poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-08-27 | |
49
În hruba luminată de numai două lumânări, Renata Lidoi stătea pe un tron așezat pe o masă, iar Adi Corcodea – în picioare, în fața ei. - Servesc Brateda, declară el. - Vei fi ajutat, răspunse Renata. - Teodora Nercolan m-a înfruntat. Demnitatea mi-a fost atacată. - Ești șef, pedepsește-o. - Am pedepsit-o deja. Dar nu e suficient. - Ce mai vrei? – întrebă Renata, mirată. - Cu respect te anunț: vreau ca fiul Teodorei, Silviu Nercolan să fie crunt lovit. - Pentru onoarea ta personală. - Pentru... - Eu vorbesc! – strigă Renata. Întreb: Ce va avea Brateda de câștigat? - Teamă în sufletele celor care vor mai cuteza să-i înfrunte fiii. - Argumentul e de luat în seamă. Întâlnirea s-a sfârșit. Marin Forincu acceptase supremația lui Deget. Nu era genul de om care să nu admită pe nimeni deasupra lui. Dorise doar să se răzbune, și în bună măsură, visul i se împlinise. “Mi-au ieșit și manevrele, m-a ajutat și soarta”, reflecta el. Într-adevăr, cei doi oameni care îl înfuriaseră, eliminându-l din competiție, ajunseseră niște epave. Crasnaf își pierduse funcția, și Forincu jubila: unul din oamenii săi de paie ocupa acum scaunul fostului rival. Celălalt individ căruia îi jurase răzbunare, Dăbănoiu, suportase oprobiul public. Rușinea îi era atât de mare, încât va mai curge multă apă pe gârlă până când va mai avea din nou curajul să iasă în lume. Poate că își va reveni el vreodată, poate își va recâștiga terenul pierdut, dar oricum toate întâmplările astea l-au marcat pe viață. Și în fond, ce rost are să-și mai bată capul cu tâmpiții ăia doi? Acum el, Marin Forincu, e un om puternic, mulțumit de sine. O mai are alături și pe Renata, care va rezolva ultimele probleme ale luptei ce tocmai se încheiase. Va găsi ea o metodă să-i facă pe plac boului de Corcodea, care mai are niște socoteli de pus la punct. Și care se comportă, de ce să nu recunoaștem, precum un argat conștiincios, a cărui fidelitate merită câte o mică răsplată, din când în când. Melania Domazic, o ființă care visase dintotdeauna bunăstare, prea puțin putere, a convenit și ea să intre sub comanda lui Deget, un om a cărui ascensiune nu începuse atunci când a câștigat concursul “Calmalut”, ci cu mult, mult timp înainte. Cu flerul ce nu o trădase niciodată, Melania înțelesese că nu are în față doar o vedetă infirmă. Pe parcursul unei vieți în care fusese și răzvrătit dar și vagabond fără casă, Deget cunoscuse foarte bine mediul polițiștilor și a lumii interlope, unde avea multe relații, devenite acum foarte valoroase. Integrarea în înalta societate se făcuse foarte repede, formația de intelectual constituind un avantaj prețios. Deget era cel mai potrivit să tragă sforile acelor afaceri complicate. Se pricepea la bani și la oameni. Împăcase două tabere, două facțiuni dușmane a căror dușmănie ar fi riscat să genereze conflicte din cele mai sângeroase. Omul fără mâini și fără picioare, dar cu o minte foarte ascuțită, nu uzitase întotdeauna cele mai blânde metode. Dar ajunsese în vârf și menținea un oarecare climat de pace. El vedea că ura mai mocnește încă în sufletele celor pe care îi dirija și încet-încet, își dădea seama că principala lui preocupare era să stingă această ură. Sau măcar să-i oprească pe cei care abia se mai abțineau s-o dezlănțuie. Renata Lidoi se hotărî