25 % DEL CORAZON

de dorina maria harangus





Personajele

MARTINA
AUGUSTIN
CRISTINA
GRATZIELA
CONSUELA
LETITZIA
ADELA
ȘOFRANA
CRAINICA
EXPERTUL
CARMEN ALVAREZ
UN COPIL




Lumina dimineții crește. În stânga scenei o ferestră. În spatele ei pe un scaun stă o femeie și privește afară. În fundal două uși, de o parte și de alta a ferestrei, care marchează existența a două camere. Camera din stânga în care e un pat și un televizor care merge aproape tot timpul, aparține Cristinei iar camera din dreapta, doar cu un pat, aparține lui Augustin.

Scena 1

Martina stă pe un scaun și privește pe fereastră. E dimineață foarte devreme. Se aud zgomotele străzii care cresc treptat.

MARTINA: Uite, abia acum pleacă Opreasca. Vino, puiule, să vezi cum și-a făcut părul, parcă-i expodată.
AUGUSTIN: Hmmm. ( Mormăie ceva dar nu vrea să se ridice din pat.)
MARTINA: Oare cum îi dă voie să intre pe poarta școlii cu asemenea "hair style"? Și când te gândești că asta conduce scoala... nu mă mai mir că elevii se droghează. Dacă mai ajungi vreodată la școala aia să puneți de-o grevă s-o dați jos, că nu-mi place cum îi stă părul. Fă asta pentru mama ta!
AUGUSTIN (se trezeste brusc): Dar ai spus că n-am să mai merg niciodată la o școală de genul ăsta!( Iese din cameră îngrijorat de posibila situație.)
MARTINA (îl liniștește): Nu puiule, la cât ești tu de deștept mergi direct la facultate. Am să te înscriu la un liceu particular, să se poarte frumos cu tine. Bucură-te de vacanță până una-alta. Fii atent că se urcă într-un merțan! Te-ai scos cotoroanțo! Sigur e un bărbat acolo altfel de ce ar zâmbi, curva dracului!
AUGUSTIN: Mamă, ce ai cu ea dintr-o dată? Sunteți prietene și doamna Oprescu este... cum să spun... decentă. Ce-i cu tine?
MARTINA: Am fost prietene. La trecut.
AUGUSTIN: V-ați certat?
MARTINA: Se poartă ciudat de un timp. Se uită prin mine. Și nu pot să suport asta. Îmi ascunde ceva, are secrete față de mine, anumite lucruri care i se întâmplă ... nu-mi spune nimic.
AUGUSTIN: E dreptul ei să-și apere intimitatea, de ce să-ți dezvăluie ție totul?
MARTINA: Pentru că sunt prietena ei, cum de ce?! Ce întrebare! Trebuie să știu ce pune la cale. De ce să nu-mi spună? Să-mi spună!
AUGUSTIN: Mamă, de când ai insomnii ești tot mai stresată. Ia niște somnifere să dormi și tu ca oamenii și să te refaci căci în curând nu te vom mai putea suporta...
MARTINA: Și? Mă dați afară din casa mea?
AUGUSTIN: Nu asta...
MARTINA: Crezi că nu știu că abia așteptați să... să... să rămâneți singuri aici și să vă faceți de cap? Nu degeaba mi-am sacrificat jumătate de viața să te cresc ca lumea, să nu-ți lipsească nimic, să nu simți ce-ți lipsește...
AUGUSTIN: Să nu deschizi subiectul ăsta ca eu am plecat?
MARTINA: Nu mai spun nimic, nu te mai închide în cameră puiule! (Îl privește cu multă dragoste. Ochii îi sunt încercănați și unul e vânăt. Când Augustin o privește își pune ochelarii de soare.)
AUGUSTIN (tresare): Culcă-te mamă! Nici ziua nu ți-e somn dacă noaptea nu poți să dormi?
MARTINA: Nu mi-e somn. Azi se împlinește o săptămână de când nu mai pot dormi.
AUGUSTIN: Din cauza asta ești foarte stresată.
MARTINA: Și tu din ce cauză ești stresat?
AUGUSTIN: Nu sunt stresat și lasă-mă în pace, nu mă mai cicăli!
MARTINA: Vezi, vezi că ești stresat!
(Apare Cristina.)
CRISTINA: Tanti Martina, ți-am adus gustarea.
MARTINA: Pune-o aici.
CRISTINA (în timp ce așează farfuria pe pervazul ferestrei): Nu mi-ai văzut peria de păr?
MARTINA: Nu. (Cristina iese.)
MARTINA: Întotdeauna face așa, să audă ce vorbim și să bârfească mai departe.
AUGUSTIN: Mamă, exagerezi îngrozitor. De când locuiește la noi niciodată nu ai avut bănuieli asupra ei. Erai fericită că am cu cine să-mi petrec timpul.
MARTINA: Să ai grijă, Augustin, acum s-a schimbat, puiule, de câteva zile, probabil că a racolat-o careva din bloc, să o folosească împotriva mea, să afle ce se petrece la noi în casă.
AUGUSTIN (nu mai suportă și iese în timp ce-i strigă): Dormi!
MARTINA: Augustin! (Se aude cheia învârtindu-se în broască.) Ce-i cu copiii ăștia ai mei? Cel mic nu plânge niciodată nici dacă-l bați, fuge și se ascunde, nu mi se pare normal. Cred că e mai bine pentru el să stea la mama, cea mai bună solutie, mai ales în situația în care am ajuns. Asta mare nu mă poate suporta. Nu poți vorbi nimic cu el. Îmi reproșează o mulțime de lucruri din copilărie, nici nu-mi mai amintesc tot ce-mi spune... că l-am îndopat... că din cauza mea a ajuns obez și retras, că mai apoi a trebuit să facă o cură de slăbire la vârsta aia, că nu-l lăsam să se joace cu ceilalți copii, "... să nu te lovești... să nu te rănească băieții, bineînțeles... să nu te întrebe mereu unde-i tatăl tău..."... Eu mâncam slănină ca el, copilul meu, să poată mânca pui și cremvuști și unt… Mi-amintesc… le procuram de la restaurant, la un preț dublu, pentru că pe atunci nu existau în alimentare, nici nu existau alimentare se numeau conservării...
CRISTINA (se aude din cealaltă cameră): Vaco! Ești o proastă! Taci! Mai bine nu mai vorbi! Proastă, proastă, proastă!
MARTINA: Mai încet descreierato! Te crezi la tine acasă? Te dau afară, mă auzi? Dacă mai urli...
CRISTINA (apare în ușă): Iartă-mă tanti dar prezentatoarele astea sunt de o prostie rar întâlnită, nu mă pot abține să nu le înjur. De ce porți ochelarii de soare și în casă? Aici nu suntem decât noi și… noi știm...
MARTINA: Să nu-mi vadă vânătaia... să nu-și amintească. Vreau să preîntâmpin stressul și așa are o mulțime de probleme și îi pare rău, mi-a spus-o chiar el deși eu știam, cum să nu-ți pară rău când o lovești pe mama ta... și nu te mai amesteca în treburile altora că te dau afară! Marș în camera ta și ceartă-te în liniște cu televizorul, dacă nu vrei să zbori! (Fata iese.) Auzi tu, n-o suportă pe Andreea nu-știu-cum, că e de o prostie nemaivăzută. Și ăstălalt își închide ușa cu cheia. E rușinos să nu-mi spună ce face acolo, nu se aude nimic, cred că-i un praf... mai bine stau în fereastră, nu mai scap nimic din ce se întâmplă afară. Câte lucruri am pierdut, câte s-au întâmplat în jurul meu…! Și eu ce făceam? Dormeam. Câte se întâmplă fără mine!( Martina are un dialog cu ea însăși, se întreabă, își răspunde, se comentează, ca și cum ar fi două persoane.) De nu știu câți ani n-am mai văzut cum înverzește pădurea. Înverzea foarte repede, peste noapte, se grăbea mereu să n-o prind. Vedeam uneori câțiva muguri și nici nu apucam să-mi revin că se tranformau în frunze. Pădurea devenea verde, instant. Viața mea a devenit o viață instant. Lucruri care se întâmplau cu rapiditate: m-a lovit băiatul meu, ochiul mi s-a învinețit instant, când l-am cunoscut pe soțul meu, s-a întâmplat instant, ne-am iubit instant și m-a părăsit instant... într-o zi l-ai văzut înapoi... instant... stătea în ușă, zâmbea și-mi spunea “iartă-mă” și mă lua mereu prin surprindere: pleca din nou. Revenea cu același zâmbet și același cuvânt magic, spunea el. Și îl iertai, proasto! Tot instant. Numai așteptarea nu era instant. Din contră fierbeai îndelung la foc mic, mocnit, ca o supă... Lungile lui plecări și reveniri mă storceau ca o centrifugă, îmi arau carnea... și el îți semăna stele cu același zâmbet despre care știa că avea efect de fiecare dată. Þi-e rușine să spui oamenilor că-l mai aștepți! Nu de aceea stau în fereastră. Nuuu! Nu mai vreau să scap nici o firimitură din viața care trece afară. N-am știut ani de zile că bătrânul de la scara a patra are câine! Cum a putut să-mi scape un asemenea amănunt? Un amănunt important care spune multe despre acest om! Fantastic să ai un câine!... cred... n-am avut niciodată. N-ai avut timp... fata celor de la trei e bolnavă, am văzut-o mergând în baston, palidă și bătrâna la cei 20 de ani ai ei. Ce are? Nu-mi amintesc cum se cheamă boala aia înfiorătoare care te împiedică să mergi, tu vrei să te ridici și să mergi ca și până atunci și boala galben-verzuie nu te lasă, nu te mai lasă. Lasă-mă, lasă-mă boală să merg, lasă-mă nu auzi? Boala maronie, puroindă, sângerândă, nu aude. Lasă-mă să mă ridic și să ajung cu picioarele mele acolo unde doresc, lasă-mă, lasă-mă pentru totdeauna, du-te și lasă-mă, lasă-mă... LASÃ-MÃ!!!!!!!!!!!!!!
CRISTINA (Iese din camera ei.): Ce-i tanti, s-a întâmplat ceva? Þi-e rău? (Martina tace.) Spune ceva, altfel mi se face frică. (Martina tace.) Þi-e rău? Să chem salvarea?
MARTINA (Se întoarce spre ea și după un alt moment de tăcere întreabă.): Mama ta te-a bătut când erai mică?
CRISTINA: Nu, de ce?
MARTINA: Deci n-ai luat bătaie când erai mică?
CRISTINA: Nu...
MARTINA: Vrei să iei acum, mare?
CRISTINA: Nu înțeleg...
MARTINA: Marș în camera ta! (Cristina iese.) Primăvara asta nu scapă privirii tale! Aici stau în ferestră și supraveghez pădurea. De când nu mi-am luat ochii de la ea parcă a devenit puțin mai verde. O idee... Puțin de tot dar a devenit, observ lucrul acesta cu cât mă uit mai atent. Te concentrezi deoarece asta e esențial acum, să nu-ți scape, să nu pierzi nici o secundă din aceasta primăvară, din devenirea ei.
CRISTINA (Se aude din camera ei.): Vaca dracu'! Mai învață să vorbești și apoi să apari la televizor. Dar ăștia n-o văd, n-o aud pe asta cum vorbește? Așa, încă o bâlbă, bravo! Vaco! Ești o proastă! Asta ești, o proastă și o vacă!
MARTINA: Fata asta vrea s-o bat cum n-a bătut-o mă-sa în viața ei? Norocul ei e că trebuie să stau de pază, că mi-aș rezolva eu treburile cu ea. Dacă m-aș descurca cu banii n-aș ține la mine fete de la țară, fără mamă,... dar acum, când nu mai poți să lucrezi... mătușa ei mai trimite câte ceva...

