Molm era distrat de luminitele verzi ce se jucau prin fata-i cu o dinamicitate unică. Se lăsă pe spate, în scaunul lui destul de murbid, format din scheletele celor omoarâți de el, și privi în continuare sclipirile, mângâindu-și oasele înfiorătoare ale bărbiei pe care le considera nu fiorose, ci măiestoase, pătate cu sangele a sute de vietati, a cărora nemesis fuseseră. Cealaltă mâna rigidă și solzoasă, ce avea la suprafață platoșe metalice, atingea cu calmitate pielea catifelată a tinerei virgine ce îi fusese adusă ca jertfă de către un trib, privind înveselit la vrăjitorul blajin care se uita cu gura aproape căscată la corpul frumos al tinerei.
- Vrajitorule - spuse Molm, îndreptând spre el mâna cu care o mângâia pe tânără - îți dau fata asta, și tribul din care ea face parte, pentru acest praf de luminițe, și vei ramane șef de trib atâta vreme cât îmi vei adduce din acest praf. Vrăjitorul, un fel de monstrouozitate, cu o față verde, cu bucăți de piele ce I se bălăngăneau pe lângă gât probabil desprinse datorită radiațiilor, și cu un corp chircit și costeliv, se apropie de Molm, îi luă mâna cu care fusese arătat, o sarută și apoi puse în ea o pungă de panză plină cu acel praf.
-Stapane, voința ta face plăcere urechilor mele - sărutându-I la fel de perfidy mâna.
Vrajitorul o apucă pe tânăra, ce statea chircită de frica lângă tronul murbid, de lantul ce-i era legat la gât, si o sili să meargă după el, trăgând-o cu violență. Corpul ei dezbrăcat, se mișca greoi, copleșit, de frigul care era în peștera ce forma sala tronului.
-Vrajtorule, să nu mă dezamăgești, și mai ales să nu o dezamăgești pe fată… - râse pervers - e virgină, sau cel puțin așa ziceau bătrânii satului… și mai e și prințesă.
Vrajitorul ieși din pesteră cu o față ce râdea murbid, dar odată ieșit, privirea i se schimbă intr-una mohorâtă, plină de oboseală, iar ridurile ce se vedeau printre pielea ce se revărsa, se aprofundaseră, acum, pana la oase. O trase cu nepăsare în continuare pe tânăra ce țipa oribilată de monstruozitatea ce-I devenise stăpân, până la intrarea în Pădurea Vieții. Acolo se opri, se uită în spate cu un fel de milă îndoită, apoi se dezbrăcă de mantia lui neagră, dar manjită cu noroi pe care o purta. Fata încercă să se tragă în spate, știind ce urma să I se întâmple. Acesta continua să se uite la ea, cu fața ce începuse a râde, și îi aruncă mantia aproape indiferent.
-Ia… ! înfășoară-te în ea, e totuși frig și tu ești goală.
Ia se uită la el, se uită la mantia ce căzuse pe jos, și încercă să se tragă mai înapoi, târându-se pe jos, dorind să scape de ace ființă, dar nu reușea... era legată cu lanțul de gat. Dupa alte câteva secunde de cugetare profundă și de zvâcniri, își înfrânse frica și luă mantia, se ridică în picioare, în toată frumusețea ei de fecioara, suplă, cu corpul musculos, dar nu in exces, si cu sânii, rotunzi cu șolduri migdălate și picioare plăpânde, își legă încet, grijuliu, mantia în jurul gâtului, și o lăsă să cadă pe lângă corpul ei frumos, înfășurându-o complect. Vrăjitorul vru să se apropie de ea, dar aceasta se trase in spate, cât îi îngădui lanțul. El se încruntă și trase cu putere de legătură, astfel încât ea căzu în genunchi, scăncind cu înfircoșare, neștiind ce urma să I se întâmple. El se apropie de gâtul ei, puse mâna pe zgarda de fier ce-I strângea pielea plăpândă, și ce o lega de el iar aceasta se topi, transformându-se în abur, dispărâd, după câteva secunde.
