Se spune că prima iubire nu se uită niciodată și că această dragoste îți secătuiește sufletul, lăsându-te mai sărac, fără puterea de a simți, la fel de intens, a doua oară... Dacă un bărbat și o femeie trăiesc iubirea vieții lor, chiar atunci când finalul nu este fericit, această poveste de dragoste supraviețuiește dincolo de timpul nostru fizic...
O iubire adevărată nu se cerșește, nu se imploră, nu se câștigă. Se trăiește. Până la mistuire. Se simte. Cu tot sufletul. Nu există timp și nici distanță. O dragoste adevărată înseamnă să trăiești fiecare clipă cu intensitate maximă. Ca și când, dintr-un moment în altul, ai putea să nu mai exiști. Paradoxal. Chiar tu ai putea muri... de prea multă fericire.

București. Nepăsător, supraaglomerat, îmbâcsit. Complex studențesc cu miros de creiere încinse din cauza apropiatei sesiuni. Blocuri cu patru etaje... adevărate cutii de chibrituri... cu ferestre larg deschise, cu rufe întinse pe sârmă... ori cu vreun pachet rătăcit pe pervaz.
- Doamne! Ce căldură! oftează Diana, în fața oglinzii, examinându-și, cu maximă atenție, fața. Dac-o ține tot așa... mi se duce naibii fondul de ten...
Eu, cocoțată în vârful patului, înconjurată de cursuri și de seminarii răsfirate peste tot, mă prefac că învăț. De fapt, n-am nici un chef, nici de Geografia Iranului, nici de altceva... Mă deranjează, cumplit, căldura. Uneori, am senzația că dacă fereastra ar fi închisă, aș putea respira mai ușor. Diana, colega mea de cameră, este o tânără înaltă, durdulie... cu o poftă de mâncare cum rar mi-a fost dat să văd... Mă uitam la ea... cam așa cum se uită o curcă-n lemne... și mă minunam unde poate intra atâta mâncare. De fiecare dată când ieșeam în oraș la o pizza, ea înfuleca o porție XXL... Doamne! Culmea era alta! Când ajungeam în cameră, deschidea frigiderul... " Parcă aș mai (halimosi a se citi mânca) ceva!..." Iar eu rămâneam, de fiecare dată, fără replică.

Bum! Bum! Bum!
Diana ițește capul de după paravan:
- Da asta ce-o mai fi? întorcându-se: Hei! Hei! Stai! Că o dărâmi!
Nu apuc să-i răspund, că deschide ușa. În cameră, intră ca o furtună, Dora. E transfigurată, albă ca varul. Tremură carnea pe ea. Vorbește agitată, aproape strigă:
- Bianca! A innebunit Costin!
Cred că am înțeles eu... aiurea. Din cauza căldurii...
Dora, o bună prietenă de-a mea, trecuse în anul al II-lea, la Istorie. Se împrietenise, în urmă cu câteva luni bune, cu un cercetător, Costin. Totul a evoluat destul de repede, după opinia mea, fiindcă înaintea vacanței de primăvară au făcut logodna, urmând ca, la sfârțitul anului universitar, să-și legalizeze relația și în acte. Vocea Dianei se aude din fața oglinzii, clară, aspră:
- De ce, fato? Vrea să faceți un copil?
Dora nu are timp să-i răspundă, sau pentru o fracțiune de secundă, se preface că nu înțelege. Se apropie mult de mine, așezându-se în pat, peste cursuri:
- Bianca, ajută-mă! Nu știu ce să fac!
Încerc să-mi pun, cap la cap, toate gândurile:
- Dora, cred că eu n-am înțeles...
- Ba da! mă întrerupe cu lacrimi în ochi. Ai înțeles perfect! Costin a înnebunit! E la spital! Nici pe mine nu mă recunoaște...
Când a terminat de vorbit, hohotea deja. Diana se așează pe marginea patului, privindu-mă cu subînțeles. Pentru o clipă, amândouă am crezut că Dora își pierduse mințile.
- Ce-a pățit? Cum s-a întâmplat?
Dora articulează, greu, cuvintele, printre suspine:
- Am fost acasă... de Constantin și Elena... și... ne-am culcat... și... și... și a doua zi... a spus... că el este Constantin cel Mare... împăratul... și... la început am crezut... că glumește... după aceea... apoi... am zis că-și bate... joc... joc de mine... și... și... și...
- Și?
- Și nu mai știu... i s-a făcut rău... dintr-o dată... a amețit... a zis că-l doare... capul... tare, tare... repeta mereu... că el e împăratul Constantin cel Mare... și... și mama a chemat o salvare... l-au sedat și l-au dus la spital... da nu m-au lăsat să-l văd... nu m-au lăsat... când m-am dus... și el e acolo... de o săptămână...
- Vai, Dora, dar de ce n-ai venit să-mi spui nimic?
- Eu... am stat, mai tot timpul, la spital... am crezut că mă vor lăsa să-l văd... și azi-dimineață... am vorbit cu doctorul... doctorul care se ocupă de el...
- Ce ți-a spus?
- Că... îl ține sub... observație și că i-a dat medicamente...
- Ce-a zis că are?
- N-a zis... nimic... A spus doar că... are nevoie de odihnă... și... de liniște...
Îmi era greu să mi-l imaginez pe Costin, altfel decât îl știam. Sensibil, educat, cu zâmbetul, în permanență, pe buze... M-am scărpinat, încurcată, în vârful capului, ca și cum acolo s-ar fi aflat soluția salvatoare. Diana se închină:
- Doamne, păzește!... Da ai lui, ce cred despre ce s-a întâmplat?
Am răspuns eu, în locul Dorei:
- E orfan. A crescut într-un orfelinat... n-are pe nimeni...
- Da` la serviciu?
În acel moment, Dora și-a dat seama că, de fapt, nu știa, cu exactitate, numele instituției la care lucrează și nici numărul de telefon nu-l cunoștea... A! Dar putea merge acasă la el! Doar fusese acolo de atâtea ori!