Scena 2

Camera Cristinei. Intră Augustin.

AUGUSTIN: Ce faci? Deranjez?
CRISTINA: Mă uitam la proasta asta care nu știe să vorbească.
AUGUSTIN: Ai timp?
CRISTINA: Depinde pentru ce.
AUGUSTIN: Să jucăm "Emigranții". (Cristina tace.) Te rog!
CRISTINA: Vrei chiar acum?
AUGUSTIN: Da, te rog, simt nevoia să-l joc!
CRISTINA: Eu nu-i prea înțeleg rostul. Până acum nu am ajuns nicăieri. Vii în fiecare zi la mine și mă rogi să-l joc și când începem e o înșiruire de întrebări stupide.
AUGUSTIN: N-am ajuns încă la esențial, la scenele din vamă, cu fata și cu bătrânul ceh. Sunt cele mai importante. Dar până acolo trebuie să treci de aceasta introducere. E o inițiere. Ca să înveți regulile jocului. Controlul vamal, 100 de euro și apoi mai discutăm și de altele. Mergeți la lucru toți, nici un turist?
CRISTINA (plictisită): Toți suntem turiști!
AUGUSTIN: Mergeți toți în concediu? Și toți aveți cei 500? Tu ce meserie ai?
CRISTINA: Croitoreasă.
AUGUSTIN: Ai față de petrecut concediul în Spania...! Tu?
CRISTINA: Ospătăriță.
AUGUSTIN: Sigur nu vrei să cânți prin vreun bar? Că arăți binișor! Numai femei? Vreți să spargeți piața de mergeți toate?
CRISTINA (tot fără chef): Bine, acum sunt bărbat, întreabă-mă.
AUGUSTIN: Tu?
CRISTINA: Escavatorist.
AUGUSTIN: Tu?
CRISTINA: Culegător de căpșuni.
MARTINA (se aude din camera cealaltă): Te-ai îmbrăcat elegant? Þi-ai pus tocurile alea? Vrei să le rupi sau să le comprimi? Cine-i asta? Nu știu. Nu putem afla?
CRISTINA: Maică-ta nu joacă?
AUGUSTIN: Nu-i mai place. Pretinde că ei nu-i era dor de țară, că nici nu i-a plăcut vreodată să-l joace, că l-a inventat doar ca să nu uităm niciodată cine suntem. Parcă era greu să-ți amintești că ești emigrant? Chiar și într-o țară cum e Spania... De fapt nici n-a vrut să ne întoarcem. Într-o vreme credeam că vom rămâne pentru totdeauna acolo. Mâncam bine, mergeam la școală, am învățat repede limba. Învățam și dialectul valencian. Semăna cu limba română, unele cuvinte erau la fel, de exemplu pantaloni scurți însemna pantaloni scurți.Mai înseamnă... Dar a făcut-o pentru ăla...
CRISTINA: Tatăl tău?
AUGUSTIN: Exact. A fost un compromis. Prima dată mi s-a părut înfiorător dar apoi m-am gândit că nu e mai mare decât celelalte pe care le făcuse deja. Oricum nu mai avea altă cale de ieșire. Înțelegi? Asta sau nimic. Uneori îmi dă impresia că nu știe că ne-am întors, că se crede tot acolo, pe malul mării...
CRISTINA: Nu te îngrijorează că vorbește mereu singură, că nu mai doarme, mai ales acum, când ați aflat?
AUGUSTIN: N-am ce să fac, nu mă ascultă, uneori e atât de aeriană că mă enervează, îmi vine să... (strânge din dinți)... și îi spun: Taci! Nu mai vorbi singură ca babele!
CRISTINA: Și ea?
AUGUSTIN: Zice că nu vorbește singură, ca întotdeauna găsești pe cineva cu care să vorbești.
CRISTINA: De ce simți nevoia să-l mai joci?
AUGUSTIN: Ce?
CRISTINA: Jocul.
AUGUSTIN (se calmează): Din același motiv pentru care a fost creat. Să nu uit cine sunt. Cine am fost și cine am devenit. Prin joc poți intra în locurile nevăzute ale realității și să recâștigi momentele pierdute din neatenție sau pur și simplu pentru că simțurile noastre nu ne permit cunoașterea lor. Creierul nostru șterge amintirile urâte și le lasă doar pe cele plăcute ca să putem trăi mai departe. Dar eu cred că vrea să mi se fure ceva, oricum mi s-au furat o multitudine de experiențe de care încerc să-mi aduc aminte... Hai să mergem mai departe. Tu?
CRISTINA (aroganta): Eu ce?
AUGUSTIN: Cine ești și de ce te uiți la mine așa cu ochii ăștia frumoși?
CRISTINA: Eu sunt Augustin, împărat roman din România și-mi caut imperiul pierdut. Între timp îmi bat împărăteasca mamă nu se știe de ce. Sau cel puțin oamenii din jurul meu nu pot înțelege.
AUGUSTIN (tresare, dar după un moment de tăcere se hotărăște să vorbească): Simt că trebuie să lovesc. Și când o văd jos și o aud gemând o lovesc din nou.
CRISTINA: E mama ta...
AUGUSTIN: Nu mai e mama mea. E un animal care imploră milă și frica mă incita. E ceva rămas de pe vremea când eram animale de pradă, feromonii fricii îmi ajung în creier și-mi declanșează violența. Am o putere extraordinară, roșie, care există singură, numai ea, puterea care cere să se manifeste, parcă ar fi o entitate. Totul începe cu o senzație de foame, o foame specifică, deosebită și... înainte de a mânca mă trezesc. Îmi revin. Subit. Poate într-o zi am să merg până la capăt. Þine de mine și nu ține de mine. Eu sunt prada ei și ea e prada mea. Spune că în timp ce o lovesc strig: "Banii! Banii! Banii! Vreau banii! Dă-mi banii!" Nu-mi amintesc. Tot ce mai știu sunt ochii ei și puterea care devine portocalie, apoi galbenă și când îmi revin, orizontul e din nou albastru. Ceva de demult, ca o moștenire... Uneori cred că dacă mă las în voia acelei stări mă pot întoarce în timp.
CRISTINA (ezitând intre admirație și dezaprobare, după ce l-a ascultat cu gura căscată): Ce simți exact? Nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva. Trebuie să fie... extraordinar?
AUGUSTIN: E straniu. Nu pot descrie starea mea, parcă nu am cuvintele necesare. Senzațiile... sentimentele... e ceva nemaiîntâlnit. Ca și cum m-aș metamorfoza. Ai auzit de Kafka? (Ea neagă din cap.) De metempsihoza? Transformarea omului în animal?
CRISTINA: Da! La noi la țară se spune că unii oameni după ce mor se transformă în strigoi!
AUGUSTIN: Nu, nu, astea-s basme, eu vorbesc de lucruri posibile, aproape științifice, involuția! Pentru a-mi putea controla furia trebuie să studiez regresia și metempsihoza. Ajung acum până la vânător dar cred că pot să ajung până la animal.
CRISTINA: E un joc, nu?
AUGUSTIN: A pornit de la un joc dar am reușit să intru în interiorul jocului, ce-ți spuneam, evoluează, cum îți spuneam, jocul se transformă într-o realitate a jocului.
CRISTINA: Cred că nu ar trebui să te joci în zona asta.
AUGUSTIN: Ești speriată? Dar eu cum crezi că sunt? Dar trebuie să merg mai departe. Ceva determină regresia. Asta trebuie să aflu, ce?
CRISTINA: Cum? De unde?
AUGUSTIN: Din trecut. Mă absoarbe înapoi. Putem ajunge. Timpul e relativ. De Einstein trebuie să fi auzit! Teoria relativității. Comprehensibilitatea temporală.
CRISTINA: Nu știu cum se face asta.
AUGUSTIN: Nici eu dar trebuie să studiez.
CRISTINA: Poți vorbi despre asta la nesfârșit, nu-i așa?
AUGUSTIN: Atât timp cât ești tu aici și mă asculți. Cristina... doar tu mă asculți cu adevărat. Mama se uită prin mine și nu aude niciodată ce-i spun, gândurile ei sunt întotdeauna în altă parte. Dar în ochii tăi văd... că mă auzi și mă asculți și mă faci să... exist. Nu știi cât ești de importantă pentru mine... (vrea să se apropie de ea dar Cristina își întoarce capul)... și... apoi... vorbind îmi sistematizez materialul și trag concluzii. Nu, nu, deocamdată e prea devreme pentru concluzii. Adun informații, studiez, colectez. Și informațiile celorlalți mă ajută. De exemplu pot simți durerea oamenilor. De după colț apare o femeie și fața ei îndurerată mă lovește drept în stomac, încep să plâng apoi să vomez. Nu știu de ce o doare, simt doar durerea ei. De aici sau de aici. (Exemplifică atingându-i părți ale corpului; Cristina nu știe cum să reacționeze.) Raționamentele singure nu ajută. Ele stau la bază dar trebuie căptușite cu senzații. Similar cu un schelet acoperit de carne. (Cristina se retrage ușor din mâinile lui care încearcă să o cuprindă.) Totul se mișcă în același sistem circular, la scară mai mică sau mai mare, universală chiar sau microscopică...
MARTINA (din camera cealaltă): Hei, hodorogule! Te caută moartea pe acasă și tu ieși la plimbare? Pun pariu că s-a și parfumat. Oare unde se duce așa bătrân? Te așteaptă o doamnă!
CRISTINA: I-ai explicat mamei tale ce se întâmplă cu tine?
AUGUSTIN: Și dacă i-aș spune, ce? Ea n-ar înțelege. Nu face altceva decât să-l aștepte pe... ăla. Știm cu toții că ăla (subliniază “ăla”)... se va întoarce într-o zi, mereu se întoarce. Așa cum eu simt că trebuie să mă întorc. Animalitatea naturală e reprimată de civilizație, noi nu mai suntem noi. Rădăcinile mele sunt mult mai adânci, mă cheamă înapoi...
CRISTINA: S-o bați pe maică-ta?
(Augustin, într-un impuls necontrolat ridică mâna s-o lovească. Realizează ce era să facă, se oprește la timp și iese.)
CRISTINA (butonează telecomanda): N-am la ce să mă uit, nu găsesc nimic! Programe pentru dobitoci! Televiziune pentru dobitoci!
(oftează) Suntem un popor de dobitoci! Putem să emigrăm oriunde, tot noi rămânem! (Lasă televizorul deschis și iese.)

