M-am asezat in balcon, strategic, ca sa observ oamenii. Astfel, sa imi vina ispiratia si sa schitez niste haine pe care mi-ar placea sa le am si sa le croiesc cu mana mea (ar fi “cool” sa ma observe lumea pe strada si sa spuna “Uite-o ce haioasa e!”, rockerii sa intoarca capul dupa mine, colegii de clasa sa ma considere caraghioasa, iar eu sa ma bucur caci am un stil numai al meu), dar nu am materiale (si nici destui bani ca sa le cumpar, nici ambitia necesara ca sa castig bani pentru a le cumpara), masina de cusut electrica (doar cu asta se coase mai usor si e la moda) si nu stiu croi (despre un curs de croitorie nici nu vine vorba; sunt prea lenesa ca sa-l incep acum). Privesc bulevardul. De fiecare data imi spun : “Hmmm, frumoasa priveliste!" . M-am gandit sa desenez catedrala impunatoare cu turlele ei sau muzeul, insa mi se pare banal. In ultimul timp, tot din jurul meu e banal. Poate sunt eu banala : punct aproape invizibil pe zidul plin cu graffitti, pietricica minuscula de pe asfalt, cuvintele neinsemnate ale unui smecheras de liceu care incearca sa flateze o fata spunandu-i “Ce ochi frumosi ai!”.
De fapt, am venit in balcon sperand ca voi putea reflecta putin la o intamplare de ieri, la intelesul profund al intamplarii de ieri (sau o fi banala si nu are nici un inteles ascuns), dar nu reusesc. De ce? Pentru ca nu pot iesi din mediocritatea cu care m-am nascut, in care ma scald si plutesc in nestire si cu care voi muri. La ce bun sa fiu prima in clasa daca raman tot mediocra? Punct. Aceleasi convorbiri mediocre pe chat.
Seara. Aproape vara.
- Hy!
- Hy!
- Tu esti Madalina din A, de la filologie, de la Eminescu, nu?
- Da, eu sunt. Stiam ca ma vei intreba. Ce mai faci?
- Incerc sa te conving sa ma vezi.
Zambete. Coleg de liceu, de aceeasi varsta cu mine, la un alt profil. Il cunosc din vedere, stiu cum se numeste. El nu a aflat asta. Dar acum sunt prea plictisita sa ma ascund dupa deget si sa glumesc, cum fac de obicei.
- Ai fost cu Ioana in clasele primare, nu?
- Da. De unde stii?
- Te cunosc din vedere. Si tu ma cunosti. Sunt prietena buna cu ea. Mai tot timpul ne vezi impreuna. Satena, creata…
- Aaaa! Da. Cred ca te stiu.
- Tu esti roscat.
- Numai spre ceafa.
Eu il vad roscat pe tot capul. Conversatia isi urmeaza cursul ei firesc. Lista cu melodii din Winamp e lunga. Ascult aceleasi cantece, aceleasi formatii rock (nu ca sa ies in evidenta sau ca sa intru in grupul rockerilor din oras; de ce as asculta rap sau mai stiu eu ce alte genuri? Macar rock-ul imi induce o anumita stare de spirit…mereu alta). Mami imi spune sa dau “muzica aia schizofrenica” mai incet, sora mea vine si inchide fereastra ca e curent (vechea ei obsesie), eu incept sa ma cert cu ea din cauza asta; in cele din urma renunt. Deja ma doare capul. Gandurile mele se indreapta spre el. Ma cuprinde dorul. Dar trebuie sa invete, doar are examen. Imi repet in gand: “Sper sa fie cuminte, cuminte!”. Ma plictisesc. Ma intreb ce nebunii as mai putea face sau lucruri care sa imi dea putina bataie de cap…
- Tu unde stai?
- Pe scaun.
Zambete.
- Unde locuiesti?
- Aproape de muzeu.
- Nu iesi afara?
- Nu.
- De ce?
Nu raspund. E simpatic.
- Macar vino la geam. Eu voi fi jos, ca un Romeo.
Incep sa rad. Ce nebunii as mai putea face?
- Fie, dar numai la geam. Iti fac semn cu laserul.
Ce joaca de copii! Nu am un strop de maturitate in mine…la 17 ani. Stiu ca va iesi “scandal”. Linie dreapta. La un moment dat, coteste. Iar e dreapta, iar coteste. Valuri, valuri, mare linistita, valuri, furtuna. Mai bine fug, ma misc, decat sa stau cuminte, nemiscata. De ce as face asta?
Ies in balcon. Ma joc cu punctul rosu pe trotuar. El vine, ma vede, incepe sa strige :
- Hai jos!
Eu, de la etajul opt :
- Nu vin!
E aproape ora 23. Sau 23 si cateva minute. Suna interfonul. Alerg si ridic precipitata :
- Vino afara!
- Nu vin acum, e tarziu.
Se deschide o usa. A iesit mama din baie! Pun jos receptorul, fug in balcon.
- Ce faci acolo?
- Am iesit la aer. Mi-e cald.
Mama vine spre mine. Stie ca mint. Nu pot minti o singura data ca lumea, sanatos? Il vede pe el jos, intelege totul, incepe sa rada. Suna iar interfonul:
- Scuza-ma ca te-am deranjat, dar asa sunt eu, mai nebun. Eu plec acasa. Ti-am lasat ceva haios in posta.
Hohote de ras in toata casa. Ai mei glumesc pe seama mea.
Pun capul pe perna, ma gandesc la cel pe care abia astept sa il revad, sa il sarut. Ce bine e sa ai doar 17 ani!