A fost odata, intr-un mic orasel din Franta, un sculptor. Un sculptor atat de inteligent si de talentat, incat oamenii din jur nu l-au inteles niciodata. In toata viata lui sculptorul a impanzit orasul cu statui, una mai frumoasa ca alta, cu gandul ca poate, intr-o zi, oamenii isi vor da seama cat de mult ii iubeste si cat de multe ar vrea sa faca pentru ei, numai daca l-ar lasa... si cat de mult ar vrea ca ei, oamenii, sa fie langa el, sa nu fie atat de distanti, de reci, de temporari... ar fi vrut sa-i transforme in ceva etern, precum el. Dar oamenii, dupa ce s-au bucurat de statuile lui, dupa ce le-au laudat in gura mare si peste tot, pina la urma au ajuns a-l uita pe bietul sculptor, vazandu-si fiecare dintre ei de problemele sale. Si treptat, treptat, una cate una, statuile au inceput sa devina roase de vant, de ploi, de rautatea oamenilor si copiilor... iar sarmanul sculptor ajunsese in sapa de lemn, batran si chinuit de timp, El, care se afla deasupra timpului. Asa, incat, intr-o buna zi, pur si simplu a plecat, vrand sa uite de oamenii rai si nerecunoscatori din acel oras, cautand alt oras unde sa faca statui si sa-i bucure pe oameni. Dar, cum sculptorul nu avea nici macar un dram de rautate in sufletul sau, pentru ca nu ar fi avut cum sa aiba asa ceva in acel suflet alb si luminos, nu i-a uitat de tot pe oamenii din acel oras, ci, din cand in cand, se mai intorcea la ei, mergand nevazut si neauzit pe strada. Iar daca vedea ca cineva s-a schimbat, nu mai este ca ceilalti, ci are timp sa-i admire statuile, sa-i multumeasca pentru binele pe care l-a facut orasului, sau daca cineva il vedea totusi, cand trecea nevazut pe strazi, atunci sculptorul, care era foarte bogat acum, ii daruia acelui om o parte din bogatia sa, iar cand acel om, biet invatacel al sculptorului, ajungea la batranete si simtea ca nu mai suporta rautatea celorlalti, sculptorul il salva, luandu-l cu el, in alt oras, unde nu avea nimic altceva de facut decat sa se distreze. Dar, din pacate, din ce in ce mai putini oameni reuseau sa-i vada fata sculptorului atunci cand aceste trecea noaptea sau ziua prin mijlocul lor... si tot mai putini plecau cu el... si el se intrista atat de mult cand vedea asta... ar fi vrut sa ia tot orasul cu el, sa-i raplateasca dandu-le averi, bucurii, fericire... dar nu putea face lucrul asta atata timp cat ei refuzau sa fie buni. Totusi, de la o vreme, se intampla ceva ciudat in oraselul cu pricina, se intampla ceva ciudat cu oamenii din el. Sculptorul mai sculptase o statuie, pe care o asezase chiar in centrul orasului, intr-o piata, iar in jurul ei sadise ronduri de flori, pomi cu umbra racoroasa si adusese banci, pentru ca oamenii sa se poata bucura de acea statuie. Insa ei nu prea o observau, fiecare trecand mereu grabit prin acea piata, vazandu-si de treburile lui si doar din cand in cand, in zile cu soare, se mai gasea cate un om sau doi care se opreau in fata statuii, sa mai povesteasca despre vremurile acelea. Dar, partea ciudata era ca, oricat de ignoranti si grabiti ar fi fost oamenii de acolo, majoritatea lor, cand treceau pe langa statuie, isi scoteau palariile sau dadeau din cap in semn de salut, zambindu-i pentru o clipa statuii care, de atata timp, statea in mijlocul pietii si pazea florile si pomii, sub soarele care-i zambea si el la randul lui. Sarmana statuie... ar fi vrut sa fie si ea la fel ca oamenii care treceau pe acolo in fiecare zi, ar fi vrut si ea sa se plimbe prin oras. Si numai uneori, odata la trei luni, noaptea, avea dezlegare de la sculptor sa plece de pe piedestalul sau si sa se plimbe pentru un sfert de ceas prin oras... dar sarmana statuie avea atat de putin timp la dispozitie in acest sfert de ceas incat nu ajungea prea departe, desi de fiecare data o lua in alta directie, sperand sa gaseasca un drum cat mai scurt spre iesirea din oras... si dupa sfertul acela de ceas, se trezea iarasi pe piedestalul sau, nemiscata, batuta de ploi si de vanturi. Si era atat de trista statuia! Incepuse deja sa aiba cicatrici din cauza vremii... ea, care ar fi trebuit sa fie nemuritoare, pentru