-Esti liberă - spuse el cu o mahnire inimaginabilă - dar eu cred ca ai prefera să rămâi alături de mine dacă nu vrei ca oamenii lui Molm să te prindă și să te ducă înapoi. Trebuie să recunosc că ești un exemplar chiar atrăgător, și nu cred că sunt singurul care crede asta…
Ea puse mâna pe o cracă putredă o ridică cu putere și încercă să îl lovească, dar parcă aerul nu ar fi lăsat-o. El se încruntă și făcu o scurtă mișcare din mână. În spatele ei copacul ce stătea linșiti, în adierea vântului, prinse viață și își împletici una din ramuri în jurul fetei, asimilând-ui picioarele și parte din corp în trunchiul lui, odată cu ramura ce se strânse în el. Ea începu să țipe asurzitor speriată și pătrunsă de o durere inimaginabilă.
-Acum - spuse, Vrajitorul cu o ură unică în ochi - o să îmi fi respecutoasă și o să mă asculți, sau poți pleca de langă mine. Nu mă doare. Da să nu mai îndrăznești să încerci mă lovești că am să te trimit printer râmele pământului. Nu am fost nci o secunda nerespecutos cu tine. Ascultă-mă fetita. Nu ști ce putere am… și nu ai vrea să o vezi.
Se enervă si mai tare din cauza zbierătelor fetei iar din ochi începură să-i răsară mici flăcări roșii, iar copacul care o ținea pe fată se contracta încet, constant, îndeajuns ca pe ea să o strângă cu așa o putere încât ea șă își piardă răsuflarea
-Bine… stapane - spuse ea cu o ultimă gură de aer - voi face precum comanzi.
-Nu sunt stăpânul tău, dar am un nume Criceăr. Se linști și fața îi zîmbi, făcând ca flăcările ce-I scânteiară din ochi să dispară.
Copacul îi dădu drumul fetei, care căzu pe jos sleită. Părul ei negru, lung, ștergea pământul moale. Îsi îndreptă ochii galbeni spre el și din poziția aceea, stânjenitoare, în care stătea, cu mantia pe deasupra corpului îndrugă:
-Pe mine mă chiamă Sintia și sunt fata șefului de trib… sau eram. Dacă vrei te voi duce acolo...
-Bine Sintia…- spuse îngândurat Criceăr după câteva secunde de analiză - să ajungem la prima poartă magică și iți voi cumpăra niște haine mai bune, care să prindă unei prințese. Până acolo însă va trebui să te dai drepte sluga mea, pentru că nu am chef să lupt pentru onoarea ta, așa că nu obiecta la nici una din deciziile mele pentru că va trebui să te lovesc.
Ea se ridica de jos, indiferentă parcă la planul înjositor al lui, dar cu mantia, ce era mai lungă decât ea, acoperindu-I, totuși, doar parte a corpului. Criceăr se uită la ea, și la cât de dezbrăcată era, și făcu un semn din mână, iar din copacul ce prinsese viata nu cu mult timp în urmă, ieși un fel de funie.
-Ia funia ai de copac, si pride-ți mantia că altfel nu te pot duce în civilizație - îndrugă el înveselit.
Ea se înroși toată, neavând un motiv real, odată ce până atunci fusese cu totul goală dar se aplecă după funie, și strânse cu ea mantia în jurul coapselor, lăsând parte a sânilor și buricul dezveliți.
-Bine acu hai să mergem. spuse el în timp ce își punea gluga, murdară, a bluzei peste cap, acoperidu-si fata hidoasa. Fata îl urmă, măsurând din priviri corpul lui slut. Ea era plapândă și totuși viguroasă, și avea cam trei picioare, dar el era subțirel, costeliv cu un cap mai mare ca al ei, deși mai mic de înălțime. Dacă nu ar fi fost așa pocit, probabil l-ar fi acceptat ca amant, și chiar poate ca tată pentru copii ei, dar așa ar fi preferat să moară, sau chiar l-ar fi preferat pe Molm, sau pe vreunul din generalii lui fiorosi... deși știa că dacă dorea, odată întoarsă în trib, să rămână o persoană importantă era nevoită să îl ia pe Criceăr ca soț.
