PERSONAJELE:
MARCELA 60 de ani, pensionară
ADELA 30 de ani, fiica Marcelei, funcționară
POPESCU 65 de ani, pensionar
CRISTI 35 de ani, doctor, ginerele Marcelei

(Garsoniera Marcelei, o ușă în dreapta. Marcela își perie haina din cuier. Se aude cheia în broască. Intră Adela, agitată.)
Marcela: Tu ești, Adela?
Adela: Eu sunt, mamă. Te pup.
Marcela: Hai, intră. Stai acolo pe fotoliu. Stai locului undeva, că mă amețești.
Adela: Nu pot. Mamă, pe unde ai umblat? Te-am sunat toată dimineața.
Marcela: Am fost la... croitoreasă.
Adela: La cine?
Marcela: La madam Virginica.
Adela: La madam Virginica? Păi Virginica nu era coafeza?
Marcela : Nu, coafeza era Þica.
Adela: Cine?
Marcela: Þica. Þica..., aia care te-a tuns pe tine la zero când erai mică, de urlai de fiecare dată când o vedeai la ușă.
Adela: Aoleu, nu-mi mai aminti, că-mi vine și-acu' să urlu. Zău, nu știu ce-o fi fost în capul vostru, să sluțiți un copil în așa hal....
Marcela: Copiii urâți se fac frumoși.
Adela: Da, și ăia frumoși se fac și mai frumoși și pân' la urmă s-alege praful de toți, dacă n-au noroc.
Marcela: Ce-ai, dragă, iar te-ai certat cu Cristinel?
Adela: Cristinel, Cristinel... Atâta îi cauți în coarne de parcă el ar fi fiu-tău, nu eu fie-ta. Niciun Cristinel. Nici maică-sa care l-a făcut nu-l alintă așa. Îl cheamă Cristian. Cristian Cristescu-Plopeni. Consilier guvernamental și doctor în medicină. Alternativă.
Marcela: Fată, n-ai pic de haz. Parcă te-a făcut taică-tu singur, dumnezeu să-l ierte. Pe-acolo prin laboratoarele și eprubetele lui. Un ginere am, și dacă vreau eu să-i zic Cristinel, puțin îmi pasă cum îi zice mamă-sa ori cum îi zici tu între patru pereți. Bietul copil, ce viață chinuită: vine ostenit de la slujbă și găsește o ursuză ca tine și o acritură ca mă-sa. Sunt convinsă că îi pui facturile pe masă din prima.
Adela: Nu sunt pe masă, sunt pe comoda din hol. Le citește în timp ce se descalță.
Marcela: Și te mai miri că are ulcer...
Adela: N-are niciun ulcer. Are o simplă gastrită. Colon iritabil. Și în plus chelește. Asta îl irită mai mult decât colonul.
Marcela: Fiindcă nu l-a tuns.
Adela: Ce, colonul?!
Marcela: Părul. La zero. Când era mic.
Adela: De unde știi tu? Poate că l-a tuns.
Marcela: Soacră-ta? Nu. Nu l-a tuns. N-a avut ea atâta interes pentru copil. Pentru un gest ca ăsta îți trebuie tărie de caracter. Nu orice mamă e în stare să-ndure oprobriul familiei, al prietenilor și al străinilor fără să crâcnească în timp ce trage după ea un mic monstru urlător... Ia să-l fi dus la Þica...
Adela: Ei, și dacă l-ar fi dus?
Marcela: Acum n-ar mai fi chelit și dacă nu mai chelea, nu mai făcea crampe la stomac și dacă nu mai făcea crampe, poate că nici ție nu-ți mai sărea țandăra din orice.
Adela : Apropo de Þica. Ce mai face?
Marcela: De unde să știu eu? Ce-ți cășună așa, cu Þica?
Adela: Păi n-ai fost la ea?
Marcela: Nu! A răposat acu' doi ani. Intoxicație cu plumb. De la vopsele.
Adela: Atunci unde-ai fost toată dimineața?
Marcela: Am fost... Da' de ce mă-ntrebi?
Adela: Ca să știu.
Marcela: De ce să știi?
Adela: Că ești mama mea.
Marcela: Ce-are-a face?
Adela: Așa. Îți port de grijă. Când nu răspunzi la telefon.
Marcela: Nu răspund - nu răspund... Poate că sunt... sub duș!
Adela: Și dimineața la opt? Și la zece? Și la ora prânzului?
Marcela: Vara e cald...
Adela: Hai, mamă, zău așa, pe cine crezi că prostești?
Marcela: Dragă, hai să facem o convenție: sună-mă între cinci și șapte seara....Nu, mai bine între șase și... nu, nu, mai bine lasă că te sun eu...
Adela: Cum?!!!
Marcela: Exact. Și dacă vezi că trei zile n-am sunat, sun-o pe Afloroaia de la trei. Că ea știe tot ce mișcă-n bloc. Dac-am murit, chemați de la Stănculescu, că sunt cei mai pricepuți și ieșiti mai ieftin.
Adela: Mamă! Ce-ți veni?
Marcela: Ce să-mi vină?
Adela: Ai pățit ceva? Te simți bine? Să-i spun lui Cristian să-ți ia niște analize....
Marcela: De ce, fiindcă nu m-ai găsit la telefon?
Adela: Da! Fiindcă nu mi-ai răspuns la telefon!
Marcela: Da' ce-s eu, dragă, birou de informații, Gara de Nord, 112 ? Nici acolo nu-ți răspunde întotdeauna așa, când ai tu chef! Câteodată mai sună și ocupat....
Adela: Mamă... mă sperii!
Marcela: De ce să te sperii?
Adela: Nu te mai recunosc...
Marcela: Păi te cred... M-am vopsit alaltăieri. Mi-a cam ars părul, așa-i?.... Dacă mai trăia Þica....
Adela: Te faci că nu pricepi!
Marcela: Ce să pricep?
Adela: Că ai o vârstă, și că mi-e grijă, și că dacă nu răspunzi la telefon mă gândesc la ce e mai rău.
Marcela: Extraordinar!!! Și ce e cel mai rău? Hm? Ce e cel mai rău, așa, după tine...?
Adela: Mamă... Mă pui într-o situație...
Marcela: Da' tu în ce situație mă pui, nu te-ntrebi? Una-două, să-ți dau socoteală!
Adela: Da, să-mi dai socoteală! Dacă pățești ceva, pe mine mă judecă lumea. Dacă ți-e rău, dacă te-mbolnăvești, dacă....
Marcela: Ei, vezi?
Adela: Ce?
Marcela: Ești negativistă!
Adela: Eu?
Marcela: Tu. Fatalistă și negativistă. Mai pe românește: cobe.
Adela: (Ofuscată.) Mamă....?!
Marcela: Mai bine te-ai îngriji cum să-mi faci un nepot, să-ți găsești liniștea, nu să te-nvârți atâta în jurul meu, că nu-s pe moarte. Apropo, vezi că pe-acolo prin raftul de sus e cartea aia pe care-o citeai tu pe ascuns pe la paișpe ani, pentru care ți-am tras eu vreo două palme și-ai urlat pân-a venit administratorul la ușă; poți s-o iei și s-o citiți tu și Cristinel, că acuma îți dau voie.
Adela: Hai, mamă...
Marcela: Ce, nu-ți trebuie? Atunci dă-i-o doar lui, că e bărbat și trebuie să se priceapă; că eu cred că a stat cam mult lângă fusta mamă-sii și i-au scăpat din vedere unele chestii.
Adela: Mamă, ce Dumnezeu, e medic!... Și nu te mai băga în viața noastră particulară!
Marcela: Ei, vezi cum e? Nici tu să nu te mai bagi în viața mea... particulară.
Adela: Parcă tu ai viață particulară....
Marcela: Tocmai! Am, n-am, mă... privește. Mai ales că eu te-am făcut pe tine, nu tu pe mine. Îți repet: nu sunt Gara de Nord să intri când vrei și să pleci când vrei și eu să stau cu porțile vraiște pentru tine 24 de ore din 24. Să mă cercetezi ca pe Mersul trenurilor când plec, când ajung și la ce peron trag de fiecare dată.
Adela: Mă faci să râd! Te dai interesantă, mamă! Dar să știi că eu te citesc pe tine ca pe-o carte deschisă!
Marcela : Atunci de ce nu citești și pe unde-am fost azi dimineață?
Adela: Că n-am nevoie.
Marcela: Atunci de ce mă mai întrebi?
Adela: Ca să vezi că-mi pasă.
Marcela: Și de ce te simți datoare să-ți pese atâta?
Adela: Păi, de! Fiindcă ... nu-i așa? "Mama e numai una!" De-aia!
Marcela: Aha, asta vine-așa, carevasăzică: de fapt, nu-ți pasă; da' te prefaci că-ți pasă, ca să cred eu că-ți pasă. Să dorm eu liniștită, da' de fapt tu ești aia care doarme liniștită, fiindcă, de fapt, nu-ți pasă. Mă citești pe mine ca pe-o carte deschisă, constați că nu are de ce să-ți pese, închizi cartea și te pui pe tras la aghioase; după care te scoli frumușel și-mi servești mie comedia cu păsatul. De trei ori pe săptămână în persoană, la fața locului, și de trei ori pe zi, la telefon. Halal socoteală! Să-ți fie rușine!
