Totul pornește necontenit de la acelați cadru: o fereastră pe care cerul s-a împărțit între apus galben-închis și nori – pe verticală. Imagine defocalizată a background-ului. Cele trei fetițe care au fost aseră în atelier s-au jucat în acest cadru, au desenat o luna cu ochi, cu gura rânjită în colțul din dreapta.
- Desenul meu e mai frumos (e o femeie în poziția unei divinități minore din care a decupat she said she has no time și pielea de pe un braț, care atârnă ca la animale în piețe)
- Ba, al meu este. Uite numai cum păpușa din cârpe și cu perucă se uită și-mi admiră desenul de pe geam. O casă cu trei pereți, fereastrele au cercevele în formă de cruce, iar ușa ajunge până în tavan aproape și are clanța foarte sus.
(Râd pe rând și fiecare se gândește la păcatul de a-și vedea părinții frecându-se monstruos în bucătărie și la un frate mai mare. Apoi râd iar, iar peste un an sunt oarbe de atâta râs.)
Prim-plan: o masă acoperită cu o pânză albă, scrum, o farfurie la stânga în care e o stea de mare pe jumătate mâncată, cuțit și furculiță pe marginea farfuriei, la dreapta o fotografie veche de mamă (ar putea să fie chiar mama noastră care m-a născut din pietre dezlânate, într-o cântare virtuală virilă. Egor se întoarce către nevastă-sa care-l privește deznădăjduită. Ar prefera ca el să-i cumpere un machiaj cu pene incolore, dacât să-l mai vadă deshidratându-se vâscos în fiecare noapte fără ea. Unele familii nu pot fi perfecte, iar Egor știe asta. Își ia îngerul de după umeri, seducător, pleacă să se sufoce, fiecare, sub câte o bucată de covor.) E o lumină de bec, slabă, chiar deasupra mesei. Publicul ciripește din depărtare. Alții fac ca vâtul și mai îndepărtat, alții se sufocă, și se aude și mai îndepărtat.
Vocile lor se aud din off. Uneori apar umbrele descompuse pe masă, tremurate pe geam, se mai vede câte un fum de țigară, semn că el fumează de când avea 10 ani, întâi fumase de mamă, apoi fumase de-al naibii și acum fuma simplu. Nu prea au timp.

Femeia fără copil (are voce gravă de când se știe; de când o știm, se vopsește sau se tunde și pe urmă își miroase părul noaptea): Pune niște muzică. Nu mai suport să știu că mai avem 6 minute și e tăcere.
Bărbatul nenumit, dar urbanizat: Alo! Ei poftim… Ce dracu, nu spune nimic?! Alo! (zguduie receptorul ca și cum ar zgudui-o de umăr) Alooo! (aruncă telefonul peste masă, dacă nu are nume, își permite să facă orice)

Femeia fără copil (scrie în dreptul unde bate lumina, ea rămâne în obscuritate, i se văd doar miinile): jurnal, pagina 206, ziua 38, sunt sub dumnezeu, miroase a măr copt și-a arhitectură înghesuită, am fost la spital și mi-au spus că-s bolnavă de la cap până la picioare, tu nu m-ai mângâiat, punct, acum miroase a tine între coapsele mele
Bărbatul nenumit, dar urbanizat: Când te-am cunoscut, am vrut să-ți cumpăr ceva frumos.

(S-a dus la florărie, dar n-a găsit acolo decât public care ciripea, a furat un copil cu ochi metalici, ca apa la apus și i la dus ei. Apoi a fost dat în judecată și a fost închis pentru răpire de minori.)

Bărbatu nenumit, dar urbanizat: Îți mai amintești?
Femeia fără copil: Ce?
Bărbatul nenumit, dar urbanizat: De copilul ală pe care noi l-am botezat E.
Femeia fără copil (scapă creionul din mână, s-a speriat , tremură și ar vrea să-i ridice semi-zeității ăleia pielea pe braț. I se face greață puțin): Cu mine vorbești? Am auzit pe cineva vorbind aici…
Bărbatul nenumit, dar urbanizat: Te-am întrebat dacă îți mai amintești de ziua când ne-am sărutat pe arena circului, în vreme ce saltimbancii făceau echilibristică pe cablurile dintre blocuri…
Femeia fără copil: Nu mai știu de ziua aia, deși o fi fost una notabilă. Dar revăd foarte bine când mi-ai adus un copil cu ochi ca apa la răsărit. Erai eroul meu, iar eu m-am jertfit, cu o tiară pe cap, zeului Chaak.

Mai au un minut. N-au învățat să se îmbrățișeze. Știu doar să spună la nesfârșit, din același loc cu masă și stele de mare dezrădăcinate pe farfurie, ceva de genul “te iubesc”. Camera de luat vederi începe să pulseze ca o inimă. Aseară, inima ta se zbătea prea repede. Eu ascultam și o simțeam adânc în viscerele mele ca pe o plajă.
Se uită unul la altul. Publicul de plictisește, nu mai spune nimic, și-și ia zborul să ciugulească din carne în piețe publice.

Femeia fără copil: Eu cred că ar trebui să...
Bărbatul nenumit, dar urbanizat (căutându-se prin buzunare, parcă ar vrea să plătească ce au consumat): Și eu cred că

Se sufocă, fiecare sub câte o bucată de cortină. Apare una din fetițele nevăzătoare:
- Doamna regizor își cere scuze, lucrurile i-au scăpat de sub control. Ar fi trebuit să... se termine cu bine. Acum puteți pleca. Nu se dau banii înapoi pe bilete.