O luară din loc, navigând calmi, fără a-și vorbi, printre trunchii măiestoși ai copacilor, Sintia, devenind din ce în ce mai mirată de convingerea cu care Criceăr se afunda tot mai mult spre inima pădurii, șerpuindu-se parcă pe lângă copaci, precum un șarpe ce-și caută prada. Îl privea din ce în ce mai insistent și la un moment dat, enervate de stăruințele virtuale ale ei, se opri în loc și o privi cu ochii lui în care se citeau flăcările stinse.
-Ce azazelu măsii e ? - o privi enervate, stăruitor.
-Doar că… - se încruntă, la auzul acelei înjurături - mergem în adâncul pădurii… unde sunt creaturile întunericului… și noaptea eternă - spuse lăsând asupra lui o privire stăruitoare, de femei supărată.
-E pe dracu în adâncul pădurii… la o aruncătură de băț de aici este Vechimiul, și de acolo ne aprovizionăm, luăm niște cai și o luăm spre tribul tău.
Sintia nu mai comentă, și își continuă drumul în spatele lui, iar doar la vreo cinci minute mai târziu ajunseră la o margine neașteptată a păduri, dincolo de care se întindea platoul pe care se așezase semeț târgul Vechimiu. Timpul însă stangnă neașteptat chiar și pentru Criceăr, Sintia se opri într-o poziție ce sfida legile naturii, iar vântul încetă a bate, lăsând totuși copacii în poziție înclinată. Un sunet puternic de goarnă, combinat cu unul de clopot se auzea agonic printer norii răsfirați.
-La dracu și cu consiliul Magilor - spuse ca pentru el.
-Parcă nu mai înjurai Criceăr - se auzi o voce veselă din văzduh, urmată de un râs lin - hai că e o problemă importantă.
-Să te ia Șiva și pe tine Vorgel - țipă enervat, ridicându-și ochii spre nori - acum lasă-mă să-mi invoc transportul, că altfel nu pot ajunge la timp. Si de aș vrea - spuse ca pentru el.
-Iar ai uitat formula ? Bine, te las, vorbim la consiliu - iar murmurul încetă să mai sâcâie urechile vrajitorului.
Criceăr gânguri niște cuvinte antice, iar din țărâna moale ieși un cal din pământ, cu trei rânduri de aripi măiestoase, prinse de corpul său masiv.
-Prietene, Pământiu, mi-ai simțit lipsa ? - dar vorbea iar pentru el, căci nu avea cine să îi răspundă.
Încălecă grăbit și așezându-se comod pe spatele destul de fin al calului, în ciuda materialului din care fusese ridicat.
-Spre Marele Cerc - ordonă el - și pe drum mai calcă-i din nori lui Vorgel, să se simtă mai bine - zâmbi cu un sadism pueril, și se lăsă purtat peste nori, cu o viteză ce-i aducea fiori pe șirea spinări. Își aminti cu tristețe de ultima întrunire a Magilor, la Cercul, ce era de fapt un fel de teatru de fier, antic, urcat undeva, pe crestele lumii, de vechile civilizați, decăzute în animalism.
Ajunse la Cerc, cu ceva timp înainte de începutul Adunării, găsind acolo pe Vorgel, cu a sa prezență în mare parte fumurie, care permitea să i se vadă doar o față frumoasă, cu o privire jucăușă, încununată de un păr lins, alb, ce îi curge până în propria ființă; precum și pe mare parte din bătrânii ce încetaseră a mai colinda pământul cel putred, și ce găsiră de cuviință să-și petreacă viața infinită, unul în preajma celuilalt, contemplând spre cei mai tineri și spre trepidațiile raselor inferioare, ce foloseau natura.
-Vorgel… la fel de răspândit ca în tot deauan ? - glumi Criceăr, după ce își îngropă prin niște cuvinte magice animalul de povară.
-Tu și glumele tale năpârlite… - i-o întoarse cu un surâs malițios vrăjitorul din fum - am auzit că ți-ai achiziționat o fetișcană. Bine lucrat, bătrâne - iar o bucată din fumul ce compunea corpul lui Vorgel se desprinse atingând părintește umărul lui Criceăr - ai făcut o impresie bună ?