să dea curs cererii lui Corcodea. Nutrea recunoștință față de cel care îi servise interesele cu multă abnegație, fără să-i iasă din cuvânt. Și nu i-ar fi displăcut să-i aplice o lovitură Teodorei Nercolan, femeie puternică, a cărei dârzenie provoca Renatei un soi de invidie secretă. Îi venea greu să admită că forța interioară a Teodorei e genul acela de calitate nativă pe care ea, Renata, ghicea, în adâncul ființei, că nu o va avea niciodată, pentru că o astfel de forță mai degrabă se primește ereditar decât se capătă. Supărată de ascensiunea lui Adi, ca și de efectele crizei de autoritate pe care acesta o făcuse față de ea, Teodora mai trebuia să primească o lovitură într-un punct sensibil și atunci să vedem, va mai rămâne structura ei la fel de tare? Punctul sensibil era, desigur, Silviu, fiul ei, iar lovitura urma să fie aplicată în relația lui cu Estera, relația deja zdruncinată de drama căreia îi căzuse victimă Nicolae Dăbănoiu, tatăl Esterei. Renata se folosi de Felicia Zârlete, o femeie “de viață”, gata oricând să participe la o petrecere dansantă, ori să poarte discuții oricât de lungi cu alte tipe, bârfa și confesiunile numărându-se printre pasiunile ei. Îl învăță pe Adi Corcodea cum s-o monteze pe Felicia împotriva acelui cuplu Nercolan-Dăbănoiu ce trebuia destrămat, pentru ca necazul copiiilor să cadă asupra părinților. Între Renata și Felicia era o dușmănie mai veche, astfel că implicarea lui Adi a fost necesară. Felicia nu s-ar fi supus comenzilor Renatei, în schimb pe Adi îl asculta. Acesta îi spuse că trebuie să se împrietenească neapărat cu Estera, și s-o povățuiască să-i dea papucii lui Silviu, un nesimțit care îi mănâncă zilele. Va ajuta o fată să scape de o relație nepotrivită și va contribui și la bunul mers la firmei. Teodora va ieși câștigată, deoarece nu-i folosește la nimic ca fiul ei să se lege de fiica unui om aruncat peste bord. După ce Silviu o va rupe cu Estera, mama lui va avea liniște și va putea să lucreze cu spor pentru dezvoltarea firmei. Felicia o cunoștea pe Estera de la unele reuniuni la care fata venise împreună cu tatăl ei. O întâlni prin oraș, ca din întâmplare, și intrară într-o cofetărie. Felicia deveni repede confidenta adolescentei, care căuta de mult timp pe cineva căreia să se destăinuie, și își descărcă sufletul cu inocența specifică vârstei. Ca femeie cu experiență, Felicia începu să-i explice “cum funcționează mecanismele bărbaților”. Îi vorbi îndelung, “îi deschise ochii” asupra caracterului îndoielnic al lui Silviu, un meschin orbit de mizeriile din viața socială, pe care le pune mai presusus de dragoste... Punea patos în tot ce spunea, se învolbura, chiar se pornise, în spiritul solidarității feminine, să ia partea acestei fete jignite de “comportamentul execrabil al acelui netot”. Se mai întâlniră și în alte dăți. Felicia nu se gândea că atitudinea ei va conduce la un final tragic. Nu ura clanurile Nercolan și Dăbănoiu. Credea sincer că ajută o tânără să scape de “un imbecil care n-o merita”. Într-o zi, Renata îi propuse lui Adi o idee de rezolvare a problemei. Îi va aduce ea un afrodisiac, pe care să-l înmâneze Feliciei. Aceasta îi va da flaconul Esterei, pentru a pune substanța în băutura “netrebnicului”, și apoi îl va lăsa neconsolat, să se învețe minte, altă dată să nu mai rănească și alte inimi. Trucul avu succes. Nici