Scena 3

Camera Martinei. Martina e tot la geam cu farfuria în mâna. Iese Cristina din camera ei.

MARTINA: Cartofi prăjiți cu ruladă din piept de pui umplută cu creier, stufat de miel cu spanac și sos bechamel, sărmăluțe în foi de viță, pui cu mazăre și smântână, ficăței de pui cu garnitură de cartofi piure, chifteluțe în sos de roșii, biftec tartar servit pe pâine prăjită cu mult unt, ciorbă de burtă, mititei cu chifle proaspete și muștar, ceafă de porc mustindă, friptură la tavă cu legume gratinate, plăcintă cu brânză dulce și stafide, tort diplomat, mignionete, savarine, choux-a-la- creme, rulada cu migdale, vișine în ciocolată, șampanie…nu am voie. Þin dietă. Să slăbesc.
CRISTINA: Voiam să vă întreb, credeți că vă face bine acum când... și nici nu mai puteți să dormiți, e un stress în plus. Nu aveți voie să vă stresați.
MARTINA (n-o aude): Un biscuite simplu, doar dimineața, salată de varză, fără ulei-fără condimente, salată verde sau iarba flămândului, la-nes-fâr-șit, oricât dorești, mere până ți se acrește, cereale până ți se umflă mațele, carne de vită la grătar sau talpa iadului, singură-singurică și un iaurt degresat, translucid și cleios, ca o urmă de melc. Bleah!!!! (Aruncă farfuria, țipând.) Am găsit o gărgăriță!!!!!!!!!
CRISTINA (în timp ce strânge de pe jos): Îmi cer scuze dar am spălat salata, poate o fi intrat de afară...
MARTINA (Þipând în continuare): Þi-am spus de o mie de ori că n-am voie să amestec proteinele între ele! Dieta mea e fără amestec de proteine! M-aș duce eu însămi la bucătărie să-mi pregătesc mâncarea dar nu pot, nu înțelegi? ( O privește bănuitor.) Mi-am dat eu seama că de un timp e ceva în neregulă cu tine, vrei să-mi faci rău, să nu mai slăbesc! Sau vrei să plec din fereastră și să scap înverzirea pădurii? Asta vrei? Știam că voi descoperi până la urma interesele tale ascunse. Nu mă mișc de aici, înțelegi? Și am să slăbesc, am să slăbesc, am să slăbesc într-atât că într-o zi am să-mi pot lua zborul pe fereastră. (Privește pe geam cu interes.) Parcă mugurii au prins culoare, galben verzui...
CRISTINA (nervoasa): Și dacă înverzește noaptea, când tu nu vezi?
(Martina, șocată, nu poate scoate nici un cuvânt. Se sufocă.)
AUGUSTIN (se aude din camera lui): Fotosinteza se produce doar în prezența luminii!
MARTINA: Exact! Mulțumesc iubire, ți-ai salvat mama. Dar tu auzi, puiule, ce vorbim noi aici?!
CRISTINA: Dar unde nu se aude ce se vorbește în casa asta?! Aici totul se aude!
MARTINA: Serios? Eu nu aud nimic.
CRISTINA: Dar când auzi tu ceva? Sau pe cineva? Când ai ascultat ultima dată ce ți-a spus Augustin? Niciodată pentru că tu nu auzi decât vocile din capul tău , și Dumnezeu știe ce-ți spun! (Iese trântind ușa. Se aude cum dă televizorul mai tare.)
MARTINA: De când mă tutuiești tu pe mine? De când îți dau de mâncare? O bat! Ai văzut puiule că am avut dreptate? E spioană! Precis o să verse totul prin vecini. Are noroc că nu mă pot ridica de aici. Încă nu e seara și s-ar putea să intervină vreo schimbare. Adineauri era mai galbenă. Acum a devenit mai verzuie și transparentă...
CRISTINA (din camera ei): Ce faci, țărane? Dacă și voi vă scărpinați în cur în fața întregii țări, ce ne mai mirăm de ce fac alții pe la casele lor?
MARTINA: Într-o zi am să-i tai limba, să nu mai poată vorbi...
Și de aici se aude marea. Da... O aud în fiecare noapte... Fata asta-i tânără și vorbește cu televizorul, eu nu pot vorbi cu strada? Cu oamenii care trec pe ea, mulți nu mă înțeleg dar când își ridică privirile spre mine tresar, văd un licăr în ochiul lor mare de sticlă cu care mă țintuiesc, un luciu de lacrima și îmi spun că mă aud. Cu siguranță. Nu vrei mila lor! Un copil cu ochi mari și umezi... nu vreau să-l primesc în casă... se întoarce mereu, e o fetiță cu picioarele umflate de cât a bătut drumul până la mine. O scoți afară pentru că o cheamă Myla. Am născut și eu una geamănă. Nu se pot naște gemeni din utere diferite. De aceea am născut-o și am ucis-o. Apoi am născut-o iarăși și iarăși am ucis-o. Și nu mă simt o criminală. Ci o victimă. De aceea trebuie să o ucid mereu. Pădurea înspre verde, livada de portocali cu fructele coapte… și marea. La mar, el mar, poți să-i spui cum vrei, e bisexuată, atât de întreagă, de suficientă și de bogată și de vie... și de moartă și de sărată... Stau și mă uit la ea, stau și las să mă doară... Când mă doare prea cumplit aplic rețeta împotriva aducerii aminte: îți jupoi toată pielea de pe corp și apoi te scalzi în mare. Usturimea apocaliptică are un spectru mai larg decât oricare alta durere și-ți lasă trupul despielit, descărnat, în soare, să se usuce. Rămâne așa mult timp. Sărat. Uscat. Uitat.