-La dracu Vorgel, nu vezi că năpârlesc - punând mâna pe o bucată de piele ce îi atârna pe față, trăgând-o cu sadism, lăsând să i se vadă venele de pe față, pline cu o substanță de un roșu verzuliu.
-Beah… dezgustător prietene, nu mai face așa ceva în fața mea, mă faci să mă dezintegrez. - Vorgel își scoase limba în semn de dispreț - Da tu ai puterea schimbării înfățișării tu mai mult ca oricare dintre vrăjitorii vi, ai fi putut fi prințul în armură albă.
-Adică ăsta - Criceăr se transformă, încet, cu niște zvâcnituri tumultuoase, într-un om puternic, semeț, chipeș, cu main vânjoase și piept musculos, cu privirea impozantă și bărbie despicată, îmbrăcat într-o armură albă - dar nu mă reprezintă - și începu să râdă cu amar în pocniturile oaselor ce se punea la loc.
-Dar oare nu ceea ce arăți te reprezintă ? - întrebă retoric amicul său - Tu ești prost Cri, omule - și Vorgel se săltă în văzduh, cu fața-i senină - dacă eu nu aș fi avut privirea asta, ce cucerește domnițe, și firea asta… zburdalnnică, probabil că mi-aș creao. Vezi tu Cri… noi suntem dincolo de om, pentru că ceea ce ne este imposibil să avem, ne creem cu propriile gânduri.
-Dar vor exista în tot deauna lucruri pe care nu le vom putea avea…
-Cum ar fi ?- întrebă Vorgel ce se transfrmă din învățat în învățăcel
-Eu frumusețea și tu… păi tu prezența… asta e - se hlizi vrăjitorul.
-Ești un prost, tu ai frumusețea… dar nu o vrei - și Vogel se coborâ pe pământ vizibil ofensat de gluma lui Circeăr - așa sunt unii… și în suferința lor, pe care chiar ei și-o cauzează, fac ca și alții să sufere alături de ei - vorbi ca pentru el iar cu ultimul cuvânt își închise fața în fum.
-Ce ai pățit omule, ce ți se întâmplă ? -Circeăr puse mâna pe corpul aburind al amicului său, observând o modificare negativă a densității.
-La dracu Cri… nu vezi - Vorgel își scoase fața din propria plapumă de nori, pentru a-i arăta lui Criceăr o imagine a frumosului speriat de moarte - mă dezintegrez - suspină - și nu e nimic pe lumea asta care să ma facă să ma opresc.
-Glume proaste mai ai și tu - respinse Criceăr vestea proastă - tu tot timpul te dezintegrezi.
-Nu… acum e definitive. O veche profeție a veghetorilor, era că după o vreme ei devin lucrul prin care veghează. Eu veghez prin nori și aer… prin praf și pulbere… prin nimic.
-Păi ești vegetor doar de vreo… aoloe… au trecut deja vreo 30 de ani. Da eu de ce nu am uazit de profeția asta… curios.
-Crezi că dacă s-ar ști de profeție ar mai vrea cineva să vegheze asupra magilor ? E doar logic Cri. Ști că fostu veghetor privea magi prin păsări - își întinse mâna spre un ului ce survola neîncetat împrejurimile Cercului - uite-l acolo sus, așteaptă… ziua ce va aduce pace tuturor veghetorilor, atunci când nu vor mai fi necesari, se spune că toți cei transformați vor redeveni…
-Dar… - Criceăr rămase îngândurat - nu va mai fi nevoie de veghetori când nu vor mai exista magi… deci moartea ordinului magic va duce mântuirea vostră… asta mă face să nu pre mai am încredere în planurile tale Vor - încercă el să glumească, fără rost.
-Da… - îndrugă pierdut în propriile cugete Vorgel.
