poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1790 .



Poveste cu si fara morala
scenariu [ Teatru ]
Crochiu dramatic

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dinu virgil ]

2005-04-24  |     | 



PERSONAJE:
OMUL - așa cum e
VIAÞA - tânără
MOARTEA - bătrână
SENTIMENTELE - fără vârstă
POVESTITORUL - la vârsta eternă a poveștilor TIMPUL - bătrân
ADAM - (poate fi) TIMPUL
EVA - (poate fi) MOARTEA

Decorul este format dintr-un copac în centrul scenei.

Adam: Ce plictiseală! Halal viață de rai... Numai pomul ăsta, săracu’. Tot verde... Așa-mi duc viața de azi pe mâine. M-am gândit la o afacere, dar nu merge. E criză! Și apoi cine să cumpere? Păi eu! Așa o trece și veșnicia mai repede. Bun, dar ce să-mi vând? Facem un studiu de piață! Mâncare este, băutură este, distracții sunt... O femeie! Asta da... Dar cum? De unde?
La început a fost gândul! Apoi au început să apară problemele. Înseamnă că nici femeia nu-i prea departe! Oare cum arată femeia asta? Ei, dac-aș cunoaște și eu mai multe... Dar mi-e frică! Mi-e a dracului de frică să mănânc din pomul ăsta! Se supără tata și nu mă mai primește acasă! Ia să punem noi niște muzică (aduce niște păsări, se tolănește la umbra copacului și adoarme; din copac cade o sămânță din care răsare Eva).
Eva: (cântă împreună cu păsările și zburdă culegând flori; Îl descoperă pe Adam; poză! Începe să-l mângâie; acesta se trezește speriat; Eva se ascunde) Cucu?
Adam: Visez? Cine-i?
Eva: Ghici?
Adam: (înmărmurit) Doamne! Te-a ajuns rugăciunea mea. Nu mai sunt singur! (o descoperă) Cine ești, străine?!
Eva: Sunt femeia! Femeia ta! M-am născut dintr-o dorință.
Adam: Va să zică așa arată o femeie! Am tot auzit eu vorbindu-se despre tine. Nu prea știau meșterii cum să te facă. (o analizează) Nici n-ai ieșit rău, să știi!
Eva: (flatată) Mersi. Nici tu nu ești tocmai de lepădat.
Adam: Altul n-ai, așa că mulțumește-te. Și ești și a doua. Poate te pun la cheltuieli!
Eva: (drăgăstoasă, lipitoare) Ce fel de... cheltuieli?
Adam: (oarecum încurcat) Păi... știu și eu... glumeam!
Eva: Deci... (joc ispititor)
Adam: Poți să stai aici, e loc destul, e mâncare... N-o s-o ducem rău... Și mai schimbăm și noi o idee, o impresie...
Eva: Îți plac? (din ce în ce mai apetisantă)
Adam: Păi... Ai ceva... așa... exotic! Ceva... ochii... Nu! Nu știu! Trebuie că și-a băgat dracu coada!
Eva: Atinge-mă! Sărută-mă! (i se aruncă în brațe)
Adam: Ești tu oare femeia?! ~sta e într-adevăr raiul nostru?
Eva: Ssst... Ascultă! (Un ceas) A început! Iubește-mă! Omenirea nu mai are timp să aștepte! Vrea să se nască!
Adam: NU! Omenirea nu există!
Eva: Ba da! Uite-o acolo (spre sală), în viitor... Trebuie!
Adam: De unde știi tu ce trebuie?

Eva: M-am născut din sămânța pomului celui verde. Șarpele e în concediu. Sărută-mă, să-ți dezvălui ADEV~RUL!
Adam: Ce liniște! Ce teamă grea îmi apasă tâmpla. Doamne, învață-mă binele și răul fără a gusta rodul! De ce ai nevoie de oameni?
Eva: Întreabă-mă pe mine! Sunt aici să te ajut. Eu știu deja mai multe decât tine. Am găsit o ușă întredeschisă și, curioasă...
Dumnezeu se naște cu fiecare om și moare odată cu el. Cu fiecare viață puterea lui Dumnezeu crește. Trebuie să-i dăm putere!
Adam: Dar cum poate să crească ceva ce cuprinde totul?! Dumnezeu nu poate să moară!
Eva: L-am văzut eu! Era deja pe masa de operație! Dacă nu-i dăm un om...
Adam: Mă ofer eu! Doamne, ia-mă dacă-ți sunt de trebuință. Sunt robul tău, sunt fiul tău, sunt chipul tău! Redă-mă nemuririi.
Eva: E prea târziu. M-am născut și tu vei cunoaște, împreună cu mine, viața și moartea. Timpul și-a luat zborul!
Adam: Să plece! Să plecați cu toții: și pom și femeie, toți, toțî! Lăsați-mă singur!