Am lăsat baltă Geografia Iranului, m-am îmbrăcat, la repezeală, și am plecat cu Dora... Costin locuia într-un cartier select din București. Avea un apartament cochet, la parterul unei vile, după spusele prietenei mele. Precis vom găsi acolo, vreun semn care să ne ducă mai departe. Dora avea cheia la ea. Nici măcar un singur moment, nu mi-a trecut prin minte ce surpriză avea să ne aștepte acolo... Proprietata, o femeie înaltă, bine făcută, cu ochi mici, înfundați în capul mare cu puțin păr, ne măsoară lung:
- Cu ce vă pot fi de folos?
- Știți... am sunat mult și am ciocănit la apartamentul 3... la domnul Costin... Costin Chiriac...
- Care Costin Chiriac?
Dora era vizibil nemulțumită și nedumerită, în același timp, de nepăsarea femeii:
- Care Costin Chiriac? Aici nu locuiește nimeni cu acest nume!
- Doamnă... nu-mi vine să cred că-mi spuneți așa ceva... Doar am fost aici de nenumărate ori... Uitați! Am și cheia de la apartament! (cheie care nu se va potrivi la yală)
Proprietara încruntă din sprâncene:
- Nu zău! Și cum de nu te-am văzut?
Scena la care asist mi se pare ruptă din literatura absurdului. Dora încerca să o lămurească pe femeie că e imposibil să nu locuiască cineva cu acel nume, acolo... I-a descris până și felul în care era mobilat apartamentul. Proprietara râdea cu lacrimi. A luat, apoi, cheia ei și ne-a arătat. Dora nu a avut dreptate. Era cu totul altfel... În cele din urmă, ne-a trântit ușa în nas. Încerc să o liniștesc pe prietena mea:
- Dora... sigur așa arăta clădirea? Poate e în altă parte și nu ți-ai dat seama...
Dora mă privește cu ochii măriți:
- Bianca! Nu-s proastă! Aici e! Crede-mă pe cuvânt...
Evident, ceea ce s-a întâmplat nu avea nici o logică. Sau cel puțin, noi eram depășite de problemă. Nu știu ce-mi veni, și o întreb așa, dintr-o dată:
- Spune-mi... cât de bine îl cunoști pe Costin?
Ori momentul a fost prost ales, ori întrebarea idioată... M-a înjurat. Nu m-am supărat. În fond, omul când e supărat spune vrute și nevrute... Apoi regretă... Numai Dumnezeu știa ce-i în sufletul ei... Am încercat, în fel și chip, să dăm de urma lui. Telefoane, cereri, relații, flori, cafea, țigări... nimic nu ne-a fost de ajutor. Așa au trecut aproape două săptămâni. Într-una din zile, apare în prag, radiind:
- Mâine dimineață, mă lasă să-l văd!
Era minunat, cu toate că examenul meu de la Geografia Iranului, nu era promovat... Mă consolam, însă, fiindcă le luasem pe celelalte.
- Așa... deci... mâine e ziua cea mare!
Dora a rămas, peste noapte, la noi în cameră. Am povestit... și aproape că nu ne-am dat seama când s-a făcut dimineață...