a pazi etern acel orasel mic. Si in fiecare seara statuia se gandea la sculptorul care o facuse... se intreba de ce, daca o iubeste atat de mult, de ce nu o lasa sa se plimbe mai mult, de ce numai odata la trei luni putea sa se miste? Uneori ii parea rau caci El a sculptat-o atat de mare, atat de frumoasa, atat de nemuritoare... si atat de singura. Dar, intr-o buna zi, s-a gasit un copil care, trecand intamplator pe acolo, trist si plangand, in momentul in care a vazut statuia, s-a inveselit brusc... si i-a placut atat de mult acea statuie incat a revenit si a doua zi ,si a treia, si mereu revenea, se aseza pe banca si admira pret de cateva ore statuia. Renuntase la jocurile sale, la scoala, la copilaria sa, la aproape toate lucrurile din viata sa, in afara de familie... la toate a renuntat din cauza statuii. Si in fiecare zi o admira si il slavea pe acel sculptor... si, desi cu timpul a inceput sa admire si celelalte statui care erau peste tot prin oras, aceasta era speciala pentru el, pentru ca-l ajutase sa invinga tristetea candva si ar fi vrut sa o rasplateasca. Si singurul fel in care putea sa o rasplateasca era sa-i daruiasca iubirea sa, sa-i daruiasca mintea si inima sa. Ar fi vrut sa-i daruiasca si sufletul sau, dar nu putea sa faca asta, deoarece sufletul nu era al lui... asa ca nu putea sa-l daruiasca. Si, in fiecare zi, baiatul venea sa iubeasca statuia, sa o admire, sa-i vorbeasca... avea impresia ca ea il aude si ea chiar il auzea, dar nu putea sa-i raspunda. Si el continua sa-i vorbeasca, admirand-o... El nu o vedea din piatra cum era pentru celalti oameni, el vedea mai adanc, vedea sub piatra, vedea o statuie de aur, stralucitoare, fara nici un defect de turnare, fara nici o scobitura, fara nici o urma a vremii, ci doar aur pur si stralucitor care-i incalzea inima baiatului. Si el se tot intreba cum de a avut sculptorul atata aur sa faca statuia, cum de a putut sa o faca atat de perfecta... si-n fiecare zi ii vorbea statuii, vorbe calde din sufletul sau, vorbe care mangaiau biata statuie ca un vant cald de primavara. Si acum, o data la trei luni, in noaptea cand era libera, statuia nu mai incerca sa fuga din oras, ci incerca sa ajunga la acel baiat, care acum devenise un tanar frumos, sa fie impreuna cu el, macar cateva minute. Dar, vai, baiatul statea tocmai in capatul celalalt al oraselului mic, si, desi la fiecare trei luni statuia alerga mai repede, mai repede, ajungand mai aproape de casa lui, nu reusea biata de ea niciodata sa aiba parte de acele trei minute pe care visa ca le va petrece cu el, pe care si el le visa... si era nevoita sa se intoarca pe soclul ei, nemiscata, in timp ce el sta acasa si o visa... si o iubea atat de mult. Iar ea isi facea planuri pentru data viitoare, incercand sa gaseasca un drum cat mai scurt catre el. El ar fi vrut sa cumpere statuia si sa o aduca la el in casa, uneori era gelos pe toti acei oameni care treceau prin acea piata si salutau statuia, toti acei oameni care-i zambeau si treceau mai departe. Dar tinarul nostru, acum barbat, nu era bogat... nu avea bani sa cumpere statuia... cum ar fi putut sa o cumpere, cand el abia castiga bani de mancare... Era ciudat, ca intr-un oras de oameni bogati, el sa fie printre putinii saraci... Dar avea o meserie foarte frumoasa, insa care nu-i aducea castiguri: desena carti postale ilustrate si felicitari... si bietul de el n-ar fi putut cumpara statuia nici daca toti banii de pe ilustrate ar fi fost ai lui... dar jumatate ii dadea copiilor sarmani, caci crestea sufletul din el cand vedea bucuria din ochii lor. Si,pentru putin timp, nu mai era trist... zambea... dar apoi se intorcea acasa, singur singurel si iarasi il prindea tristetea in ghearele ei... si uneori simtea ca nu mai rezista, dar a doua zi iarasi trecea pe la statuie, apoi pe la copii... si tot rezista. Cand era singur in acea piata, doar el cu statuia, ii soptea acesteia la ureche vorbe calde, soapte de iubire. SI, uneori, desi isi repeta, el, lui insusi, ca nu se poate ca acea statuie sa-l iubeasca pe el, cel mai nenorocit om din acel orasel, uneori avea totusi impresia ca statuia ii raspunde, ca il iubeste... avea impresia ca ochii ei nu mai sunt de piatra, ci devin vii si se uita dupa el cu tandrete... Si aceasta iluzie ii dadea putere sa mai treaca peste ziua ce urma... Si, intr-o buna zi, sculptorul a aflat de povestea lui. A aflat ca exista cineva care ar fi dispus sa-si dea viata pentru acea statuie si a vrut atunci sa-i faca un bine acelui copil, acum aproape batran... a vrut sa-i faca o bucurie. Asa ca a asteptat pana s-au implinit cele trei luni, iar cu o zi inainte de noaptea in care statuia devenea om, a trecut pe la tanar pe acasa si, cumparand o felicitare, i-a spus "iesi la noapte si du-te la acea statuie, pentru ca vrea sa te vada..." Acesta a ramas surprins, gandind "de unde stie batranelul acesta dragut din fata mea de statuie? De unde stie cat o iubesc?"... dar cand a vrut sa-si rosteasca gandurile, batranelul disparuse. Asa ca nu i-a ramas nimic de facut decat sa se duca la statuie, la miezul noptii, asteptandu-se la ceva, nici el nestiind la ce. Dar, temandu-se totusi sa nu fie o capcana, nu s-a dus chiar in piata, ci s-a ascuns dupa un pom, unde nici macar luna nu-l vedea, asteptand clipa... Si clipa a sosit... si atat de mirat si de fericit a fost cand a vazut cum statuia incepe sa se miste, transformandu-se din stana de piatra in naluca de aur... si parca pana si luna ii zimbea... A vrut s-o strige... dar nu putea, pentru ca ea nu avea nume. Si ea se pregatea sa plece iarasi intr-una din acele vesnice incercari de a ajunge la casa lui... si a luat-o la fuga, iar el, disperat, nici macar nu a strigat, ci doar a gandit... a urlat in mintea si in inima sa... si, ciudat, dar statuia l-a auzit... sau i s-a parut ca-l aude... si s-a oprit, privind atenta in jur... si l-a ghicit ascuns acolo, dupa pom... Si-i era atat de teama statuii sa se apropie de acel pom, desi stia ca este nemuritoare si nici un om nu-i poate face nimic. Dar, incet, facand el un pas, ea un pas... au ajuns unul in fata celuilalt... privindu-se cu dragoste, imbratisati... Si mai aveau inca 7 minute pina cand statuia redevenea iarasi stana de piatra... 7 minute care pareau o eternitate de fericire, asa cum stateau unul in bratele celuilalt, sub privirea curioasa a lunii... Si el a inceput sa-i spuna soapte de iubire... iar ea a vrut sa-i raspunda, insa nu putea... nu stia cum, nu era om. Cum ar fi putut ea, o statuie mareata, sa vorbeasca precum un om de rand?! Statea doar si-l invaluia in iubirea sa... si ar fi vrut atat de mult sa-i raspunda.. sa-i spuna ca il iubeste... dar nu stia ce inseamna sa il iubeasca, nu stia cum se pronunta "te iubesc", nu stia ce ii spune el... stia doar ca va muri fara el si nici macar asta nu putea sa-i spuna... Ar fi vrut sa planga dar nu avea lacrimi, ar fi vrut sa stie sigur ca are un suflet... dar se simtea o papusa de sticla, fara viata in ea. Da, biata statuie... sculptorul uitase sa-i spuna ca in acele nopti in care devenea om... nu putea sa-si foloseasca sufletul... Da! Era o statuie cu suflet... dar cand devenea om nu putea sa-l foloseasca... iar cand era acolo sus pe piedestalul ei nimeni nu vedea ca are suflet... nimeni, in afara de un om, care acum statea si plangea in bratele ei, incercand sa o invete sa vorbeasca, sa simta, sa iubeasca... Si i-a parut atat de rau sarmanei statui ca a facut un om sa sufere, ea, care avea puterea sa zdrobeasca pe oricine... avea totusi un suflet, daca i-a parut rau de un biet nimeni, care o iubea... si plangea in bratele ei. Si a zis ea ca mai bine il uita, mai bine il roaga sa iubeasca un om ca si el, nu pe ea, statuie cu suflet... Si s-a desprins lin din despartirea lui, dupa ce l-a sarutat pentru o prima si ultima oara... cu buze calde, de om, si l-a privit cu ochi duiosi de copil... si s-a dus, din propria sa vointa, pe soclu... si... inainte de a redeveni stana de piatra, a reusit sa pronunte totusi un singur cuvant: "Adio"! si apoi linistea a cuprins acel parculet, linistea si singuratatea... si se auzeau lacrimile unui om mic, ce plangea ingenuncheat la picioarele ei. Intr-un