(Femeia iese calm, zâmbind. Adam, în culmea disperării, smulge copacul și-l ține-n spate precum Isus crucea. Încep să cadă semințe și, deci, să apară oameni – care sunt, de fapt, sentimentele!)

Adam: Nu!! Nu!! Opriți! Opriți-vă!!

(Oamenii încep să robotească: construiesc, muncesc, mănâncă, scriu... De undeva, de sus, Adam și Eva, îmbrățișați, privesc nostalgici scena-stup)

Amândoi: Vai, copii, copii!


(Scenă goală. Apare POVESTITORUL;
banal, eventual cu un casetofon)

PROLOG
Eu ființez în lume, un călător pustiu,
Vreau fără preget toate și toate să le știu;
Pot să adulmec boarea, dar nu aflu mirosul
Misterului ce zace și îmi apasă osul;
Nu sunt decât un simplu, banal povestitor;

(dă drumul la muzică: Simfonia destinului)

Puțină liniște! s-aude al îngerilor cor!
Ne-am născut cu toții suferind de o boală
O poveste cu și fără morală!

(Iese; Apare Viața, care introduce în scenă un leagăn, înalt și acoperit, purtat de Sentimente -10- ascunse sub el. În jurul leagănului sunt 10 baloane, simbolizând sufletul. Viața dirijează muzica și mișcarea; După jocul regizoral intră Moartea)

MOARTEA
Eu sunt moartea, vezi prea bine,
Locuiesc în gând la tine
Am o coasă mult tăioasă
Și-s din fire nemiloasă;
Sunt fior și spaimă cruntă
Celui care mă înfruntă;
Sunt din lacrimi și durere,
Numai gust amar și fiere;
Sunt din sloiuri mari de gheață
Să sting inimile-n viață;
Sunt făcută să omor,
Nu știu dragoste și dor;
Sunt făcută să aștept,
Suflete să fur din piept;
Te-ai născut, deci îmi ești dat,
În pământ vei fi chemat;
Iar în ce rău o să faci,
Îndrumat vei fi de draci;
Și de bine vei voi
Tot ei s-or împotrivi.

(Joc diabolic; Moartea va trage cu praștia în baloane; Viața și Moartea sunt contrastante: Moartea - înaltă, bătrână și neagră; Viața - scundă, tânără și albă; Viața emană o lumină puternică,
la care Moartea scoate o pereche de ochelari de soare, total neafectată; Glasurile vor fi de asemenea total diferite)

VIAÞA
Lasă sufletul în pace,
Pleacă-n iad de dobitoace;
Nu-ntina ce-i prea curat,
Fără urmă de păcat;
Și în loc umbros tu cată
Hrană gurii-ntunecată!

(Moartea își face mai departe jocul; A spart baloanele, acum le înlocuiește cu lumânări, pe care le pune de jur împrejurul leagănului. Viața devine neputincioasă)

Ce faci, scârb-afurisită?


MOARTEA
Îi dau pruncului ursită
Îi las semnul meu de foc
N-aibă liniște în loc,

Să se miște pe pământ
Tot mereu bătut de vânt
Flacăra să-l ardă-n sine
Ca să nu uite de mine
Sufletul să și-l prăjească
Moartea să nu-l ocolească
Și să știe, din pruncie:
Nu-i făcut pentru vecie!

(Trece pe la fiecare „semn” în parte și le botează, aprinzând lumânările; pe măsură ce se desfășoară această invocație, de sub leagăn vor apare, unul câte unul, Sentimentele, cu mimica și gesturile cât mai sugestive; Viața, în scenă, este vizibil afectată cu fiecare chemare! La sfârșit va ajunge epuizată)

Tu să-i fii în lume Ură
Și păcat să-i scoți pe gură;
Să-i faci gândul de tăciune
Fără pic de iertăciune!

O, Minciună! îl îndrumă
Pe ăst om, făcut din humă;
Fă-l în tine să se-ncreadă,
Realitatea să n-o vadă!

De Urât să te-nconjori
Până-n ceasu-n care mori!
Ars pe rug, lovit în toate
Fie-ți dat singurătate!

Lene, vino mai încoace,
Lasă treburile-n pace,
Nu te obosi degeaba:
Treaba Morții-i însăși graba!

De Prostie să ai parte,
N-are nici habar de carte:
Nici un neuron n-o doare,
Tărtăcuța-i numai boare!

Nedreptate, fii pe-aproape
Nu lăsa să mi te-ngroape!
Porți pe umeri-ți întregi
Tot și tot fărădelegi!