Felicia și nici Estera nu bănuiseră că “afrodisiacul” era de fapt o otravă lentă. Fata îl invită pe Silviu la ea acasă, profitând de o plecare a părinților la munte. Băură câte un suc, Silviu luând din paharul în care nu se afla numai băutură dulce. În loc de îmbrățișări, trecură la obișnuitele certuri. Silviu – temperament vulcanic, Estera – fire hotărâtă. Ajunseră la țipete, băiatul îi trase o palmă, iar fata, scoasă din minți, apucă un bibelou și îl pocni în cap de mai multe ori. Silviu căzu în inconștiență și câteva zile mai târziu muri pe patul spitalului. Estera suferi o depresie și Dăbănoiu o internă la un spital de boli mintale, cu certificat în regulă. Teodora ceru autopsie, în corpul tânărului se găsi substanță otrăvitoare. Era clar, fata îl ucisese cu bună știință, dar ce s-o mai pedepsești, că e nebună de-a binelea, o atestă nu numai actele ci și manifestările: nu mai cunoaște pe nimeni, e incapabilă să lege două fraze, nu înțelege nimic din ce i se spune. În plus, mai există și pericolul unor accese de agresivitate, că precedente are. Își va petrece restul vieții la balamuc, altă soluție mai nimerită nu i se poate găsi. 50 Silviu Nercolan a fost condus pe ultimul drum de un lung cortegiu de mașini claxonând prelung și de o mulțime ce venea pe jos, tăcută. Prin geamurile autoturismelor se zăreau chipurile înlemnite. Deget cu soția sa, Antoaneta, Aurelian și Melania Domazic, Adi Corcodea șezând alături de Liliana, Renata Lidoi și Marin Forincu, Cleopatra și Andrei Baltoș, Eufrosina și Gheorghe Crasnaf, Felicia Zârlete lângă Marian Gogaru înaintau cu viteză redusă, fără să scoată un cuvânt. Dan Vlase venea în urma coloanei de pietoni, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, cu privirea plecată. Nici nu-l vedea pe prietenul lui, Sandu Ganea, cernit și el, ducând cu o lesă groasă, ca pe un câine, pe Guguțu, porcul ce purta o banderolă neagră, legată puțin deasupra copitei. Când sicriul a coborât în mormânt, Teodora Nercolan izbucni în bocete asurzitoare. - Silviu, unde te duci Silviu, că-mi sfâșii inima, mamă, unde te duci tu și cine te-a trimis acolo, mamă, de ce mamă, de ce mamă... de ce te duci, mamă, că ești tânăr și frumos, stai aicea, stai aicea, nu pleca de la mine, că sunt mama ta și te-am crescut și te-am legănat când erai mic, Silviu, Silviu... vino acasă, mamă, că ți-a făcut mama de mâncare și te mângâie mama și te iubește mama, Silviu, Silviu... oh, copilul meu, copilul meu, copilul meu... Încercă să se arunce în groapă, tocmai când cădeau primii bulgări, dar cei aflați în preajmă o opriră cu mare greutate, ținând-o de mâini. Atunci, se întâmplă un lucru care îi luă pe toți prin surprindere. Porcul Guguțu se desprinse din mâinile stăpânului și sări peste sicriu, astfel că vreo câteva lopeți de pământ picară pe el, cât pe-aici să-l îngroape. - Nu tu, Guguțule, nu și tu! – urlă Sandu și se aruncă după porc. Dădu pământul la o parte, săltă animalul pe umeri și îl propulsă pe buza gropii. Vlase simți o mână pe umăr. Era Gâtu, boschetarul. - Bă Dane, tu vezi că lu’ Deget nu i se mai mișcă nimic pe mutra lui? Când era cu noi, toată ziua îi dănțuiau sprâncenele și gura, parcă mereu mesteca și se mira. Da’ acu, uită-te la fața lui, e mai moartă ca mortu’. Știu și eu ce gâtu mă-sii are... SFÂRȘIT |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate