: – Copii, copii! Liniștiți-vă. Zolea mi-a spus totul. Uite că vin și colegii mei... Vă dați seama ce m-am speriat când am aflat că Lucica e la spital... De-aia am întârziat, pentru că mai întâi ne-am dus după ea și abia apoi am agreeat flagrantul. Doamne, ce vă merge mintea! Nici nu vă închipuiți cât ați riscat! Mergeți acum la casele voastre, o să vin eu la voi, la școală, săptămâna viitoare. Vom sta de vorbă despre toate lucrurile astea.
Mihai: – Îl arestați pe tata?
Comisar Dumitru: – Tatăl tău va fi deocamdată reținut la secție. Mergi acasă și liniștește-o pe mama ta. Comportă-te ca un bărbat, Mihai!
Mihai: – V-am zis eu? V-am zis că-l bagă la închisoare pe tata? Cum o să mă mai uit acum în ochii lui?
Comisar Dumitru: – Mihai, ați făcut exact ceea ce trebuia să faceți. De prins, tot ar fi fost prinși până la urmă... Vorbim peste câteva zile, ai încredere în mine și în prietenii tăi.
Zolea: – Hai, Mihai. Hai că merg cu tine acasă. Haideți.

*
* *

Lucica: – Zolea, Mihai, vin și eu cu voi!
Zolea: – Hai, rănito!
Mihai: – Lucica, ce-ai spus la spital?
Lucica: – Că mașina aia a trecut atât de aproape de mine încât am leșinat. Că nici nu știu unde m-a lovit. O țineam una și bună, că mă doare tot corpul. M-au controlat ăia vreo jumătate de oră până a venit Zolea cu domnul Dumitru. Apoi medicii au zis că-s întreagă și l-au lăsat pe șofer să plece.
Zolea: – Asta dovedește că și doctorii greșesc uneori. Acum serios, tu știi cât de aproape a trecut mașina aia pe lângă tine?
Lucica: – Uneori trebuie să riști, Zolea. Iar eu fac orice pentru prietenii mei!
Mihai: – Nu știu cum să vă mulțumesc pentru tot ce-ați făcut... Mă simt copleșit și totuși..., păcat de tata. Voi nu-l știți ca mine, nu-i om rău.
Zolea: – Eu zic să avem încredere în domnul Dumitru. E prietenul meu de când mă știu, credeți-mă.
Lucica: – Oricum, tatăl tău trebuia scuturat, îl năpădiseră omizile alea și l-ar fi terminat cu băutura și hoțiile... Eu cred că-i mai bine așa. Cum a spus și domnul Dumitru, tot îi prindeau până la urmă. Baremi acum componentele alea de calculator au fost recuperate, sunt înapoi în fabrică. Gândiți-vă totuși că de fapt n-a dispărut nimic.
Zolea: – Așa e.
Mihai: – Și eu ce-i spun mamei?
Lucica: – Adevărul, Mihai! Mergem cu toții și-i spunem adevărul. Au fost prea multe minciuni, mistere, ascunzișuri! Ai văzut și tu... E timpul să vorbim direct și fără bâlbâială. Ia! Ia uitați-vă în sus! Ce de stele sunt pe cer...
Mihai: – Da, parcă au venit toate să ne călăuzească pașii spre casă. Doar pe munte se mai văd așa frumos, atunci când ești sus, aproape de cer.
Zolea: – Voi știți că o dată am intrat singur în pădure, eram în Apuseni. Ceața dimineții abia se retrăgea, iar copacii au apărut deodată în fața mea înalți, drepți și păreau că se ridică dintr-o umbră mare și verde. Coroanele erau unite foarte sus, spre înălțimi. Aproape că nu se vedea albastrul cerului, nici soarele de la răsărit. Trunchiurile erau gri-cenușiu, păreau de piatră, erau aspre și uneori deveneau lucioase, lustruite de mâinile călătorilor ce-au dezmierdat la fiecare trecere copacii. Deasupra apărea o linie spre care întreaga pădure tindea să ajungă, formau catedrale inegale dar mereu falnice și impunătoare. Era un pic înfricoșător, parcă ar fi încercat să te înghită pădurea, aveai senzația că odată intrat acolo te vei confunda cu ea, nu vei mai judeca simplu, vei fi dependent de ea. Pădurea te transforma subit! În dimineața aceea nu erau păsări. Deasupra, crengile se adunau într-un plafon de liniște, de tăceri albastre pe alocuri verzi și negre. Mai erau și copacii mici, tufele prea compacte ca să înțelegi ce se mișca înăuntru lor. Și mă feream de lighioanele care ar fi putut să se arunce pe mine în clipa aceea, să mă înghită pe nerăsuflate. Am mers mai departe iar pădurea își retrăgrea copacii pentru a-mi arăta o anume cărare, pe care trebuia neapărat s-o nimeresc doar eu, în rest fiind ascunsă de ochii trecătorilor absenți în dimineața aceea. Am înțeles corect, trebuia să urc și am ținut-o pieptiș până când plămânii și-au cerut dreptul la odihnă, iar pădurea gri s-a transformat într-o pădure albă, de mesteceni. Copacii ăștia noi erau mai zvelți și aveau cearcăce negre pe trunchiuri, erau mai subțiri și mai verzi, prin ei puteam vedea cerul albastru pătat doar de verdele frunzelor mici și jucăușe. Prin ele zburau păsări galbene și roșii. Era ceva ciudat în pădurea asta abruptă și luminoasă, iar eu nu mă puteam opri din urcuș. Pierdusem noțiunea timpului și nici nu știam încotro mă îndrept, spre cine mă grăbesc. N-am văzut granița dintre pădurea albă, veselă și zidul întunecos, stacojiu al trunchiurilor dese și împletite ale brazilor. S-a făcut deodată beznă, ca acum pe stăzile astea ce-ar fi trebuit luminate... Dar atunci eram singur, nu cu voi. Eram în mijlocul unei păduri de brazi din munții Apuseni și deodată...
Mihai: – De ce te-ai oprit?
Lucica: – Deodată ai înțeles ce căutai!
Zolea: – Deodată cineva a aruncat cu un con de brad în mine. Apoi cu alt con. M-am oprit și m-am așezat pe acele roșcate și moi de sub brazi și am așteptat. N-am vrut să mă apăr, să fug de bezna pădurii, ci am așteptat să se întâmple.
Mihai: – Să se întâmple ce?
Zolea: – Și s-a întâmplat cu adevărat, un pic mai târziu. Au coborât din înălțimea brazilor douăzeci de veverițe. S-au apropiat sfios și încet de picioarele mele, eram înconjurat de boturile lor ascuțite, curioase și mișcătoare. S-au oprit, m-au privit și iar au înaintat spre mine. Aproape mă atingeau și doar o veveriță negricioasă m-a privit în ochi. Doar una singură.
Lucica: – Și?
Zolea: – Și atât. După un minut au fugit înapoi în brazi, iar eu am înțeles că tocmai se petrecuse unul din lucrurile acelea frumoase și rare. Am avut impresia că m-au recunoscut, c-am fost acceptat sau doar salutat de acele veverițe nebune.
Mihai: – Povestești frumos și straniu. Mi s-a făcut teamă sau poate doar mi-e dor de munte...
Lucica: – Trebuie să recunosc că nu te-am auzit niciodată vorbind atât de mult. Un matematician poet...
Zolea: – Am ajuns acasă la tine. Intrăm, Mihai?
Mihai: – Nu, Zolea. O să vorbesc singur cu mama. Și așa se va supăra și va plânge. Vă mulțumesc că ați venit cu mine.
Zolea și Lucica: – Bine, Mihai. Noapte bună.

*
* *

Scena se petrece la tribunal. Într-un colț, în boxa acuzaților, vor sta tatăl lui Mihai, Ionel și șoferul. În alt colț va fi judecătorul, iar restul sălii va fi plină cu celelalte personaje care participă la proces. Vor veni toți actorii pe scenă.

Georgina: – Of! Nu-mi place deloc aici, la tribunal.
Zolea: – Cui crezi că-i place?!
Mirela: – Alex, ce crezi că pățește tatăl lui Mihai?
Alexandru: – Nu știu. S-ar putea să...
Lucica: – Alex, mai bine taci. Nu mai da speranțe aiurea! Dacă nu știi, nu vorbi!
Alecu: – Ce nașpa e sala asta. Parcă am fi la morgă! Nimeni nu vorbește, nu zâmbește... Toți îmbrăcați în negru.
Georgiana: – Pss! Uite-o pe mama lui Mihai.
Mirela: – E și Mihai acolo! Au plâns.
Mirela: - Normal, le e rușine…
Alexandru: – Tăceți! Uite că-l aduc în boxă pe tatăl lui Mihai. Uite-l și pe șofer, și pe Ionel...

*
* *

Mirela: – Jur că voi spune adevărul și numai adevărul!
Georgiana: - ... voi spune adevărul și numai adevărul!
Lucica: – ... spun adevărul și numai adevărul!
Alecu: – ... adevărul și numai adevărul!
Zolea: - ... adevărul și numai adevărul!
Alexandru: - ... numai adevărul!
Mihai: - ... adevărul!

Mirela: – Jur că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu!
Georgiana: - ... nu voi ascunde nimic din ceea ce știu!
Lucica: - ... nu voi ascunde nimic din ceea ce știu!
Alecu: - ... nimic din ceea ce știu!
Zolea: - ... nimic din ceea ce știu!
Alexandru: - ... din ceea ce știu!
Mihai: - ... ce știu!

Mihai: – Am ascultat la terasă cum Ionel Elefterie îl îndemna pe tata să fure. Îl îmbăta în fiecare noapte și el se întorcea de la cârciumă târziu, spre dimineață. I-am auzit vorbind. Îl amenința, îl șantaja ca să-l ajute la furt. Ionel Elefterie l-a adus și pe șofer. Noi am spart cauciucurile de la mașina lui, dar șoferul a luat dubița vecinului.
Alexandru: – La intersecția Doamna Ghica, Lucica și Zolea au mimat un accident rutier chiar pe trecerea de pietoni de langă stație. Oamenii l-au forțat pe șofer s-o ducă pe Lucica la Spitalul de Urgență.
Mirela: – Alecu a sărit gardul fabricii și s-a luat la bătaie cu Ionel Elefterie și cu Vasilescu Cornel, tatăl lui Mihai! A strigat ca să iasă muncitorii din hală. Dar nimeni n-a venit să vadă ce se întâmplă în curte. Nimeni!
Alecu: – Tot atunci Zolea a fugit să-l cheme pe domnul comisar Dumitru, să-l anunțe ce se întâmplă la fabrică. Dar acesta era planul nostru de rezervă...
Georgiana: – Apoi Alexandru și Mirela s-au dus să-l țină de vorbă pe Ionel Elefterie, să câștigăm timp ca să ajungă domnul comisar Dumitru. Mașina nu trebuia să plece de la fabrică!
Lucica: – Mihai și Georgiana s-au strecurat între gardul fabricii și dubiță și au dezumflat cauciucurile, au înfundat țeava de eșapament ca să nu pornească motorul, să nu plece mașina. Ne trebuia jumătate de oră, cam atât făcea Zolea până la casa domnului comisar Dumitru.
Mihai: – Nu știu de unde au avut în fabrică două roți de rezervă pentru dubiță...
Mirela: – Ne-au căutat pe străduțele întunecoase din jurul fabricii, s-au prins că îi urmărim...
Alexandru: – Am vrut să ne urcăm în mașină, să conducă Alecu și să ascundem dubița undeva, până dimineață. Planul ăsta l-am făcut atunci, pe loc, când i-am văzut pe Ionel și pe șofer că intră amândoi în fabrică, să caute roți de rezervă. Dar n-a fost timp.
Comisar Dumitru: – Când am ajuns la mașină cei doi complici n-au opus rezistență. E drept că imediat au venit copiii, apoi și celelalte echipaje de poliție. Cornel Vasilescu nu era împreună cu cei doi, însă i-a ajutat să scoată componentele de calculator din fabrică. El le-a aruncat peste gard.
Mihai: – Tatăl meu e bun! L-au îmbătat ăia doi de acolo, l-au șantajat! Am auzit cu urechile mele!
Comisar Dumitru: – Prejudiciul a fost recuperat integral de fabrică, toate componentele au fost restituite proprietarului.