O, Murdar, bine-ai venit!
Ești culoarea ce-am dorit;
Iute-n suflet, fără milă,
Ca să-i fie Vieții silă!

Răul să-ți îndrume pasul
Gândul, patima și glasul
Să iubești ce-i diavolesc
Pe acest pământ lumesc!

Și de Greu să te-nsoțești,
Să nu scapi de te-odihnești,
Să-ți pătrundă până-n oase
Brațele-i prea tenebroase!
Nesătulă-i Lăcomia,
Soră bună cu Prostia;
Și de-o fi să-ți intre-n gând
Pace n-o să ai nicicând!

(Invocația Morții se încheie cu o horă a Sentimentelor;
Acestea se vor transforma în antonimele lor, sub oblăduirea și binecuvântarea Vieții)

Eu mă duc; vă las cu... bine!
O să auziți de mine!

(se aude un urlet, răget; Speriată și atentă:)

Tocmai dracul înjurând!!!

(Moartea se retrage; Pe măsură ce piesa se derulează Moartea va înainta în scenă, în timp ce Viața se va retrage, până va dispărea în culise; La sfârșit Moartea va ajunge lângă sicriu)

VIAÞA
Sper să n-auzim curând!

(Rebotezând Sentimentele, umflă câte un balon; Fiecare
Sentiment va avea câte o lumânare și câte un balon în mână!!!)

Doamne! asta-mi fuse soarta:
Să mă bat mereu cu... Moarta!

Se zice tot că sufletu-i curat,
Dar cum apare, cum e și mâncat;
Lepădătura Moarte-și bagă gheara;
Îi simt mirosul înnecându-mi nara!

(În urmă Moartea a lăsat fum și ceață)

Din suflul meu, plăpând ca adierea
Să-i dau acestui suflet mângâierea!

(Sentimentele vor deveni contrare cu cele invocate de Moarte)

De Dragoste să nu scapi niciodată:
Doar ea îți face inima bogată!
Iubește omul și iubește sfântul,
Iubește-ți casa, masa și pământul!

Tu, Adevăr să-i faci din faptă
Cuvântul care-i calea dreaptă
Către lumina care-nnobilează
Și care-n porți de rai stă pază!

Frumosul, numai admirându-l
Îl poți pătrunde-adânc cu gândul
Să-l pui în vorbă și-n mișcare
Pentru mai mare înălțare!

De Muncă nu fugi, te rog,
Chiar de-i fi slut sau poate-olog
Sudoarea frunții-nseamnă pâine,
Înseamnă viață pentru mâine.

Culege-nțelepciune cu răbdare,
Dintr-o poveste, din abecedare,
Căci rodul ei e cel mai sfânt din toate:
Că-i și Iubire, e și Bunătate!

Dreptate tu, cu falduri line
Balanța-ți strâmb să nu încline;
Măsoară și cuvânt și faptă
Cu judecata ta deșteaptă!

Curat, în cugetu-ți să fie
Și-n jurul tău, oglindă vie,
Ca liniștea în suflet să se-aștearnă
Cu vânt de vară și nicicând de iarnă!

Și Bun să faci, și Bine-ți fie
Ca-n sfânta ta copilărie;
Ajută, din puterea-ți toată
Și n-aștepta nimic drept plată!

Ușor cu tine alăturea va trece
Și dacă dușul sorții fi-va rece
Tu vei zâmbi, vei merge înainte,
Mereu cu gând la cele sfinte!

În toate Cumpătare tu să ai
Ce-ți e în plus să știi să dai!
Că totu-n lume-i trecător
Chiar dacă-i greu sau de-i ușor!

Rămâi acum, într-adevăr cu bine;
Și nu uita: de azi mă ai pe mine!

(Se depărtează, însă nu prea mult; Apare Timpul, bătrân, la gât cu un ceas imens și în mână cu o clepsidră, preocupat; Mai are un braț de «ani» pe care îi va lăsa în scenă; la fiecare intrare-ieșire va descompleta grămada, încât, la final, să nu mai rămână nimic)

TIMPUL
Trebuie să măsor fiecare clipă,
Să-i mai pun sau să-i tai o aripă;
La unii oameni fiecare secundă
Pare să fie mereu mai fecundă;
La alții, dimpotrivă, un ceas
Nu le ajunge pentru popas
Și ar mai face, de le-aș mai da,
Dar am și eu măsura mea!

(arată semnificativ 12 piese cu care se joacă)

Una, două, trei,
Ore de holtei;
Patru, cinci, șase,
De odihnă grase;
Șapte, opt, nouă,
Dimineți cu rouă;
Zece, mai departe
Munca le desparte,
Apoi, către seară
Am muncă ușoară;

(Joc simbolic)

Asta e să fii
Timp pentru o zi!