Scena 4

Lumina se aprinde în camera Cristinei și se micșorează pe Martina care rămâne privind pe fereastră. Aici e Augustin și Cristina.

AUGUSTIN: Nu întotdeauna ceea ce vedem e și ceea ce e real. N-ai știut?
(Cristina îl privește cu naivitate.)
AUGUSTIN: Dacă am putea să aruncăm un ochi în spatele întâmplărilor le-am descoperi resorturile.
CRISTINA: Iar începi cu chestii de-astea? Ce urmărești?
AUGUSTIN: Un alt joc. Nu ești curioasă?
CRISTINA: Să jucăm? Nu prea. Ultima dată lucrurile n-au stat tocmai în favoarea mea.
AUGUSTIN: Ia-tă miza: Ea nu se vede, e înafara razei noastre vizuale, se vede doar el care spune: Ce frumoasă ești, ce păr minunat ai, etc. Apoi apariția ei, o surpiză, va rezolva dilema scenei. Încercăm?
CRISTINA: O.K.
AUGUSTIN: Ce frumoasă ești! Ce păr ai! (o mângâie pe par) Ce buze! (îi atinge gura) Vino aici... vino aici... (Cristina se împotrivește apropierii)... vino aici, nu auzi?... Nu mă fă să devin... Vino aici futu-ți gura mă-tii! (Cristina se smulge din mâna lui și Augustin îi dă două palme. Ea rămâne înmărmurită.)
AUGUSTIN: În vamă, după boscheți, s-a terminat fără mare tevatură și fără gălăgie. Se pare că a convins-o repede. Asta era. Te-am lovit tare? Iartă-mă. Eram prins de joc. Apoi apare fata, de după tufiș, cu hainele șifonate. Dacă e latino, sau de culoare vom știi că a fost o scenă de sex sălbatic, dar dacă e românca vom bănui că a fost un viol. (Augustin râde ușor, Cristina e înlemnită.)
AUGUSTIN (Scoate o perie de păr și începe să o pieptene. În timp ce o piaptănă, o sărută ușor pe gât): Poate că el târăște din tufiș un cadavru, o prostituată care va zace pe marginea drumului o noapte...
CRISTINA: Ești nebun...
AUGUSTIN: (Îi ridică bluza.) Poate că întâmplarea asta brutală deschide între cei doi o poartă de comunicare, o complicitate... (Îi băgă mâna între picioare.) poate ajunge până la dragoste... (Își apropie gura de gura ei.)
CRISTINA (fără să se miște): Ieși afară.
AUGUSTIN (nu-i vine să creadă): Poftim?
CRISTINA: Ieși afară.
AUGUSTIN: Era doar un joc. Ai acceptat.
CRISTINA: Ieși afară... îi voi spune mamei tale.
AUGUSTIN: Vezi să n-audă!
CRISTINA: Ieși afară!!!!!
AUGUSTIN (Îi aruncă peria de păr în brațe.): Masturbează-te cu ea, probabil asta îți place! (Iese și se trântește plângând isteric la picioarele Martinei care e la fereastră.)

Scena 5

MARTINA (oarecum absentă): Ce-i puiule?
AUGUSTIN: I-am găsit trusa cu scule!
MARTINA: Asta a fost mai demult.
AUGUSTIN: Mi-am amintit din nou.
MARTINA: Nu-i nimic, ai să uiți din nou.
AUGUSTIN: Mă ții în brațe?
MARTINA: Ești greu... ești mare... (Augustin se urcă în brațele ei. Martina îl leagănă.)
AUGUSTIN (Îi băgă mâna între sâni, Martina îl lasă.): Ce cald e aici! (Îi desface un nasture și-și așează capul pe pieptul ei.) Te-ai speria dacă... (Îi caută sânul cu gura, îl găsește și se liniștește rămânând cu obrazul lipit de el; Martina e absentă, îl leagănă. ) N-am știut ce sunt toate acele obiecte ciudate, inele care se strângeau, bile legate între ele, penisuri de latex, simple, duble, un deget, am descoperit un site pe internet: prelungitor de penis, vibrator anal, stimulator clitoridian...
MARTINA: Dr. Fucker!
AUGUSTIN: Îmi imaginam ce face cu toate alea...
MARTINA: Navetistul...
AUGUSTIN: Le-ați folosit împreună?
(Martina tace absentă).
AUGUSTIN: Răspunde-mi.
MARTINA: Þi-am mai spus...
AUGUSTIN: Mai spune-mi o dată. Vreau să mai aud încă o dată.
MARTINA: Se va întoarce...
(Augustin mușcă sânul Martinei până acesteia îi dau lacrimile de durere și țipă. Þipătul îl trezește parcă dintr-o amorțeală. Se ridică din brațele ei și o privește cu dispreț.
AUGUSTIN: Din păcate se va întoarce! (Scuipă, apoi se închide în camera lui.)
MARTINA: M-am culcat cu alți bărbați ca să-i arăt ca și eu pot, să-l trezesc, să-i reamintesc că exist prin Radu, gras, nefericit, frustrat sexual, în divorț, Ilie, bătrân, impotent, grețos, îi atârna pielea pe brațele cu care mă atingea, fără rost, Mihai, tânăr, prostuț, amant trecător, repede trecător... Daniel, amant extraordinar, țin minte că-mi era bine cu el, o judecată, atât, nici o senzație, nici o privire, momentul are doar răceala formei, aducerea aminte, țin minte că... Nu mai știu cum arată, am rămas doar cu judecata. Și lista poate continua... Doar ca să-i arăt că și eu pot, că am o viață a mea. Canalele unde-mi drenam lichidele puroinde ale durerii, sonde artificiale montate pe sentimente ca pe niște organe bolnave.
Când o să-mi spună din nou “iartă-mă” am să-i arunc lista în față, trecută pe la chirurgie estetică, retușez fiecare trăsătură (și râde): Ilie, bărbat la 40 de ani, viguros, inteligent, amant talentat, îndrăgostit de mine pentru totdeauna, lucru declarat public, pe mașina lui o cheamă Wolswagen Martina și poartă o fotografie a mea, alături de cea a soției și a copiilor. Daniel, visul femeilor, am să adaug listei toate lucrurile extraordinare pe care le știe face, toate cuvintele care le-a rostit pentru cea mai importantă femeie de pe pământ. Unii bărbați știu să facă asta: Te iubesc, tu ești soția mea, mama copiilor mei, tu ești cea mai importantă femeie, îți spun asta pentru că trebuie să am unde să mă întorc, dragostea e ca o parcare, trebuie să ai un loc de întors, ea nu e importantă, e ceva trecător și tot trece, ea, cealaltă, pe care mi-a fost frică să o întâlnesc, să-i văd fața de teamă să n-o visez în fiecare noapte. Apoi am aruncat un ochi din ascunzătoare și am zărit-o. Și am visat-o. În fiecare noapte. O visez și acum, din ce în ce mai rar, e îmbrăcată în mireasă, plânge și declară că e o criminală. Gheara metalică din piept! I-am arătat eu, că trăiesc, că nu mă poate ucide, nu mă poate convinge, nu mă poate impresiona nici cu lacrimile nici cu dragostea ei, mă poate doar tortura!...
Când a plecat ultima oară mi-a spus că m-am schimbat, că nu mai sunt la fel, fața mea e mai smeadă, cearcănele mai adânci, buzele mai amare și iubirea mea, din ce în ce mai greu de suportat.