*
* *

Alecu: – Unde au plecat cu toții?
Alexandru: – S-au dus să stabilească verdictul, pedeapsa.
Georgiana: – Crezi că?
Alexandru: – Nu știu. Dacă fabrica n-a pierdut nimic, poate că...
Mihai: – Uitați-vă! Tata mă privește. Niciodată nu l-am văzut atât de trist. Oare am voie să merg la el?
Mirela: – Stai pe loc, Mihai. Nu te mișca de aici, suntem martori, nu?
Zolea: – E și doamna dirigintă, acolo în spate.
Lucica: – Uitați-vă cum se uită la noi Ionel și șoferul... Ne-ar linșa de vii!
Alexandru: – Pss! A revenit judecătorul... Liniște!

*
* *

Judecătorul: – Deoarece bunurile au fost recuperate integral, tribunalul hotărăște pentru Ionel Elefterie și complicele lui o pedeapsă de cinci ani închisoare pentru instigare la furt, șantaj și delapidare.
Alexandru: – Doamne! Cinci ani...
Judecătorul: – Vasilescu Cornel este la prima abatere de acest fel și a recunoscut totul, neobstrucționând în nici un fel justiția. Pentru participarea lui activă la furt și ajutor în săvârșirea furtului, este condamnat la șase luni închisoare.
Mihai: – Șase luni??
Alexandru: – Șase luni!
Georgiana: – Mihai...
Mirela: – Vor trece repede, Mihai.
Comisar Dumitru: – Îmi pare rău, copii. Îmi pare rău că se mai întâmplă și așa... Vedeți voi, cine greșește trebuie să răspundă pentru faptele lui...
Alecu: – Degeaba tot chinul nostru.
Mihai plângând își strigă tatăl: – Tată, iartă-mă! N-am vrut să te închidă... Am făcut ce-am putut... Nu vroiam să furi!
Cornel Vasilescu, tatăl lui Mihai: – Mihăiță, tu să mă ierți. Și mama ta, că am greșit rău față de voi.
Mihai: – Să ai grijă acolo, auzi? Tată, să ai grijă de tine... Te iubesc.
Cornel Vasilescu, tatăl lui Mihai: – Și eu vă iubesc. Ai grijă de mămica ta...

*
* *

Georgiana: – Mihai, șase luni or să treacă repede. Îl vizităm cu toții pe tatăl tău.
Mirela: – Îi scriem și îi trimitem cărți.
Lucica: – Vom fi alături de tine, Mihai.
Alecu: – Măi frate, lasă că nu-i așa rău acolo. Mi-a spus mie un vecin.
Mihai: – Dacă pățește ceva…
Zolea: – Mama ta ce face?
Mihai: – Mama plânge. Plânge mereu, de atunci, din noaptea aia. Se ferește de mine, dar tot o văd...
Alexandru: – Mihai, putea să iasă mult mai rău, crede-mă. Ai văzut și tu, ăia au luat câte cinci ani!
Mihai: – Știu, Alex. Voi m-ați ajutat enorm. Și domnul Dumitru... Îmi sunteți prieteni adevărați.
Georgiana: – Să nu uiți că albatrosul nu părăsește niciodată cașalotul. Amândoi iubesc mările calde și aparțin oceanelor.
Alecu: – Pleoșc! Ce-ți veni, fată?
Alexandru: – Haideți să mergem. Hai la casele noastre.
Alecu: – Băi, ce mai întâmplare! M-am înmuiat ca o femeie... Nu-mi place tribunalul ăsta de loc!
Zolea: – Pe mâine, prieteni. Ne vedem dimineață la școală.
Lucica: – Hei! Și următoarea ședință? Când avem următoarea ședință, Alex?
Georgiana: – Nu te-ai săturat de aventuri?
Lucica: – Abia le-am prins gustul!
Alexandru: – Următoarea întâlnire depinde de prietenii noștrii.
Mirela: – Care prieteni?
Alexandru: – Păi astăzi ne-am făcut o mulțime de noi prieteni. Priviți-i! Cu siguranță fiecare are cel puțin un secret pe care dorește să ni-l împărtășească. Hei, prieteni! Da, voi, cei din sală! Dacă aveți ceva nemaipomenit de povestit scrieți-ne la următoarea adresă: Teodoriu Sorin, CP 30 – 09, Oficiul București 30. O să vorbim cu voi acum, în pauză. Vrem să vă cunoaștem, să scriem despre voi, să jucăm și alte piese cu voi și pentru voi. Să știți că așteptăm scrisorile voastre!