- Cum de n-am anticipat că nu va ploua? Ne-au dat fâșuri.
- Ziceau superiorii c-o să plouă după-amiaza în toată țara.
- Lumea s-a-nvățat. Fără umbrele. Dar și fără îmbulzeli.
- Ce liniște. Și noi formăm degeaba cordonul acesta lung.
- Nu chiar degeaba. Mai luăm din apa sfântă.
- Tu crezi, răcane, despre ce se spune? Despre cruci?
- Sunt de pe-aici doar. Au ieșit singure. Precum ciupercile.
- Bănuiesc că au fost mici, precum hribii și bureții la-nceput.
- Dumnezeu știe. N-au fost pe-aici acum două milenii geologi, să ciocănească.
- S-or fi hrănit cu sângele misionarilor. Deștepte pietre!

(Își aprind câte o țigară. Oricum nu prea au ce face. Se uită.)

- Da. Pe-aici au pătimit ucenicii lui Andrei.
- Poate o fi fost sub Dunăre mare genocid.
- Le-o fi fost frică celor de la Roma de creștini.
- Și-au zis: ăști fac prozeliți, îi prostesc pe daci.
- Romanii pofteau la aurul carpatic. Pierdeau vaci de muls.
- Jinduiau femeile neprețuite. Mai dădeau câte un raid sus.
- Nu le mai plăceau sabinele lor. Prea toante. Au poftit la dace.
- Oricum, simțeau că li se cam acrise tot prin Orient, Gallia, Goția, Africa…
- Au avut prima tresărire de orgoliu coloniștii și soldații.
- Avuseseră într-o sută de ani mai mult copii levantini. Chiar mulatri.
- Oare li s-au părut creștinii lui Andrei chiar adversari?
- Ei bine, da și nu! Se pare că scitanii au fost primii eremiți ai lumii.
- Cum vine asta? Auzisem de Pahomie, de Antonie cel Mare. Alexandria.
- Păi și pustia aia, cum o fi chemat-o, din Egipt… A, parcă tot scitică-i zicea!
- Nu știam. Și zi. Au venit legionarii, însuși guvernatorul Moesiei și…
- Or fi venit să golească Durostorumul de creștini. Tăiau sfinții. I-au prins.
- Am auzit și eu aceste legende spuse de ostrovenii de pe-aici, de la ăi vechi.
- La întorsura vijelioasă a Dunării au fost aruncate atâtea trupuri decapitate.
- Voiau să zdrobească centrul de greutate al creștinismului în Europa.
- Și, gândeau soldații, toți ofițerii: „Pecinginea Spânzuratului să crească?”

(Mănâncă și ei, golind ranițele, precum animalele de povoră – din picoare)

- „Capul răutății”, „lupul cel bătrân”, Andrei, fusese atârnat cu susul în jos.
- Cred că-l scoseseră din bârlog, din Peștera. Ca să defileze cu lupul ostatic.
- Cap pletos, de lup și dragon dac! Cum le mai vorbea în limbi, să creadă!
- De l-ar mai fi lăsat, cu ai săi ar fi făcut prima teocrație, pănă-n Urali.
- Câte nu i-au fost date să îndure, trecând de Haemus și Rodopi, spre Corint.
- Iar el. marele Andrei, i-a rugat mult, să nu fie cinstit la moarte ca Hristos.
- Da. Să-l pună pe alt semn. Pe cel din codul rutier: linie ferată! – barieră !
- Gândul său era să-l aibă și Grecii, pe unde nu trecuse, patron spiritual.
- Și să privească deplin bolta, unde avea să curgă din trupul său sângele!
- Ce viziune i-a mai fost dată, când se înneca de frumusețea Raiului!
- Își vedea misionarii târâți la călăi, sau luați robi, trimiși departe…
- Puși de vii nu doar în fiare, ci și-n boturile tigrilor, parzilor, în Colosseum.
- Ori răstigniți după moartea sa. Precum oamenii bravi ai lui Spartacus.
- Cerului de primăvară i-a venit atunci să nu se oprească din plâns o lună.
- Văzând așa, localnicii și stăpânitorii s-au rugat. Unii în biserici. Alții la zei.
- Până la urmă cerul s-a îmbunat. A dat Blajinilor plâns. S-a mutat în pietre.
- Ia uită-te, pietrele acestea chiar asudă. Plâng crucile. Oamenii se vindecă!