Povești din cotunime

Tabloul
(1982)
Tîrziu cînd se frînge mâna pe bucium
Prin satul meu fuge singur un cal,
Așteapta-mă mamă, am să mă-ntorc
Dar barca-mi îngheață cu botul mal

Eu umblu prin lume c-un sac
Hohotind pe cărări, nu știi cine sînt?
Am pleape din coji de copac
Și umbra zdrelită de vînt
(Onorată distanță! Am voie să mă autosesizez și autocitez?)

Nu știu cum se întîmplă, dar de fiecare dată cînd mă duc la casa părintească și dau la o parte drugul porții, mă întîmpină același tablou plin de o veche și tainică frumusețe, de duioșie și alean. De aceea m-am obișnuit să-l port cu mine peste tot locul. De obicei e seară, și tot de obicei intru în ogradă încet, cu pașii omului plecat pe grele drumuri, de multă vreme, cu semințele pribegiei foșnind prin buzunare. Pașii naufragiatului într-un altar aproape cunoscut. Capul plecat și undeva curgînd o apă. Mama pe scaun pune rîpcă și bețe de răsoare pe foc. Pălălăile focului îi luminează chipul umbrit înainte de vreme. Cu părul sur și barba sură, cu privirea de cenușă și un pumn în falcă, tata stă pe alt scaun, sub mărul rotat din fața beciului și adulmecă, rupt de muncă, aburii mămăligii. Pe deal se aud tălăngi, pocnete înfundate, bătăi în toacă. Zgomote ancestrale care trebuie să fugărească hoardele de mistreți ce dau iama prin popușoaie...
Eu dau bună-seara încet, să nu tulbur nimic, nici pe părinții mei, nici umbrele serii, nici hoardele de mistreți. De obicei e toamnă, de aceea tabloul...
Apoi mîncăm cea mai bună mîncare de pe fața pămîntului, pentru că e făcută de mama și tăcem. Mîncăm la umbra mărului. La sfîrșit, sub privirile mirate ale tatei, mama scoate o sticlă de rachiu, Dumnezeu știe de unde, anunțîndu-ne ca de obicei că "asta e ultima". Aș! Luăm un pahar, mergem încet în casă și aprindem lampa. Mama devine dintr-odată tînără, tata devine tînăr, eu devin copil. De pe trupurile noastre măștile timpului cad una după alta. Îmi vine să gînguresc la pieptul lor, dar mi-e frică să nu scap vreo prostie din cele ce-am învățat în viață. Sorbim pe îndelete din "asta, să știți, chiar că ultima", povestim, plîngem și rîdem. Cu exemple, și ociul la sticlă, tata zice din cînd în cînd “Femeie gospodină ca mamă-ta, nu există în tot satul. La tors, la împletit, la făcut mîncare pe la nunți”. Mama tresare de bucurie, se îmbujorează și o șterge fuguța în beci. După care se întoarce victorioasă. “E ultima, da-ți-o-ncolo de șmecheri lăudoși”. Tata, complicele meu îmi face discret din ochi....
Mie mi se dezvăluie satul și de fiecare dată îl regăsesc același. Mă mir și nu mă mir. Satul meu e așezat într-o adîncitură plină de copaci, și dacă te uiți de pe deal, vezi turla albă a bisericii. Cînd e timp frumos se poate pătrunde cu mașina numai printr-un singur loc, prin partea de sud. Cînd e timp urît, aleluia! Eu, ca omul, de fiecare dată sînt curios ce s-a mai întîmplat între timp prin sat. Ce să se întîmple?! A murit o babă, pe unul l-a prins paznicul la furat în tarlaua ceapeului pentru că avea ciudă pe el, președintele se ține în continuare de șolticării, dar de data asta precis o încurcă, pentru că a venit cineva mare de la județ, cutare a avut nuntă cu 16 lăutari îmbrăcați în albastru și dinți de tablă, unul și-a tras lumina...Bieții mei moșnegi ramași singuri, gînguresc acum la mine și pîrăsc tot de bucurie, poate vin mai des. În rest fleacuri pe care le aud de fiecare dată, dar ceea ce rămîne este faptul că în spatele întretăierii de cuvinte ne regăsim pe noi înșine. Tîrziu, cînd în noapte se aude clipocitul pîrîului, sau tropotul unui cal singuratic, merg în camera copilăriei, unde pereții păstrează mirozna merelor țigănci de anul trecut. Anume pentru mine! Adorm ușor ca un fulg, ca și cum aș veni de nicăieri, ca și cum m-aș duce nicăieri. De fapt așa și este!...