(Tăcere)

MARTINA: Pădurea se înnegrește... a șaptea noapte... Mi-e din ce în ce mai greu să-mi țin ochii deschiși... Dacă n-am să rezist?

Scena 6

(Apar cele cinci femei echipate pentru curăþenie. Chicotesc neîncetat.)

CORUL FEMEILOR: Am venit să te ajutăm la curățenie.
MARTINA (derutată): Cine sunteți?
CORUL FEMEILOR: Noi? (Se privesc jucând nedumerirea.) Cum cine?
O FEMEIE: Grațiela.
MARTINA: Grațiela?
GRAÞIELA: Grațiela...!
ALTÃ FEMEIE: Consuela.
MARTINA (nu le recunoaște): Consuela?
CONSUELA: Consuela... făceam chefuri... am avut același iubit...
ALTÃ FEMEIE: Nu-mi vine să cred că ai ajuns atât de grea de cap!... Nu a trecut chiar așa de mult timp!... Letitzia...! (Martina n-are reacție ceea ce o irită pe Letitzia.)
ALTÃ FEMEIE (îi întinde mâna): Adela, îmi pare bine. (Celelalte râd. Adela se scuză.) Dacă nu ne recunoaște e ca și cum ne-am întâlni prima oară.
LETITZIA (în șoaptă, Consuelei): Sau nu?
ADELA (nesigură): Sau nu?
(Letitzia și Consuela chicotesc.)
ALTÃ FEMEIE: Sunt...
MARTINA: Nu contează.
LETITZIA: Vezi Sofrona, ți-am spus că tu nu contezi, tot timpul am știut că ești prea ștearsă.
ȘOFRANA (cu căldură): Știm că în fiecare noapte faci curățenie ca să rămâi trează. Am venit să te ajutăm, să stăm cu tine să nu... știi tu.
MARTINA: De unde știți...?
CONSUELA: Am auzit. Că se aude. Dar nu te bucuri că suntem alături de tine?
MARTINA: Da, da...
LETITZIA (în șoaptă, Consuelei): Ai observat? I s-a închis ochiul stâng. Întotdeauna primul i se închide stângul.
CONSUELA: Am adus ce trebuie. (îi arată Martinei) Scobitori! N-ai voie să adormi, știi asta, nu?
MARTINA: Da, cel mai greu e spre dimineață când întunericul e adânc și-mi fură realitatea. Atunci alunec...
LETITZIA: Îți amintești cheful acela monstruos când eu am venit mascată și tu te-ai speriat de moarte, nerecunoscându-mă?
MARTINA: Nu. (Le privește doar cu ochiul drept, ochiul stâng i s-a închis de tot.)
CONSUELA: O scobitoare?
MARTINA (deschide și celălalt ochi dar acesta se va închide mereu): Nu, mulțumesc. Încerc să rezist așa.
ȘOFRANA: Vei rezista, știu asta!
ADELA: Sau nu?
CONSUELA (Discută cu Letitzia astfel încât să audă Martina, însă ea între timp va adormi.): Ierți, ierți, dar până când? Zi și tu Letitzia. O dată, de două ori, hai de trei ori, e limita maximă a decenței, dar de-acolo e prostie, scuză-mă, n-o zic numai eu.
LETITZIA: Știu, spun toți prietenii ei și părinții și rudele și rudele rudelor și locuitorii orașului, s-a aflat din gură în gură.
GRAÞIELA: Nu crede nimeni.
ADELA: Dar o auzeau toți cum gâfâia când urca scările.
LETITZIA: Și, ce? Eu nu gâfâi?
ADELA: Dormea mult și ziua și noaptea, spuneau copiii...
LETITZIA: Și, ce? Mie nu-mi place să trag un somn după-amiaza? Tuturor ne place.
CONSUELA: Doar că n-o facem. (spre Martina, insinuant) Unele avem treabă! (O vede adormită.) I s-a închis și ochiul drept! Scutur-o să se trezească. (Din camera lui Augustin se aud gemete și fornăituri.) Ce sforăie copilul ăsta, ca un animal!
(Femeile se aduna în jurul Martinei.)
ADELA: Să țipăm. (Toate își ațintesc privirea asupra ei.) Sau nu?
LETITZIA: Ești proastă? Vrei să se trezească toată casa?
GRAÞIELA (mai împăciuitoate, Adelei): Atunci ar trebui să plecăm? Vrei asta?
ȘOFRANA (șoptește la urechea Martinei): Vei rezista. Știu asta.
MARTINA (deschide ochii speriată): Am ațipit...?
GRAÞIELA: Nu-i nimic. Bine că te-ai trezit. Am tras toate o sperietură. Era să facem infa...
LETITZIA (îi pune mâna la gura și-i șuieră): Nu vorbi de funie în casa spânzuratului!
ȘOFRANA: Martina, ții cheile în mâna. Când ațipești cheile cad, fac zgomot și te trezești.
LETITZIA: Eu nu l-aș ierta de atâtea ori! Să-mi facă mie bărbatu-meu chestia asta... l-aș părăsi. Pe loc!
ȘOFRONA: Și? Mai departe.
LETITZIA: Îmi găsesc altul, e plină balta de peste!
ȘOFRANA: Da? Tot așa?
LETITZIA: Mai bun, evident.
ADELA: Sau nu?
ȘOFRANA: Crezi? Crezi că există mai bun sau mai puțin bun?
LETITZIA: De ce n-ar exista?
ȘOFRANA: Bărbatul tău te reprezintă!
(Cheile cad cu zgomot. Femeile tresar.)
MARTINA: Am ațipit...!
(Femeile n-o mai băga în seama.)
LETITZIA (pe poziție): Ce vrei să spui?
ȘOFRANA: Ce ai auzit! Ar trebui să înțelegi de vreme ce ești cea mai bătrână și te crezi cea mai deșteaptă.
LETITZIA: Încerci să mă jignești?
GRAÞIELA: Cred că știu ce vrea să insinueze...
ADELA: Și tu jignești pe toată lumea. Poate a venit momentul să fii și tu la rândul tău pusă la punct. (Letitzia se uită la ea.) Sau nu?
ȘOFRANA: Eu atât am avut de spus.
LETITZIA: Vrei să spui că tu ești mai bună? Asta vrei să spui? (Șofrona tace.) Spune până nu te iau de păr!
CONSUELA: Întotdeauna te-ai dat mare cu familia ta reușită, cine știe ce se ascunde acolo. Când vorbești prea mult de ouă înseamnă că-s clocite!
ADELA (o înfruntă pe Consuela): Chiar așa, cine știe, dacă nu voi care le știți pe toate?
(Letitzia o prinde pe Adela de păr. Se încaieră.)
GRAÞIELA: Opriți-vă, altfel vom fi nevoite să plecăm! Vreți asta? Încă nu e dimineață!
MARTINA: Ba da. E dimineață. Zorii au crăpat deasupra pădurii. E timpul să plecați. Se trezește fata să-mi pregătească micul dejun.
ȘOFRANA: Diseară vom veni deasemenea. (Femeile ies.)

(Martina privește pe fereastră. Încet, încet, strada se animă. Mașini, pietoni, soarele se ridică, Opreasca pleacă la școală cu mertanu' care demarează în trombă, bătrânul iese să-și plimbe câinele care latră din când în când, se aud copii care mergla scoală, până zgomotul străzii se omogenizează.)