-Hai mă că glumeam - își puse mâna peste umerii aburinnzi, care cu adevărat păreau mai moi - Începe Adunarea… hai să mergem, bătrânul meu veghetor. Molm era distrat de luminitele verzi ce se jucau prin fata-i cu o dinamicitate unică. Se lăsă pe spate, în scaunul lui destul de murbid, format din scheletele celor omoarâți de el, și privi în continuare sclipirile, mângâindu-și oasele înfiorătoare ale bărbiei pe care le considera nu fiorose, ci măiestoase, pătate cu sangele a sute de vietati, a cărora nemesis fuseseră. Cealaltă mâna rigidă și solzoasă, ce avea la suprafață platoșe metalice, atingea cu calmitate pielea catifelată a tinerei virgine ce îi fusese adusă ca jertfă de către un trib, privind înveselit la vrăjitorul blajin care se uita cu gura aproape căscată la corpul frumos al tinerei.
- Vrajitorule - spuse Molm, îndreptând spre el mâna cu care o mângâia pe tânără - îți dau fata asta, și tribul din care ea face parte, pentru acest praf de luminițe, și vei ramane șef de trib atâta vreme cât îmi vei adduce din acest praf. Vrăjitorul, un fel de monstrouozitate, cu o față verde, cu bucăți de piele ce I se bălăngăneau pe lângă gât probabil desprinse datorită radiațiilor, și cu un corp chircit și costeliv, se apropie de Molm, îi luă mâna cu care fusese arătat, o sarută și apoi puse în ea o pungă de panză plină cu acel praf.
-Stapane, voința ta face plăcere urechilor mele - sărutându-I la fel de perfidy mâna.
Vrajitorul o apucă pe tânăra, ce statea chircită de frica lângă tronul murbid, de lantul ce-i era legat la gât, si o sili să meargă după el, trăgând-o cu violență. Corpul ei dezbrăcat, se mișca greoi, copleșit, de frigul care era în peștera ce forma sala tronului.
-Vrajtorule, să nu mă dezamăgești, și mai ales să nu o dezamăgești pe fată… - râse pervers - e virgină, sau cel puțin așa ziceau bătrânii satului… și mai e și prințesă.
Vrajitorul ieși din pesteră cu o față ce râdea murbid, dar odată ieșit, privirea i se schimbă intr-una mohorâtă, plină de oboseală, iar ridurile ce se vedeau printre pielea ce se revărsa, se aprofundaseră, acum, pana la oase. O trase cu nepăsare în continuare pe tânăra ce țipa oribilată de monstruozitatea ce-I devenise stăpân, până la intrarea în Pădurea Vieții. Acolo se opri, se uită în spate cu un fel de milă îndoită, apoi se dezbrăcă de mantia lui neagră, dar manjită cu noroi pe care o purta. Fata încercă să se tragă în spate, știind ce urma să I se întâmple. Acesta continua să se uite la ea, cu fața ce începuse a râde, și îi aruncă mantia aproape indiferent.
-Ia… ! înfășoară-te în ea, e totuși frig și tu ești goală.
Ia se uită la el, se uită la mantia ce căzuse pe jos, și încercă să se tragă mai înapoi, târându-se pe jos, dorind să scape de ace ființă, dar nu reușea... era legată cu lanțul de gat. Dupa alte câteva secunde de cugetare profundă și de zvâcniri, își înfrânse frica și luă mantia, se ridică în picioare, în toată frumusețea ei de fecioara, suplă, cu corpul musculos, dar nu in exces, si cu sânii, rotunzi cu șolduri migdălate și picioare plăpânde, își legă încet, grijuliu, mantia în jurul gâtului, și o lăsă să cadă pe lângă corpul ei frumos, înfășurându-o complect. Vrăjitorul vru să se apropie de ea, dar aceasta se trase in spate, cât îi îngădui lanțul. El se încruntă și trase cu putere de legătură, astfel încât ea căzu în genunchi, scăncind cu înfircoșare, neștiind ce urma să I se întâmple. El se apropie de gâtul ei, puse mâna pe zgarda de fier ce-I strângea pielea plăpândă, și ce o lega de el iar aceasta se topi, transformându-se în abur, dispărâd, după câteva secunde.