Eu am rămas în curtea spitalului. De la etaj, o aud pe Dora strigându-mă și făcându-mi semn să urc. Am văzut gratiile de la ferestre și m-a fulgerat gândul că s-a întâmplat ceva grav... L-am văzut pe Costin, în capătul holului, sprijinit de calorifer. Fuma. Slăbise mult și mi s-a părut că zăresc câteva urme de vânătăi, pe gât. S-a uitat la mine și a zâmbit. Am crezut că mă recunoaște. Abia după aceea, am zărit-o pe Dora cu lacrimi în ochi.
- Costin, salut! Ce mai faci?
Tâmpite cuvinte, dar pe moment, nu mi-a trecut altceva prin cap. Costin privea cerul, pierdut printre gânduri:
- Vezi... uite ce culoare albastră are! Ce frumos e!
Dora îl ținea de mână:
- Costin! Uită-te la mine! Costin!
Era atâta disperare în glasul ei, încât mi-a venit să plâng. Mi-am așezat, la repezeală, niște idei în minte:
- Costin... e frumos cerul... dar, spune-mi, ce nume îți aduci aminte? Vrei să vezi pe cineva?
Costin m-a privit cu ochii goi și a izbucnit în râs:
- Eu nu-s nebun! Sunt doar obosit!
- Știi cine sunt?
S-a uitat, din nou, la mine, răutăcios:
- Nu mai vreau medicamentele tale... că nu mai țin minte nimic... Nici nu mai știu pe ce lume trăiesc!
- Costin! Ea e Bianca! Bianca, prietena mea!
Bărbatul a început, brusc, să plângă, ghemuindu-se la pământ:
- Stai! Stai! Nu da! Că mă doare! De ce mă lovești?

Am ieșit, buimacă, în curtea spitalului. Mi-am aprins o țigară... Tresar. Aud lângă mine o voce firavă, speriată:
- Uite! Un șoricel! Să nu-l calci!
Mă uit, involuntar, pe alee, în direcția arătată. Nici urmă de șoarece. O privesc pe femeie. "Până-n treizeci de ani", remarc. Saliva mi-o simt amară...

M-am întors la cămin singură, răvășită. După câteva zile, prietena mea a venit cu vestea cutremurătoare: Costin a murit. Cum??? De ce??? Nu i-a răspuns nimeni... Am căutat-o, la câteva zile după înmormântare. Mi-a spus că bărbatul din sicriu nu semăna, absolut deloc, cu Costin... "Doamne! Ce poate face durerea din om!" Așa am gândit atunci... Apoi, n-am știut ce să mai cred. Cum era posibil ca un om să dispară, așa, pur și simplu? Poate, dacă mi-ar fi povestit cineva, aș fi fost convinsă că are o imaginație bolnavă... ori bogată... nici eu nu știu prea bine...

În vara aceea, eu am picat examenul la Geografia Iranului... Dora l-a pierdut pe Costin... Spre deosebire de mine, care am avut șansa să-l susțin, în toamnă, și să-l trec, prietena mea nu l-a mai găsit pe Costin. Nicăieri. În urma lui nu a rămas nimeni, în afară de Dora, așteptându-l... Sau poate că avea prieteni... și un trecut, așa cum își clădește fiecare om, însă ea nu avea să-l afle niciodată... Cred că atunci s-au despărțit și drumurile noastre. Am căutat-o, am încercat să vorbesc cu ea la telefon... dar era mereu prost dispusă și mă repezea. Într-un târziu, am renunțat. În fond, nu intram cu sila în sufletul ei și al nimănui altcuiva. Nu-mi stă în fire...



Zilele trecute, am întâlnit-o în troleibuz. Îmbătrânise mult și încărunțise... Ciudat! Unii oameni au nevoie de ani de zile ca să le apară fire albe... alții se trezesc, peste noapte, grizonați... la fel cum mi s-a întâmplat mie... dar aceasta e altă poveste. S-a bucurat când m-a văzut. Trist. Am băut o cafea împreună, iar bănuiala mea s-a adeverit. Deși trecuse foarte multă vreme, Dora îl păstra, în suflet, pe Costin. Amintirea primei iubiri rămăsese intactă. Fuma. Mai mult ca înainte.
- Știi, Bianca, m-am tot gândit la ce mi-ai spus tu... atunci, în fața casei... Ai dreptate... nu cred că l-am cunoscut, cu adevărat, pe Costin... însă când a plecat... a luat cu el și sufletul meu... și sentimentele...
- Auzi, Dora... îți mai pun o întrebare incomodă... dar n-aș vrea să mai treacă zece ani ca să primesc un răspuns...
Dora mă cântărea din priviri.
- Crezi că nu există, nici un bărbat, în întreaga lume... pentru care să ai sentimente, pe care să-l iubești, sincer, așa cum ai făcut cu Costin?
Dora a făcut eforturi mari, să zâmbească. A fost doar o încercare nereușită. Mi-a răspuns apăsat, sec:
- Nu.