Miez de toamnă. Roșie, grea și parfumată de aroma fructelor. Intr-o sală de clasă, aparent obișnuită, așezați in bănci, liniștiți, cu un comportament impecabil, stau mai mulți adulți, femei si bărbați. Pe bănci și-au așezat caiete si creioane colorate. Unii au cărți învelite în coperți mate, groase și stilouri fine. Vorbesc șoptit între ei, zâmbesc și gesticulează.
Ușa albă se deschide, cu o mișcare completă, lăsând descoperit vederii un bărbat cu o statură potrivită, bine făcut. Pășește încet, ușor distant, privindu-și neobișnuit de calm, elevii. E salutat aproape militărește. Se așează la catedră, oftând ușor.
- Astăzi, vă voi preda un capitol special pentru viitorul vostru... va trebui să fiți deosebit de receptivi, pentru că, nu mai avem mult timp... și nu vreau să ne pierdem in amănunte! S-a înțeles?
Profesorul vorbește rar, accentuând fiecare cuvânt. Are vocea plăcută, timbrată, cu un tremur aproape imperceptibil.
- Notați in caiete, pe o filă nouă, cu majuscule: suferința. Iată, așadar, cum se numește noua noastră lecție...
În clasă nu se mai aude nici un zgomot, în afară de zgârieturile penițelor și drumurile curbe ale vârfurilor de creioane.
- Ce este, de fapt, suferința? Îmi poate spune cineva?
Evident... mulți dintre cei prezenți, în clasă, făcuseră cunostință, de multe ori, cu ea... dar, de fiecare dată, intr-un alt mod. Unele femei încep sa plângă. Semn de slăbiciune...
Profesorul se uită pe deasupra tuturor, în încercarea, parcă, de a găsi ceva numai de el cunoscut și, momentan, rătăcit. Vocile se amestecă spontan: a simți..., a îndura..., a suporta..., a răbda...Fiecare rostește ceea ce simte in această clipă. Dascalul, însă, nu pare interesat de răspunsurile auzite. Se ridică în picioare și se apropie de o bancă în care stau două femei. Una, înaltă, brunetă, slabă, comună. Colega ei de bancă pare să fie mai mult o fantasmă, decât realitate. Este blondă, cu pielea atât de albă, încât pare translucidă, cu ochii mari, albaștri, încercănați. Își ține buzele întredeschise, a durere. Profesorul încearcă sa o ghicească, numai cu coada ochiului. Și-o imaginează statuie de gheață, nu femeie; țipăt mut, nu suflet de om...O privește o singură dată, în ochi, și simte o gheară ascuțită în zona inimii. Încearcă să zâmbească, dar nu reușește. Îi este frică să nu fi văzut careva dintre elevi, ce i se întâmplase. Femeia din bancă se ridică ușor. I se păru că plutește. Se simte intimidată de statura bărbatului de lângă ea. Îl privește adânc, așa cum n-ar fi crezut-o în stare. Îi plac ochii ei, dar, în același timp, îl dor.
- Din ce clasă ești, dumneata...?
Vorbește încet, cu teamă. S-ar putea ca făptura de lângă el să nu știe ce înseamnă cuvintele, sau să n-aibă glas. Poate, ea vorbește mimând, ori cunoaște glasul păsărilor...
-Cum spuneai că te numești? încearcă profesorul, tușind încurcat, scoțând din buzunarul sacoului o batistă albă.
- Magnolia, se aude o șoaptă.
Barbatul o privește lung. Parcă nu-i vine să creadă. Zâmbește cu subînțeles:
- Dumneata ești om sau floare?
- Eu am fost femeie...dar m-am transformat...acum...sunt floare, pentru că vreau să mor frumos...
Profesorul clipește repede din ochi. O privește pe tânară și îl fulgeră un gând: unde a mai auzit el răspunsul acesta? Nu-și amintește, dar știe, precis, că nu se înșală. Dintr-o dată, are impresia că o cunoaște pe femeie de foarte mult timp...nu poate să facă legătura între ea si floare... Nu-i nimic, se va gândi și va afla...
- Și... la ce clasă înveți, Magnolia?
- Aici...la clasa profesorului Soare...sunt eleva dumneavoastră.
Toate ca toate, însă acest raspuns îl năucește complet. Dacă ar fi fost eleva lui, sigur, i-ar fi știut numele. Face eforturi vizibile să-și păstreze amabilitatea, dar, gândurile refuză să-l ajute. Femeia de lângă el, îl cercetează atentă, un pic curioasă, dar sinceră și limpede în gândurile ei... Bărbatul încearcă o altă abordare:
- Ia, spune, tu, Magnolia...din proprie experiență...cum este suferința?
- Suferința? se aude ca un ecou. Suferința mea este de mai multe feluri...(pe măsură ce vorbește, vocea femeii devine clară, plăcută). Eu am pășit în viață, călcând pe durere...am plâns pentru că nu voiam să vin aici, în această lume bolnavă...apoi...(oftează adânc)...apoi am avut o suferință carnală, agresivă, cutremurătoare, care mi-a zdruncinat cele mai ascunse străfunduri ale ființei mele... atunci am auzit trupul plângând și implorând milă... La fel ca în poezia lui Blaga, am primit și eu o porție de lacrimi... așa... ca să mi le plâng... însă nu mi-au ajuns...(se însuflețește)... dar, vreau să spun tuturor că durerea fizică, suferința trupului este infinit mai mică, decât atunci când te doare sufletul...este și aceasta un alt fel de durere, de suferință... dar, în acele clipe simți că nu mai poți respira, știi că ai să mori, însă stai neputincios... E ca atunci când esti smuls de un vartej... răsucit, amețit, înnebunit... numai cine a trecut prin așa ceva, știe despre ce vorbesc...



(..........................................................)



Se putea întâmpla o minune? Era posibil așa ceva? Dragostea lui a topit-o???? Fizic? Cine ar fi putut înțelege un asemenea lucru?... Numai aceia dintre noi care iubesc...


"Sunt apa care ți se prelinge la picioare într-un suprem gest de iubire, înțeles numai de noi..."
Așa notase femeia cu nume de floare pe o bucățică de hârtie, îngrijit, caligrafic. A găsit biletul, într-un târziu, când a ajuns acasă. Lipsise câteva zile, nemotivat, căutând singurătatea și pacea interioară, departe de femeia care-l copleșise cu dragostea ei. Voia să nu fie influențat de nimeni, atunci cand va lua decizia... marea hotărâre... secretul lui cel mai ascuns... Voia să o ceară în căsătorie pe Magnolia...



De atunci, profesorul plânge, de fiecare dată, când ajunge pe malul mării...