-Esti liberă - spuse el cu o mahnire inimaginabilă - dar eu cred ca ai prefera să rămâi alături de mine dacă nu vrei ca oamenii lui Molm să te prindă și să te ducă înapoi. Trebuie să recunosc că ești un exemplar chiar atrăgător, și nu cred că sunt singurul care crede asta…
Ea puse mâna pe o cracă putredă o ridică cu putere și încercă să îl lovească, dar parcă aerul nu ar fi lăsat-o. El se încruntă și făcu o scurtă mișcare din mână. În spatele ei copacul ce stătea linșiti, în adierea vântului, prinse viață și își împletici una din ramuri în jurul fetei, asimilând-ui picioarele și parte din corp în trunchiul lui, odată cu ramura ce se strânse în el. Ea începu să țipe asurzitor speriată și pătrunsă de o durere inimaginabilă.
-Acum - spuse, Vrajitorul cu o ură unică în ochi - o să îmi fi respecutoasă și o să mă asculți, sau poți pleca de langă mine. Nu mă doare. Da să nu mai îndrăznești să încerci mă lovești că am să te trimit printer râmele pământului. Nu am fost nci o secunda nerespecutos cu tine. Ascultă-mă fetita. Nu ști ce putere am… și nu ai vrea să o vezi.
Se enervă si mai tare din cauza zbierătelor fetei iar din ochi începură să-i răsară mici flăcări roșii, iar copacul care o ținea pe fată se contracta încet, constant, îndeajuns ca pe ea să o strângă cu așa o putere încât ea șă își piardă răsuflarea
-Bine… stapane - spuse ea cu o ultimă gură de aer - voi face precum comanzi.
-Nu sunt stăpânul tău, dar am un nume Criceăr. Se linști și fața îi zîmbi, făcând ca flăcările ce-I scânteiară din ochi să dispară.
Copacul îi dădu drumul fetei, care căzu pe jos sleită. Părul ei negru, lung, ștergea pământul moale. Îsi îndreptă ochii galbeni spre el și din poziția aceea, stânjenitoare, în care stătea, cu mantia pe deasupra corpului îndrugă:
-Pe mine mă chiamă Sintia și sunt fata șefului de trib… sau eram. Dacă vrei te voi duce acolo...
-Bine Sintia…- spuse îngândurat Criceăr după câteva secunde de analiză - să ajungem la prima poartă magică și iți voi cumpăra niște haine mai bune, care să prindă unei prințese. Până acolo însă va trebui să te dai drepte sluga mea, pentru că nu am chef să lupt pentru onoarea ta, așa că nu obiecta la nici una din deciziile mele pentru că va trebui să te lovesc.
Ea se ridica de jos, indiferentă parcă la planul înjositor al lui, dar cu mantia, ce era mai lungă decât ea, acoperindu-I, totuși, doar parte a corpului. Criceăr se uită la ea, și la cât de dezbrăcată era, și făcu un semn din mână, iar din copacul ce prinsese viata nu cu mult timp în urmă, ieși un fel de funie.
-Ia funia ai de copac, si pride-ți mantia că altfel nu te pot duce în civilizație - îndrugă el înveselit.
Ea se înroși toată, neavând un motiv real, odată ce până atunci fusese cu totul goală dar se aplecă după funie, și strânse cu ea mantia în jurul coapselor, lăsând parte a sânilor și buricul dezveliți.
-Bine acu hai să mergem. spuse el în timp ce își punea gluga, murdară, a bluzei peste cap, acoperidu-si fata hidoasa. Fata îl urmă, măsurând din priviri corpul lui slut. Ea era plapândă și totuși viguroasă, și avea cam trei picioare, dar el era subțirel, costeliv cu un cap mai mare ca al ei, deși mai mic de înălțime. Dacă nu ar fi fost așa pocit, probabil l-ar fi acceptat ca amant, și chiar poate ca tată pentru copii ei, dar așa ar fi preferat să moară, sau chiar l-ar fi preferat pe Molm, sau pe vreunul din generalii lui fiorosi... deși știa că dacă dorea, odată întoarsă în trib, să rămână o persoană importantă era nevoită să îl ia pe Criceăr ca soț.