Adela: Exagerezi, mamă!...
Marcela: Nu, nu exagerez câtuși de puțin. De azi încolo nu mai suni tu, că nu-ți răspund. Sun eu. O dată pe săptămână.
Adela: Pun pariu că o să suni chiar mâine. O să-ți se facă dor. Dacă nu de mine, de Cristi. De Cristinel....
Marcela: S-așteptați! (se uită la ceasul de mână): Oh, ce obosită sunt! Imi iau pastilele și mă întind în pat. Tu du-te, du-te liniștită, că eu vreau să ațipesc puțin.
Adela (patetic, alarmată): Pastile? Ce pastile? Ce ai, mamă dragă? Ești bolnavă? Oh, știam eu că e ceva cu tine! De când iei tu medicamente? Când toată viața ai fost sănătoasă tun?! Ca un taur, așa spuneai...
Marcela: Nu, dragă, ca un taur era taică-tău. Și uite că a făcut infarct la 50 de ani! Și m-a lăsat singură... Hai, du-te, du-te acasă, Adeluța, că n-am mare lucru, adică... am, dar... Știi ce? Du-te, du-te și studiază cartea aia de care ți-am zis... Lasă-mă....
Adela (Ca trăsnită): Mamă, tu ai cancer! Ai cancer și vrei să mă menajezi! (Apelează pe mobil): Cristi! Cristiii! Mama are cancer! Are cancer și nu spune!!! Vino repede! Cum de unde știu? Păi logic: fiindcă nu spune! (Plângând, o zgâlțâie puternic pe Marcela): Să nu mori, mamăăăă!
Marcela: N-am niciun cancer! N-am!
Adela: Ba da, ba da, ai, dar nu vrei să recunoști! Ca să nu sufăr! Ești o eroină, mamă, ca-ntotdeauna! Nu murii! Mămica meaaa! Nu mă lăsaaa!...
(Se aude cheia în ușă. Intră Popescu, cu două sacoșe și cu un buchet de tufănele în mână.)
Popescu (Strigă din hol): Eu sunt Marcelina, am găsit un vinișor de Dealu Mare la 6 lei kilu' ... Punem de-o fripturică...
Adela : (Tiranic.) Nicio fripturică! Mama e bolnavă. Grav bolnavă. Þine regim! Și cine ești dumneata? Oh, doamne, bătrânii ăștia... (Strigă tare ca la surzi): Alo, nene, ai greșit etajul! Mai sus! Mai jos! Lasă-ne!
Popescu (trântește plasele și se repede la Marcela, pe care o zgâlțâie): Marcela, îngerul meu... Ești bolnavă? (Marcela tace, interzisă) Să chemăm doctorul! (Către Adela) Cine sunteți, doamnă?
Marcela (bâlbâit, arătând-o cu degetul pe Adela): Doctorul, puiule...
Popescu: Doamna doctor, mă scuzați...
Marcela: Doamna doctor... Cristescu-Plopeni...
Adela: ....după soț...
Marcela (prinde din zbor): ...după soțul meu, decedat, mă tratează acum pe mine...
Adela: ...???
Popescu: (la urechea Marcelei, dar destul de tare - e totuși cam surd): Dragă, n-aș avea atâta încredere, după ce a murit Mișu...
Adela: Mișu... cine-i Mișu?
Marcela (sec): Tac-tu.
Popescu: Doamna doctor e fiica naturală a lui Mișu? Ce brută de bărbat ai avut, scumpa mea!
Adela: Mamă, cine e tipul ăsta care îl jignește pe tata cu atâta nerușinare? Ce cauți în casa mea, domnule? Ieși afară!
Marcela: Nu e casa ta! Așteaptă mai întâi să dau ortul popii!
Adela: Mamă, i-ai spus acestui.... acestui.... individ că sunt fiică naturală? Sunt foarte naturală, domnule... cum te cheamă, și-a lui tata - Mihai Popescu, decedat, și a mamei - Marcela Popescu, aici de față, nedecedată încă. Atât de naturală și absolut legitimă, după cum vezi, că te poftesc în cel mai natural și mai legitim mod să-ți iei catrafusele și să pleci!
Marcela: Adela...
(Adela îi pune sacoșele în mâini lui Popescu și-l împinge spre ușă).
Popescu: Marceluș!.. Fripturica, vinișorul...
Marcela (calm și hotărât): Adela, draga mea, ascultă-mă și pe mine o dată: cel mai natural și mai legitim lucru e să te duci la tine acasă. Te-așteaptă bărbatul.
Adela: Nu, mamă, e prea devreme...
Marcela: Nu asta am vrut să spun.
Adela: Bine, mamă, dacă acum, când ești așa de bolnavă îmi refuzi ajutorul...
Marcela: Nu sunt bolnavă.
Popescu: Oh, știam eu, îngerașule, mai ales după seara trecută...
Marcela: Sssst!
Adela: Ce-ai făcut seara trecută, mamă?
Popescu: Oh, seara trecută...
Marcela: Taci!
Popesu: Hai, spune-i draga mea.
Marcela: Am... fost la restaurant. Am mâncat și am băut și am dansat!
Popescu (euforic): Până ne-au dat afară ospătarii! Hi, hi, hiii! După care...
Marcela: Costache!
Adela: Cu cine? Cu dumnealui, mamă? Cu dumnealui? Cine e dumnealui?
Marcela: Costache, bărbatul Þicăi.
Adela: Vai, mamă, nevasta lui îți face rochii ziua și tu dansezi cu el noaptea?!
Marcela: Nu, dragă, aia cu rochiile e Virginica.
Adela: (își face cruci): Virgi... Dumnezeu să vă înțeleagă....
Marcela: Nevasta lui a fost Þica, coafeza. Tare se mai pricepea... Uite-l și pe el, ce păr bogat are... la vârsta lui...
Adela: L-o fi tuns și pe el la chelie...
Marcela: Costache dragă, ea e Adela, fata mea și a lui Mișu, dumnezeu să-l ierte.
Popescu: Doamna doctor?
Adela: După soț, doar după soț, domnule. Eu sunt contabilă la ANAF. Și ia zi, mă rog, mamă: de ce te scoate sâmbătă seara la restaurant dumnealui de față?
Popescu: Costache.
Adela: Hm?
Popescu: Constantin Popescu, fost...
Marcela: Fost. Punct.
Popescu: Costache pentru amici.
Adela: Nu mi-ai răspuns la întrebare, mamă. De ce te scoate pe tine domnul Popescu la restaurant?
Marcela: Fiindcă a fost ziua mea!
Adela: Cum focului a fost ziua ta, mamă?! Nu te-am sărbătorit sâmbăta trecută la noi acasă, cu colegii noștri de serviciu? Nu ți-am luat cadou aparat de tensiune? De ultimă generație?
Marcela: Mi-ați luat.
Adela: Ei, vezi?
Marcela: Văd, dar...
Adela: Dar ce? Ce? Nu vezi că tremur zi și noapte pentru tine?
Marcela: Ba da, dar...
Adela: Dar ce? Nimic nu te mulțumește, nimic nu-ți e pe plac, nu? Ce să-ți mai dau? Ce să-ți mai fac? Ce ți-a lipsit? Þi-a lipsit ceva?
Marcela: Mi-a cam lipsit, Adeluțo...
Adela: Ce?
Marcela: Voi, Adeluțo... nu m-ați dansat...
Adela: Extraordinar! Ai 60 de ani, mamă și cred că-ncepi să te ramolești! De ce n-ai spus? Asta era problema? Te dansam eu, te dansa Cristi, Cristinel...
Marcela: Nu, draga mea... Voi nu mă puteați dansa... așa...
Adela: Cum „așa...”?
Marcela: Așa, ca Costache!
Adela: Cum ca Costache?
Marcela: Romantic...
Popescu: Sub clar de lună!...
Marcela: Sub clar de lună... Nu mai dansasem așa de douăzeci de ani...
Popescu: Da, da și după...
Marcela: Tais-tois, Costache!
(Adela se uită stupefiată. Se aude soneria, foarte insistent. Cineva izbește de câteva ori ușa, până sare din țâțâni.)
Cristian: Sunt eu, Cristi! Nu vă panicați! Totul e sub control! Am venit! Am adus ambulanța! Mamă soacră! (O apucă și o zgâlțâie.) Mamă soacră!!! Întinde-te să-ți fac o injecție! Un calmant!
Adela: Nu mai e nevoie, dragă. Fă-mi mie injecția și hai acasă.... Mama e sănătoasă. Tun. Trăiește o mie de ani. Ne-ngroapă pe toți. Halal să-i fie!
(Îl ia de mânecă și ies pe ușă.)
Popescu (Pune o placă la pick-up): Voulez-vous, madame?... Avec moi?
(Cei doi dansează fermecați, cheek-to-cheek și, din când în când, cu figuri.)

CORTINA