Scena 7

AUGUSTIN: Mama?
MARTINA: Ce-i puiule?
AUGUSTIN (Privește și el o secundă pe geam.): Aș vrea să fim împreună din nou. Cu Laurențiu cu tot. Adu-l de la bunica și să fim iar cum eram, să ne duci la suc, să ne cumperi înghețată, la mașinuțe, să jucăm fotbal și biliard pe malul mării. Mai știi terasa aia cu lumini de neon sub picioare? Era preferata mea. Laurențiu învăța să joace biliard. Ce mai râdeați și voi de el.
MARTINA: Aveați amândoi părul decolorat de soare, blonzi, parcă nu erați copiii mei...
AUGUSTIN: Adu-l înapoi, să avem în casă un copil care zâmbește tot timpul. Spuneai că trăiește pentru că știe să zâmbească, că era să-l omori după ce l-ai născut, în febra laptelui, nu-i așa? Dar zâmbetul lui te oprea. A zâmbit de când s-a născut, așa-i? Și cum știe să spună te rog! Nu-i poți rezista.
MARTINA:... doar ai lui...
AUGUSTIN: Sau când mă băteai, eu îl băteam pe el, ții minte? Nici atunci nu plângea. Doar fugea și se ascundea.
MARTINA: S-a mai răsturnat ordinea lucrurilor de atunci.

(Cristina e în ușa camerei ei și privește scena.)

CRISTINA: Dacă v-aș vedea pentru prima oară cred că m-ați păcăli, m-ați impresiona chiar. Ce scenă de familie!
MARTINA: Nu te obraznici că te dau afară!
CRISTINA: Nu-i nevoie, plec singură. Am venit să vă spun că asta e ultima mea zi aici.
AUGUSTIN (uimit): Ultima ta zi?
MARTINA (curioasă): Ultima ta zi?
CRISTINA: Da, am să-i telefonez mătușii mele să vină să mă ia.
MARTINA: Încă nu i-ai telefonat?
CRISTINA: Nu, dar o voi face.
MARTINA: Ce poți face acum nu lăsa pe mai târziu că s-ar putea să nu mai poată fi făcut.
AUGUSTIN: Nu poți pleca!
CRISTINA: Pot foarte bine și o voi face.
AUGUSTIN: Nu te las să pleci! Nu mă poți lăsa așa!( caută ajutor )Mama, fă ceva!
(Martina tace.) Nu se poate! Tu trebuie să stai aici, cu noi, să... Mama, te rog, fă ceva! (Martina tace. Augustin izbește cu piciorul în podea.) Dacă pleacă… am să mă plictisesc!
CRISTINA: Nu cred, atât timp cât ai un sac de box disponibil, nemișcat și mut. (Martina tace.)
AUGUSTIN: Știi ce-mi vine să fac de fiecare dată când te văd?
CRISTINA: Să mă strângi de gât?
AUGUSTIN: Nu, să mă desfac la pantaloni, uite mă și desfac și... (își da jos pantalonii și rămâne așa în fața ei...)... asta îmi vine să fac!
MARTINA (privind-o pe Cristina în ochi): Las-o să plece.
AUGUSTIN: Da, dar tu nu mai vrei să joci nimic, va trebui să aștept să merg iar la școală să-mi umplu timpul. Mi-ai spus că nu mă mai lași la școala aia pentru că nu sunt înțeles dar vei fi nevoită să mă duci din nou pentru că nu mai pot, trebuie să fac ceva și tu nu vrei!
MARTINA: Vom juca din nou Emigranții.
AUGUSTIN: Toate scenele?
MARTINA: Toate scenele.
AUGUSTIN: Acum! Jucăm acum, simt nevoia să-l joc!
MARTINA: Mi-e dor să merg cu troleibuzul...
CRISTINA (insinuant): De liniștea casei mele de la țară...
AUGUSTIN: Nu v-a plăcut în străinătate. De ce? Trebuia să munciți? Acolo nu se pierde vremea.
MARTINA: De cafeaua proastă din România...
CRISTINA: De mama...
MARTINA: De mama...
AUGUSTIN: Jucăm și partea cu bătrânul ceh care rămâne în vamă că nu vrea să-l ia nici un autocar și până la urmă e tâlhărit de români?
MARTINA: Nu puiule, încă nu mi-a trecut vânătaia de data trecută.
AUGUSTIN: Promit să mă controlez! Te rog! Te rog! Dacă ea pleacă...?!
MARTINA: Bine, bine, dar așteaptă să plece.
AUGUSTIN: Să plece acum! Nu mai avem nevoie de ea! Poți să te cari!
MARTINA: Las-o să rămână până mâine, să-i telefoneze mătușii ei...
AUGUSTIN: Mâine ai dispărut!
CRISTINA: Va fi plăcerea mea!
AUGUSTIN: Când ai să pleci vei avea fața hidoasă pentru că oamenii care pleacă își deformează fețele datorită inerției. De aceea nu-i recunoaștem, mai ales pe cei care se grăbesc. Mama, dacă vrei ca cei din jur să vadă măcar pentru o clipă cum e fața ta adevărată trebuie să stai pe loc.
MARTINA: Stau...
AUGUSTIN: Sau să se miște și ei cu aceeași viteză, constantă. Dar cu cât stai mai mult cu atât îmbătrânești mai repede. Am făcut un calcul, dacă omul se deplasează constant cu o viteză egală cu 0,0000001 din viteza luminii el câștiga 0,00000000001 ani într-o secundă, adică îmbătrânește mai greu.
CRISTINA: După cum văd sunt și alte modalități de a rămâne în urmă!
AUGUSTIN: Tu nu mai contezi! (Cristina iese. Þipă după ea.)) Și nu mă cred împărat! Sunt! (O privește pe Martina întrebător.) Nu înțeleg! Nu mai pot! (Apoi intră în camera lui trântind usa.)

Scena 8

E seară. Apar Femeile.

MARTINA: Să nu mă întrebe! Nu! Nu! Nu! Toate mamele se tem că într-o zi o să se întâmple, o să vină și o să întrebe. Bărbații se lasă purtați de instinctul de însămânțare dar femeile decid:
GRAÞIELA: Aș vrea un copil pentru că mă plictisesc...
ADELA: Să dea un sens vieții mele. Cred că îmi va fi mai bine dacă el se va naște. La bătrânețe nu voi fi singură.
CONSUELA: Soțul meu vrea să mă părăsească pentru o alta, un copil ar pica tocmai bine, l-ar prinde în responsabilitate ca-ntr-o plasă de pește.
MARTINA: Biet pește! Și-apoi ne mirăm de ce se zbate, de ce simțim mereu încordarea lui, ca o nevoie de fugă.
CONSUELA: Nu poate, cu un picior e prins în cursă.
MARTINA: Din când în când evadează, într-o secundă de neatenție când privirea ta vigilentă l-a scăpat din ochi și-l aduci înapoi ud, transpirat de bucuria libertății, îi retrezești instinctele paterne și atunci el admite.
LETITZIA: Pentru un timp. Niciodată nu știi cât.
MARTINA: Nu știu dacă era dreptul meu să-l aduc pe lume în mizeria în care trăim și asta îmi întoarce mintea pe toate părțile, apoi mă gândesc la dreptul la viață...
ADELA: Ca viața e frumoasă, totuși...
MARTINA: Și-apoi mă gândesc la conștiința care se ridica deasupra instinctelor sau e doar haina lor… lipsa sensului, asta mă disperă.
SOFRANA: Nu știu de ce îl doream. Știu doar că mergeam pe strada plină de o fericire care se împrăștia în jur la fiecare privire, oamenii treceau mirați de fericirea mea. Atunci am simțit că o să vină.
ADELA: Cred că discutăm pe margine. De ce se nasc copiii știe toată lumea. Așa e viața, așa se face, e o tradiție. Îți faci o familie, ai copii.
LETITZIA: Tu stingi lumina când te duci la culcare cu bărbatul tău?
ADELA: Da, doar n-o să dorm cu lumina aprinsă.
LETITZIA: Și când te culci?
ADELA: Poftim?
SOFRANA: N-o lua în seamă.
CONSUELA: Vrea să știe, lucrurile intime cum le faci? E curioasă cum v-o trageți.
LETITZIA: Trageți plapuma până la gât, stingeți lumina și-apoi vă căutați prin așternut? Sau asta e viața Consuelei?
CONSUELA: Vezi că mă-ncurci!
ADELA: Nu cred că vreau să discut despre asta cu tine.
LETITZIA: L-ai văzut vreodată pe bărbatul tău dezbrăcat?
(Adela pleacă ochii.)
CONSUELA: Lasă-mă dragă că nu suntem în Evul Mediu! Martina, mai ai nevoie de scobitori sau pot să le iau?
LETITZIA: Îi iei apărarea, să vedem dacă te scoți și pe tine la fel de bine!
CONSUELA: Eu nu vreau copii dragă. Nu-mi plac copiii. Punct!
LETITZIA: Ești sterilă? Sau iresponsabilă?
MARTINA: Dacă într-o zi vin la tine și te întreabă distruși, rupți, sfârtecați: "Mamă, de ce?" Ce le spui? Mama era amețită de parfumul cărnii, de dragoste, de obsesie, nu știu de ce, știu doar că te-am făcut. Mama era singură, atât de singură că trebuia să mai sufere cineva alături de ea. Tata vroia să plece, mama avea nevoie de o strategie, ești o strategie, un plan de bătaie, ești nevoia mea de a te arăta lumii care mă împungea cu degetul arătător, un trofeu, asta ești, am făcut mai mult decât să-l aștept pe soțul meu, am făcut un copil, un copil!
SOFRANA: Așteptam cu atâta nerăbdare venirea lui. Ne întrebam mereu cum o să arate, ce va moșteni de la fiecare, soțul meu era atât de fericit încât începea să-i deseneze chipul, umpluse toată casa cu portrete ale viitorului copil, la toate vârstele, băiat și fetiță, uneori când credea că burta mea e prea mare își lipea ochiul de buric și începea să numere, îi simțeam șoapta umedă pe piele, apoi desena gemeni, tripleți, cvarteți până îl rugam să nu exagereze. Între timp copiii așteptau împreună cu noi, îi vedeam în tablouri cum așteaptă. Așteptam împreună.
MARTINA:... Și așteptam și așteptam și așteptam plânsul de foame al copilului, subit nedorit, într-o tacită înțelegere cu tatăl: Nu te vrem puiule, tatăl tău sărută o altă femeie, taci, taci, obișnuiește-te de pe acum cu singurătatea, cu continua plecare, frica se propagă, marea îmi intră în casa, zâmbetul tău îmi spune iartă-mă, ca să scap te sufoc cu sânul, cu pieptul, cu trupul, îți țin urechea pe bătăile inimii mele să-ți pleznească timpanele, mă văd... îți acopăr zâmbetul cu mâna și apoi mă îndepărtez amețita de laptele care-mi invadează creierul.
GRAÞIELA: Nu cred că e bine să am copii. Îmi vor stopa cariera. N-aș avea timp pentru ei. Când ajung acasă îmi petrec juma' de seara să-mi dezlipesc ochii bărbaților din decolteu și de pe coapse, iar dimineața mă trezesc cu buzele vinete și supte, semn că m-au visat toată noaptea. Și așa mereu... hăituită.
CONSUELA (ironică): Căprioară...
LETITZIA: Sau prietenul tău e prea bătrân pentru asta? E mai bine așa decât să-ți arunci copilul într-o eroare fără scăpare: Familia este formată dintr-o mamă și un bunic!
ADELA (enervată brusc): Dar tu? Cu gura asta mare, ai timp să-l proiectezi? (o imită) "Scuză-mă iubitule, am vorbit toată ziua, le-am atacat pe toate, m-am strecurat prin toate paturile să văd, să știu și acum sunt obosită".
LETITZIA (râde): Atunci el îmi dă una peste gura și-mi spune: "Nu mai râde, auzi? De ce râzi?"