O luară din loc, navigând calmi, fără a-și vorbi, printre trunchii măiestoși ai copacilor, Sintia, devenind din ce în ce mai mirată de convingerea cu care Criceăr se afunda tot mai mult spre inima pădurii, șerpuindu-se parcă pe lângă copaci, precum un șarpe ce-și caută prada. Îl privea din ce în ce mai insistent și la un moment dat, enervate de stăruințele virtuale ale ei, se opri în loc și o privi cu ochii lui în care se citeau flăcările stinse.
-Ce azazelu măsii e ? - o privi enervate, stăruitor.
-Doar că… - se încruntă, la auzul acelei înjurături - mergem în adâncul pădurii… unde sunt creaturile întunericului… și noaptea eternă - spuse lăsând asupra lui o privire stăruitoare, de femei supărată.
-E pe dracu în adâncul pădurii… la o aruncătură de băț de aici este Vechimiul, și de acolo ne aprovizionăm, luăm niște cai și o luăm spre tribul tău.
Sintia nu mai comentă, și își continuă drumul în spatele lui, iar doar la vreo cinci minute mai târziu ajunseră la o margine neașteptată a păduri, dincolo de care se întindea platoul pe care se așezase semeț târgul Vechimiu. Timpul însă stangnă neașteptat chiar și pentru Criceăr, Sintia se opri într-o poziție ce sfida legile naturii, iar vântul încetă a bate, lăsând totuși copacii în poziție înclinată. Un sunet puternic de goarnă, combinat cu unul de clopot se auzea agonic printer norii răsfirați.
-La dracu și cu consiliul Magilor - spuse ca pentru el.
-Parcă nu mai înjurai Criceăr - se auzi o voce veselă din văzduh, urmată de un râs lin - hai că e o problemă importantă.
-Să te ia Șiva și pe tine Vorgel - țipă enervat, ridicându-și ochii spre nori - acum lasă-mă să-mi invoc transportul, că altfel nu pot ajunge la timp. Si de aș vrea - spuse ca pentru el.
-Iar ai uitat formula ? Bine, te las, vorbim la consiliu - iar murmurul încetă să mai sâcâie urechile vrajitorului.
Criceăr gânguri niște cuvinte antice, iar din țărâna moale ieși un cal din pământ, cu trei rânduri de aripi măiestoase, prinse de corpul său masiv.
-Prietene, Pământiu, mi-ai simțit lipsa ? - dar vorbea iar pentru el, căci nu avea cine să îi răspundă.
Încălecă grăbit și așezându-se comod pe spatele destul de fin al calului, în ciuda materialului din care fusese ridicat.
-Spre Marele Cerc - ordonă el - și pe drum mai calcă-i din nori lui Vorgel, să se simtă mai bine - zâmbi cu un sadism pueril, Criceăr, și se lăsă purtat peste nori, cu o viteză ce-i aducea fiori pe șirea spinări. Își aminti cu tristețe de ultima întrunire a Magilor, la Cercul, ce era de fapt un fel de teatru de fier, antic, urcat undeva, pe crestele lumii, de vechile civilizați, decăzute în animalism. O scenă în mijloc, încercuită de trepte, compunea locul de întâlnire a celor mai puternice și mai înțelepte ființe de pe pământ.
Ajunse la Cerc, cu ceva timp înainte de începutul Adunării și găsi acolo pe Vorgel, cu a sa prezență în mare parte fumurie, care permitea să i se vadă doar o față frumoasă, cu o privire jucăușă, încununată de un păr lins, alb, ce îi curge până în propria ființă; precum și pe mare parte din bătrânii ce încetaseră a mai colinda pământul cel putred, și ce găsiră de cuviință să-și petreacă viața infinită, unul în preajma celuilalt, contemplând spre cei mai tineri și spre trepidațiile raselor inferioare, ce foloseau natura.
-Vorgel… la fel de răspândit ca în tot deauan ? - glumi Criceăr, după ce își îngropă prin niște cuvinte magice animalul de povară.
-Tu și glumele tale năpârlite… - i-o întoarse cu un surâs malițios vrăjitorul din fum - am auzit că ți-ai achiziționat o fetișcană. Bine lucrat, bătrâne - iar o bucată din fumul ce compunea corpul lui Vorgel se desprinse atingând părintește umărul lui Criceăr - ai făcut o impresie bună ?