tarziu s-a dus acasa... si, peste noapte, tot parul ii albise... si arata ca un mosneag de 100 de ani, el, care ieri era in floarea varstei. Si, zi de zi, in fiecare dimineata, imbatranea si mai mult... slabea si mai mult... si incepuse sa semene si el cu una din acele statui, cu statuia unei stafii. Ar mai fi vrut sa se duca in acea piata... dar parca avea picioarele cu ata, ceva il impiedica sa treaca pe acolo... Umbla zi de zi, cu hainele rupte, cu parul albit printre oamenii orasului, care erau veseli, grasi si bogati... si incerca zi de zi sa-si vanda sarmanele sale felicitari care acum, din operele ce erau odata ajunsesera numai niste linii strambe trase cu o mana tremuranda... Si zi de zi se intorcea acasa trist, singur, fara sa fi vandut nici macar una... si in fiecare seara mergea pe aceeasi alee lunga care ducea spre casuta lui, unde nimeni in afara de el nu mai stia sa ajunga... si in fiecare noapte visa acea statuie, visa o viata cum nu avusese niciodata alaturi de ea, se visa pe el tanar, vesel... si in fiecare dimineata mai imbatranea putin din cauza acestor vise, pe care le traia cu toata fiinta lui... si sarmanul de el nu stia ca nu erau vise,ci erau doar iluzii... si numai statuia ar fi avut puterea sa le transforme in vise, apoi in realitate... statuia pe care el nu mai avea puterea sa o vada, sa o iubeasca... Uneori, noaptea, avea cosmaruri si visa ca statuia pe care el o vazuse din aur, ascuns sub piatra, era in realitate din namol... si doar piatra de la suprafata o tinea intreaga... iar pe la crapaturi, pe unde era roasa de vanturi incepea sa curga namol... si namolul ineca totul in jur, inclusiv pe el si dragostea lui. Pana cand, intr-o zi, nemaiputand sa indure atata suferinta... si-a adunat ultimele sale puteri si a strigat numele acelui sculptor atat de tare cum nimeni din acel oras mai strigase vreodata, l-a strigat si l-a chemat in ajutor cu toata fiinta sa... si atat de tare a strigat incat a auzit si sculptorul. Iar seara, la casuta lui, pierduta la marginea orasului, a tras o trasurica... desi vremea trasurilor trecuse de mult... iar din trasurica a coborat un batran sculptor cu fata blajina si vorba calda, batran ce cumparase, candva, din aceeasi casuta uitata de vremuri o felicitare... Si acest batran l-a gasit aproape mort, intins pe prispa, prin intre realitate si vise, suferind cu fiecare particica din ceea ce mai ramasese din fiinta sa... Si sculptorul i-a intins o mana sincera si i-a spus cateva vorbe calde, cum nu mai facuse nimeni pentru el... si l-a luat cu el, in trasurica, promitandu-i ca niciodata nu va fi nevoit sa se intoarca in acel oras si ca, de acum inainte, va trai o viata plina numai de bucurii si fericire... si promitandu-i ca va uita de singuratate. Si, in timp ce mergeau cu trasura spre marginea orasului, el a ridicat capul de pe banca pe care zacea si a mai vazut statuia pentru o ultima data... si apoi a adormit gandind: "iubire? suflet? cuvinte prea mari pentru un om mic ca mine... si cuvinte prea mici pentru o zeita ca ea"... Iar statuia i-a auzit gandurile... si o lacrima s-a nascut pe obrajii ei de piatra... si s-a transformat in sticla si s-a spart. Caci, in acea seara se implineau trei luni si ea gasise, in sfarsit, un drum spre casuta lui... si abia astepta sa se duca la el si sa-i arate ca a invatat sa spuna "te iubesc" si ca a invatat ce inseamna... si ca a invatat sa-si foloseasca sufletul pe care i-l daduse sculptorul... dar el n-a mai asteptat-o... si abia acum se insera! Si... tot sfertul de ceas in care putea sa fie om, la miezul noptii, statuia l-a plans... nu a mai miscat de pe piedestalul sau, nu a mai cautat sa ajunga la el, pentru ca stia ca va gasi casa goala... nu a mai vrut sa fuga din oras... Si din acea noapte, in fiecare dimineata, la fiecare trei luni, oamenii din acel orasel vad la picioarele statuii care le pazeste orasul de veacuri un laculet cu apa limpede si rece... in mijlocul gradinii dese, plina de flori, pomi si copii acum... si acel laculet sunt lacrimile ei, lacrimile de peste noapte ale unei statui care era si om...