(Se retrage; Va traversa scena, între metamorfozările Omului)
(Sentimentele vor interveni în evoluția Omului, devenind personaje: mamă, tată, iubită, secretară, bătrâni etc... Leagănul va fi, pe rând, bancă, birou și, în final, sicriu)
OMUL
Vai, ce lumină cerească,
Și ochiul începe să-mi crească
Văd om ce-mi pare neștiut
Deși-s din carnea lui făcut...
Și îmi zâmbește! Oare ce să fac?
Să îi zâmbesc și eu! Să-i fiu pe plac!

(arată stomacul)

Dar asta ce-i? Aici de ce mă doare?
Să plâng ca să-mi ofere de mâncare!

(cască)

A...cum mă culc, să mă fac mare;
Ce plictiseală-ngrozitoare!

(Trece Timpul, lent; Cu fiecare trecere Omul se schimbă;
E la momentul în care învață să meargă)

Așa!! Acuma mă ridic încet
Și am de grijă la bufet
Că e acolo ceva care
Se folosește la mâncare
Și dacă nu sunt vigilent
Se face cioburi pe moment...

Nu e prea greu, dar e haios
Să tot înveți să mergi pe jos
Când sunt atâtea mașinuțe
Și avioane, și căruțe...

Mă rog, hai, treacă de la mine!

(a reușit; ceilalți se bucură)

Acum sunt mulțumiți: e bine!

(Trece Timpul, mai repede; Copilăria)

Ce frumoși sunt copacii în floare
Și ce mireasmă îmbătătoare;
Ce gâză drăguță; hai să mă joc...
Dacă întârziu iară e foc!
Bunica-i pe bancă; a adormit!
Oare să-i spun c-a-mbătrânit?
Mai bine o scol și mergem acasă
Iar-o să fie mama furioasă!

(Trece Timpul, mai repede; Școala)

Iar nu m-am pregătit;
O să creadă profu că-s tâmpit!
Da' de ce atâtea formule?!
Deranjează la globule!
Atâtea teoreme complicate,
Îmi umblă la libertate!
Nu vor decât să-ți ceară să știi
De parcă n-ar fi fost copii!
Trebuie să învăț și să scriu
Parcă n-ajung tot în sicriu!

(Trece Timpul, mai repede; Dragostea)

Simt inima ce-mi bate nebună,
Să fie iubire, să fie furtună?!
Nu, e doar umbra pasului ei
Trecând legănat pe sub falnicul tei
Miresme se-amestecă-n sufletul meu
Tu ești icoana lui Dumnezeu
Mă-nchin și sărut buzele-ți moi
Pe pământ am rămas numai noi...
Suntem singuri și ne ținem de mână
O inimă bate în piept, ni-i stăpână!
Îți voi fi sclav și te-oi iubi mereu
Ai loc de veci pe veci în cordul meu!

(Trece Timpul, mai repede; Munca)

Azi cred că-i o zi mai ușoară
N-o să mai am atâta povară!
Șeful e plecat în delegație:
Iată lovitura de grație!
Și secretara-i așa de-apetisantă
Cu picioarele lungi, de amantă;
Nu pot decât să înghit în sec
Să am de grijă să nu calc pe bec;
Monotonia asta mă ucide
Cu tentaculele-i livide!

(Trece Timpul, foarte repede; Bătrânețea)

Vai, ce vremuri am trăit
Când am fost și noi de iubit!
Acuma s-au schimbat toate:
Nu mai e respect, e altă societate!
Când n-om mai fi, ce-o să se-aleagă
De munca noastră de-o viață-ntreagă?
Numai Dumnezeu poate ști
Și le-o mai ajuta la copii!

(Trece Timpul, în fugă; Moartea)

Simt ceva care mă doare
Și parcă m-apropiu de soare!
E cineva care mă cheamă
Cu voce duioasă, de mamă,
E cineva care mă cată
Cu voce tăioasă, de tată!
Părinților! mă-ntorc din nou acasă
Lăsați-mi niște pâine pe masă
Și puneți-mi cheia în buzunar
Că știți că-s, așa, mai hoinar;
O să mă întorc, mă-ntorc negreșit
Ca să văd: oare unde-am greșit?!

(Moartea preia, cu ajutorul Sentimentelor, Omul și dispare în timp ce se-aude Oda bucuriei; După un timp apare POVESTITORUL)

EPILOG
Ast-a fost tot; mergeți acasă
Vă puneți flămânzi sentimente pe masă,
Mușcați din iubire, mușcați dintr-o rugă
Vă învârtiți într-a timpului fugă!

(apar toate personajele -conduse de TIMP- și fac o horă)

S-a tras cortina, scena-i goală;
A fost poveste cu și fără morală!

— CORTINA —

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!