-La dracu Vorgel, nu vezi că năpârlesc - spunând acestea Criceăr, puse mâna pe o bucată de piele ce îi atârna pe față, o trase cu sadism, lăsând să i se vadă venele de pe față, pline cu o substanță de un roșu verzuliu.
-Beah… dezgustător prietene, nu mai face așa ceva în fața mea, mă faci să mă dezintegrez. - Vorgel își scoase limba în semn de dispreț - Da tu ai puterea schimbării înfățișării tu mai mult ca oricare dintre vrăjitorii vi, ai fi putut fi prințul în armură albă.
-Adică ăsta - Criceăr se transformă, încet, cu niște zvâcnituri tumultuoase, într-un om puternic, semeț, chipeș, cu main vânjoase și piept musculos, cu privirea impozantă și bărbie despicată, îmbrăcat într-o armură albă - dar nu mă reprezintă - și începu să râdă cu amar în pocniturile oaselor ce se punea la loc.
-Dar oare nu ceea ce arăți te reprezintă ? - întrebă retoric amicul său - Tu ești prost Cri, omule - și Vorgel se săltă în văzduh, cu fața-i senină - dacă eu nu aș fi avut privirea asta, ce cucerește domnițe, și firea asta… zburdalnică, probabil că mi-aș creao. Vezi tu Cri… noi suntem dincolo de om, pentru că ceea ce ne este imposibil să avem, ne creem cu propriile gânduri.
-Dar vor exista în tot deauna lucruri pe care nu le vom putea avea… - răspunse Criceăr îngândurat.
-Cum ar fi ?- întrebă Vorgel ironic.
-Eu frumusețea și tu… păi tu prezența… asta e - se hlizi vrăjitorul.
-Ești un prost, tu ai frumusețea… dar nu o vrei - și Vorgel se coborâ pe pământ vizibil ofensat de gluma lui Circeăr - așa sunt unii… și în suferința lor, pe care chiar ei și-o cauzează, fac ca și alții să sufere alături de ei - vorbi ca pentru el iar cu ultimul cuvânt își închise fața în fum.
-Ce ai pățit omule, ce ți se întâmplă ? -Circeăr puse mâna pe corpul aburind al amicului său, observând cum gluma lui aprent inofensivă l-a amărât.
-La dracu Cri… nu vezi - Vorgel își scoase fața din propria plapumă de nori, pentru a-i arăta lui Criceăr o imagine a frumosului decăzut moral - mă dezintegrez - suspină - și nu e nimic pe lumea asta care să ma facă să ma opresc.
-Glume proaste mai ai și tu - respinse Criceăr vestea proastă - tu tot timpul te dezintegrezi.
-Nu… acum e definitive. - își desprinse parte din aburi, și lăsă să se vadă niște imagini ale unor vechi scrieri - O veche profeție a veghetorilor, este că după o vreme ei devin lucrul prin care veghează. Eu veghez prin nori și aer… prin praf și pulbere… prin nimic.
-Păi ești vegetor doar de vreo… - Criceăr se încruntă - au trecut deja vreo 30 de ani. Da eu de ce nu am auzit de profeția asta… - întrebă mirat - curios !
-Crezi că dacă s-ar ști de profeție ar mai vrea cineva să vegheze asupra magilor ? E doar logic Cri. Ști că fostu veghetor privea magii prin păsări - își întinse mâna spre un uliu ce survola neîncetat împrejurimile Cercului - uite-l acolo sus, așteaptă… ziua ce va aduce pace tuturor veghetorilor, atunci când nu vor mai fi necesari, se spune că toți cei transformați vor redeveni…
-Dar… - Criceăr rămase îngândurat - nu va mai fi nevoie de veghetori când nu vor mai exista magi… deci moartea ordinului magic va duce mântuirea vostră… !? Asta mă face să nu pre mai am încredere în planurile tale Vor - încercă să glumească, fără rost.
-Da… - îndrugă pierdut în propriile cugete Vorgel.
-Hai mă că glumeam - își puse mâna peste umerii aburinnzi, care cu adevărat păreau mai moi - Începe Adunarea… hai să mergem, bătrânul meu veghetor.