Scena 9

(Cristina iese din camera ei cu bagajul în mâna lăsând în urmă televizorul mergând. Vrea să se strecoare afară fără să o vadă Martina care privește pe fereastra și vorbește singură. Se deslușește doar o bolboroseală. În fața ușii lui Augustin zăbovește indecisă, aruncă o privire Martinei apoi intră. Prin ușa deschisă se vede patul în care Augustin stă întins.)

AUGUSTIN: Corpul meu e din ce în ce mai greu... corpul meu e de plumb... mă afund... cad...
CRISTINA: Gustav, iartă-mă că te deranjez dar e urgent, mama ta...
AUGUSTIN: Sunt greu, sunt din ce în ce mai greu, absorb în căderea mea spațiul și timpul, intră în mine, mă întorc pe dos, corpul dispare, a căzut în sine însuși, eu ajung, întotdeauna ajung, numai voi mă vedeți căzând la infinit. Cad... cad... cad... priviți-mă cum cad...
CRISTINA: Te rog ascultă-mă, mama ta iarăși vorbește singură...
AUGUSTIN: Am atins orele în care nu mă pot mișca, voința abandonată ca o reptilă se târăște pe lângă mine. Viața stă pe orizontală. De fapt viața stă. S-a adunat ca o baltă.
CRISTINA: Nu se poate să vă apuce pe amândoi în același timp! Ești imaginea ei de aceea de câte ori vă întâlniți vă apucă disperarea! Ridică-te! Hai, ridică-te! (Îl scutura în zadar. Corpul lui e moale.)
AUGUSTIN: O baltă întunecată, nu se știe cât de adâncă, te-nnămolești în ea ca-ntr-o mlaștină, mișcătoare, broaștele înoată cu colaci de salvare, sunt ca de plumb, până la glezne, până la genunchi, mâinile mele... mă suge ca o gură, ca o vulvă, devoratoare ca somnul spre minus vertical cad...
CRISTINA (speriată): Te implor mișcă-ți mâinile!
AUGUSTIN: Și ceata cenușie îmi picură plumb prin pupile... cad... cad... (cade în inconștiență)
CRISTINA: Te rog vorbește! Spune ceva! Tanti! Tanti!
MARTINA: Stai! Nu țipa! Îmi amesteci culorile! Știi că exista copaci care înfloresc înainte de a înfrunzi?
CRISTINA (abia poate vorbi): Tanti, Gustav... S-a întâmplat ceva...
MARTINA (îi pune mâna la gură): Sst! Nu înțelegeam de ce e roz și pe anumite porțiuni albul devenise rozaliu. Credeam că e de la apus. Cum am putut pierde minunățiile astea?
(Cristina se zbate și când scapă din mâinile ei țipă, tipă până își pierde cunoștința. Martina îi băgă mâna în gura și-i smulge limba. Apoi intră în camera lui Augustin a cărei ușă rămăsese deschisă, târând corpul Cristinei după ea.)

Scena 10

Femeile reapar.

