Poate că așa trebuie să fie viața, poate că nu, dar repartițiile reușitei nu puteam să înțeleg, copil fiind, cine le face. Mulți spun că soarta și-o face omul cu mâna lui, nu contest acest lucru. Pentru reușita în viață sunt răspunzători, în mare parte, părinții. Nu-i blamez pe ai mei, poate că și ei, la rândul lor, au avut nevoie de un cămin mai bun, mai cald. Am ajuns la concluzia că porți pecetea generațiilor din urmă, rareori întâmplându-se ca din familii dezorganizate să „iasă“ un copil bun, cu perspective, să-și croiască singur un drum în viață.
Mă văd și-acum desculț pe ulița prăfuită a satului, cu hainele murdare și părul netuns. Umblam nemâncat de dimineața și până seara, trăiam din mila vecinilor. Mi-o amintesc pe tușa Lenuța, o bătrânică la vreo 80 de ani, micuță de statură. În fiecare dimineață se așeza pe băncuța din fața casei și torcea. Dacă n-o vedeam într-o zi, mă îngrijoram, pentru mine făcea parte din familie. Ce bună mi se părea pâinea înmuiată în apă și presărată cu zahăr, ori cubulețele de zahăr pe care mi le oferea bătrânica, ce-și sprijinea anii împovărați într-un baston din lemn, cu multe noduri.
Mama muncea din greu, până târziu, iar tata se întorcea întotdeauna acasă noaptea, duhnind a alcool. Într-un colț al patului, chitic așteptam cu teamă clipele când urma să se dezlănțuiască. Și noaptea, în somn, auzeam suspinele și plânsetele mamei. În casa noastră, zilnic, erau urlete, plânsete și multe lipsuri. Viața mea s-a schimbat în momentul în care tușa Lenuța a discutat cu mama. Auzise ea de o Școală de copii ajutătoare prin zonă și găsise de cuviință că-mi va fi mai bine acolo, decât acasă. De ce ajutătoare? Din cauza dezorganizării familiale de acasă, nu mă mai țineam de școală. Dimineața, mama mă pregătea de școală, elev fiind în clasa a II-a, dar pe drum mă răzgândeam și nu mai ajungeam la destinație. Mă înhăitasem cu un grup de copii fără căpătâi. Adunam chiștoace de țigări „Mărășești“ din fața unei bodegi dărăpănate și fumam până ni se făcea rău. Ajuns la școala ajutătoare, am fost luat în primire de o profesoară solidă, cu nasul arcuit și sprâncenele groase. În cameră eram 8 băieți, iar patul meu era deasupra. Mă simțeam al nimănui, stingher. Stăteam speriat în pat și așteptam, dar ce? - nici eu nu știam. Poate că pe el îl așteptam, pe Mihai, un băiat cu ochii negri și părul ondulat. Era colegul meu de clasă și de cameră. Ne-am împrietenit repede. Părinții lui erau oameni de omenie, însă posiblitățile financiare erau foarte mici, așa ajunsese el la casa de copii, erau șapte frați. Mergeam împreună la cursuri, la cantină, în sala de lectură, iar seara ne așterneam pe spus povești până ce adormeam. Era cel mai bun la învățătură din clasă, fapt pentru care, prietenul lui fiind, se ocupa foarte mult de mine. Dacă nu aveam chef să învăț, se retrăgea în patul lui și-mi spunea aproape șoptit: „Nu pot fi prietenul tău dacă nu înveți, mă faci de râs, iar eu am garantat pentru tine!“. Erau vorbele unui copil, nici mai mult, nici mai puțin. Începuse să-mi placă să citesc, să fac compuneri, iar la sfârșitul anului școlar se vedeau rezultatele. În vacanțe mergeam la părinții lui, deși erau foarte săraci, mă tratau cu multă dragoste. Alergam cu Mihai prin pădurea de la marginea satului, căutam bureți și flori nemuritoare. Ne așezam pe iarbă, cu burta în sus, și priveam cerul, până ce ochii ne lăcrimau din cauza soarelui. Ceilalți frați ai lui nu erau ca el, păreau egoiști, geloși pe prietenia noastră.
Când venea mama să ma ia în vacanță nu voiam să plec, devenisem dependent de „fratele“ meu, așa cum ne spuneam. N-am să uit niciodată ziua în care a fost bătut pentru mine. Un băiat de la o clasă mai mare mi-a furat două caiete de matematică, iar el s-a revoltat și i-a cerut socoteală, rugându-I să mi le înapoieze. Nu s-a întâmplat așa, iar el s-a ales cu un ochi umflat. Tremuram de frică și, în același timp, mi se frângea sufletul de durere să văd cum încasează pumni. Deși era mai scund decât mine întotdeauna mă apăra. Când am absolvit cele 10 clase am fost nevoiți să plecăm de la casa de copii, găzduirea noastră se termina, fiecare trebuia să ne croim un drum în viață. Mihai s-a întors la părinți, iar eu am plecat la bunici. Corespondam regulat, ne trimiteam fotografii și vorbeam despre proiectele noastre de viitor. A terminat Facultatea de Medicină cu nota 10, iar eu, deși mai modest la note, sunt inginer agronom. Seara trecuta am primit un telefon prin care mă înștiința că la sfârșitul lunii se însoară, și-a găsit sufletul pereche, o minunăție de fată, asistentă la dispensarul unde profesează el. Mă tot întreb ce cadou să-i cumpăr de nuntă, știu că nu va accepta bani de la mine, este una dintre regulile pe care ni le-am impus în copilărie. Întotdeauna vedea nunțile ca pe niște ritualuri deplasate, unde fiecare își etalează buzunarul, lăutarul amestecându-se printre mese și „strigând darul“. Cel mai potrivit dar pe care i l-aș putea oferi ar fi această scrisoare. Nimic n-ar fi mai frumos, joaca noastră din copilărie ar prinde contur: aveam „revista școlii“, scrisă și semnată de noi, micii gazetari. Firește, această revistă apărea o dată la un an, dar munceam mult pentru ea. Ce mândru era Mihai când își vedea numele pe hârtie! Întotdeauna îmi spunea că revista noastră trebuie păstrată și arătată copiilor noștri. Știu că și el are grijă de scrierile noastre, și eu le păstrez cu drag. Îmi doresc, o dată ajuns la nunta lui, să-i ofer revista noastră și aceasta scrisoare, ca dar de nuntă, simbol al prieteniei ce ne va lega pe vecie. A fost și va rămâne fratele meu, fratele meu „de cruce“, căruia-i doresc „Casă de piatră!“, fericire alături de aleasa inimii și mulțumiri pentru că, datorită mărinimiei lui, sunt astăzi un om realizat.