LETITZIA: A strigat careva ajutor?
CONSUELA: Auzi tâmpenii! Vântul a trântit ușa! (Se îngrămădesc să asculte la ușă.)
ADELA: Și eu am auzit ceva.
LETITZIA: Sau nu?
ADELA: Sau am avut doar impresia că aud?
CONSUELA: Ești impresionista?
LETITZIA: Ai urcat în top. Asta e chiar slabă. Ești plină de glume proaste.
CONSUELA: Dacă n-ai fi tu aș fi campioana, dar sunt în umbra ta. Tu ai primul loc, doar tu trebuie să ai întotdeauna dreptate.
GRAÞIELA: Auziți gemetele?
ADELA: Parcă ar fi schelălăieli...
LETITZIA: Sau nu?
ADELA (n-o aude): Sau nu?
LETITZIA: Mi s-a părut?
ADELA: Mi s-a părut?
(Letitzia și Consuela chicotesc.)
ADELA: Crezi că țin animale aici?
ȘOFRANA: Ce păcat! Pădurea s-a făcut roșie și ea nu e aici să o vadă!
CONSUELA: A plouat mult și a ruginit.
ȘOFRANA: Nu!
LETITZIA: Oare ea știe cât de bolnavă e cu adevărat?
CONSUELA: Doctorii i-au spus când era în Spania. Cei din occident spun. Considera că ai dreptul. (Dintr-o servietă diplomat scot o păpușă gonflabilă pe care încep să o umfle.)
LETITZIA: Eu n-aș vrea să știu.
CONSUELA: Nici eu.
LETITZIA: N-aș putea trăi cu gândul ăsta.
ȘOFRANA: Asta-i diferența între tine și ea.
CONSUELA: N-aș vrea să fiu în locul ei.
ȘOFRANA: Nici nu poți fi în locul ei.
LETITZIA: Se zvonea că nu mai are inimă, că trebuia să fie deja moartă, nici doctorii nu mai înțelegeau.
GRAÞIELA: Valencia. Spitalul de cardiologie. Cel mai renumit din Europa.
(Femeile se tranformă între timp în doctori. Încep să consulte păpușa gonflabilă.)
DR. CONSUELA: Ochiul stâng s-a uscat. Pleoapa cade. Glanda lacrimală curată. Nici o picătură.
DR. LETITZIA: Nici mâna stângă nu mai are vlagă. E rece și are lipită de ea o bucată de sticla decupată dintr-un geam.
DR. ȘOFRANA: O pată neagră se întinde cu repeziciune pe piciorul stâng.
DR. LETITZIA: Ciudat...
DR. CONSUELA: Ai găsit ceva?
DR. LETITZIA: Are toate găurile intacte...
DR. ȘOFRANA: E cangrenat?
DR. LETITZIA: Nu e spartă nicăieri. Pensă, bisturiu, departator, flex, târnăcop. (Dr. Șofrana asculta pacienta cu stetoscopul.)
DR. CONSUELA: Ai găsit ceva?
DR. ȘOFRANA: Aud o bătaie ritmica dar nu o pot localiza. E slabă.
DR. CONSUELA: Ciudat...
DR. LETITZIA: Bagă flexul în priză. Trebuie să vedem ce se ascunde în spatele aparențelor. (Flexul fârnâie.)
DR. CONSUELA: Nu-i mai bine să așteptăm până se usucă toată partea stângă și cade de la sine?
DR. LETITZIA: Una dintre soluții. Mai sunt și altele.
DR. ȘOFRANA: Să-i facem o cardiosupție, să analizăm conținutul cutiei toracice. Nu e neapărată nevoie de instrumente radicale. Apoi le injectăm la loc sau îi facem un transplant.
DR. CONSUELA: Transplantul e legal doar în ultima clipă și asta în cazul în care avem o inimă disponibilă. Mai sunt și alții la rând.
DR. LETITZIA (Taie cu flexul pieptul pacientei apoi împreună cu dr. Consuela încep să scotocească.): Așteaptă și consilierul octogenar, n-a terminat partida de șah, s-ar duce cu o prea mare rușine pentru asociație. Și apoi vrea să mai trăiască. E normal.
DR. CONSUELA: Nu mai avem inimi!
DR. LETITZIA: Putem să-i transplantăm altceva. Un sân, să aibă trei.
DR. CONSUELA (chicotește): De acord, dar unde-l punem?
DR. LETITZIA: În frunte, în locul pleoapei stângi.
DR. CONSUELA: Uite-aici! N-am mai văzut așa ceva. Inima bate numai într-un sfert.
DR. LETITZIA: Trei pătrimi e uscată... se fărâmițează între degete.
DR. CONSUELA: Praf.
DR. ȘOFRANA: Să-l sufli în vânt deasupra orașului.
DR. CONSUELA: Și totuși bate.
DR. LETITZIA: Mai bate.
DR. CONSUELA: Câte șanse mai sunt?
DR. LETITZIA: Nu știu. Cât va rezista cu 25% din inimă.
DR. CONSUELA: O să moară în somn. Scrie în măruntaie.
DR. ȘOFRANA: Nu! Îi prescriu ceva să nu mai doarmă.
DR. CONSUELA: Împotriva somnului? Mira-ma-ș!
DR. LETITZIA: Uitați-vă! Restul organelor interne întregi! Doar inima.
DR. CONSUELA: Îi transplantăm un cord de latex. Am mai găsit unul la 150.000 de euro.
DR. LETITZIA: Prețuri pentru emigranți. Cine plătește?
DR. ȘOFRANA: Organismul ei l-ar respinge imediat.
ADELA: Sau nu? Poate a obosit și ea...
DR. LETITZIA: Închid. Nu mai are rost.
DR. ȘOFRANA (Martinei): Vei rezista! Știi asta!
GRAÞIELA: La reanimare bolnavele nu puteau dormi din cauza ei.
ADELA: Cânta tot timpul.
GRAÞIELA: Cum putea să cânte atât de bolnavă?
ADELA: Cânta din ăia 25%.
GRAÞIELA: Toate femeile din salon, tăiate, hăcuite, își adunau ultimele forțe, se ridicau în coate și ascultau. Ascultau și se minunau.
ADELA: Bărbatul ei venea și pleca.
GRAÞIELA: Nu vorbea niciodată cu el dar când ieșea, ea începea din nou să cânte.
ADELA: Până se întorcea. Apoi iar tăcea. Adormea?
LETITZIA (râde): Sau nu?
ADELA: Sau nu? Nu putem știi și nu vom afla niciodată.
GRAÞIELA: Þinea tot timpul ochii închiși.
ADELA: Și cânta...

Scena 11

GRAÞIELA: Opreasca va lăsa totul baltă și va fugi cu iubitul ei din liceu.
ȘOFRANA: Va muri câinele bătrânului. Va muri și el, nu mult după.
GRAÞIELA: Fata celor de la trei va intra într-un program de cercetare a poliomielitei.
ADELA: Soțul meu va intra în casă adulmecând, spunând că mirosul de ars vine din apartamentul Martinei, poate fac grătare, îi voi spune eu și fata a ars carnea. Nu, îmi va spune el, nasul meu de pompier nu mă înșală, miroase a carne de om. Nu iese fum fără foc dar foc fără fum?
CONSUELA: Ha! Ha! Ha! Ce comic!
LETITZIA: Ce e comic?
CONSUELA: Imaginea mea oglindită pe fundul tigăii!

(Femeile dispar iar în spatele lor Cristina și Augustin joacă Emigranții la lumina televizorului care-și schimbă periodic intensitatea. Cristina răspunde întrebărilor în limbajul surdo-mut. Augustin are mâna dreaptă retezată de la cot, cu bandajul însângerat.)

AUGUSTIN: De ce v-ați întors în țară?
(Cristina mormăie.)
AUGUSTIN: Dar cred că v-a plăcut clima caldă, cele 52 de grade din Sevilla fac bine la boala de inima, aveți un păr foarte frumos, lucios... (Încearcă să o mângâie cu ciotul mâinii drepte, apoi cu mâna stângă. Cristina mormăie din nou.)
AUGUSTIN: Ce spui? Erai îndrăgostită de mine? Dacă ai fi putut să faci ceva? Acolo unde lucrurile nu se văd, totul este posibil, chiar și o poveste de iubire.

(Lumina se stinge pe ei și se aprinde în spatele lor unde o vedem pe Martina cu mâinile întinse. Pe parcursul monologului, corpul ei se va înnegri progresiv.)

MARTINA: Copii, lăsați-mă puțin, nu, mama vostră nu mai doarme, n-o să vă mai simțiți singuri, nu mai dorm, văd luna în fiecare noapte, pădurea e de un verde întunecat, nu plângeți, de ce sunteți atât de mici din nou?... nu te mai aud bine, da, știu că mă iubești și că îți iubești și copiii, nu te mai aud, îți citesc doar pe buze, buzele ți se destramă și-ți citesc în ochi și ochii tăi se topesc, doar părul mai rămâne să plutească. Nu te mai văd, te simt doar umblându-mi cu mâna pe piele și degetele tale sfârâie, simt mirosul carnii arse și nu mai înțeleg ce spui, te pierd, te tălmăcesc doar ca pe o vorbă aruncată la întâmplare pe o plajă fierbinte... ce cald... hainele astea sunt atât de groase și de... de... deschideți geamurile!

(Ferestrele se deschid în explozia unui foc de artificii, muzică latino, ne aflăm pe o plajă într-un parc de distracții, un copil cu o înghețată în mână, descumpănit caută pe cineva și se oprește în fața ecranului mare al unui televizor.)

CRAINICA: Bună seara, sunt Alexandra Crainica și vă prezint știrile. O femeie a fost găsită carbonizată în propriul apartament. Experții au stabilit că este vorba despre fenomenul de autocombustie deoarece în casă nu exista nici un indiciu că ar fi izbucnit un incendiu, nici un obiect din jur nu prezenta arsuri, doar corpul femeii pe care, paranormal, hainele au rămas intacte. Expertul în piromanție de la brigada de pompieri care s-a deplasat cu echipa noastră la fața locului, se află acum în studio alături de noi. Ce ne puteți spune despre acest fenomen?
EXPERTUL: Nu se cunosc multe despre fenomenul menționat de dumneavoastră, suntem încă în cercetări...
CRAINICA (îl întrerupe): Avem legătura în direct cu Valencia de unde colega mea Carmen Alvarez ne explică de ce aceste fenomene sunt mai posibile în țările reci decât în cele cu o temperatură mai ridicată.
CARMEN ALVAREZ: Buenas noches, soy Carmen Alvarez y prezento la clima. Las nubes altas, alrededor de 10.000 metros penetrado lentamente desde el sur, indican buen tiempo. Una sensation de pesades psicofisica, seguido per atardeseres calmosos y viento en todos directiones significan proximas perturbaciones. Desde los campamentos de 5.350 metros s.n.m. o en los refugios de la via normal es posible ver el horizonte hacia el Pacifico. Al alba o a la salida del sol ºi el horizonte es de color amarillo-amaranjado o verde palido, ese dia babra buen tiempo. Os agredezco para la atencion, soy Carmen Alvarez y he prezentado la clima. Gracias.

(Copilul dă sonorul mai încet, o dată cu el scad toate zgomotele și în timp ce lumina scade și ea pe copilul care-și termină înghețata, se mai aud pentru un timp, doar valurile mării.)