Încercam să mă ascund în mine,să mă inund în gol...să-mi jur că o să scap de cuvânt și de părere de rău. Încercând să plec din trup îmi mișună o idee despre moarte. Mă cuprindea ca un demon și mă măcina ca un vis ..iubind, am urât o clipă nevoia mea de el; urând, l-am iubit o clipă. Iar așteptarea morții mele-n el l-a distrus, l-a transformat în scrum... Iubea sau doar închipuirea dulce l-a smuls din viața lui în viața mea. Mă aștepta poate ca pe un înger negru, să-l mustre și să-l ierte. S-a ancorat în van căci vrând să scape a suspinat zâmbind. El n-a dorit și totuși... a plâns... iubirea si neputința. Mascam ideea fadă de viață cu un surâs fals și înghețat de durere.
Lacrimile îmi șiroiau în cuvinte și așteptarea mi se părea mai ușoară. Și ce dacă nu-i lângă mine, va fi ; și ce dacă nu mă alintă acum, o va face; și ce dacă, câteodata, simt că lângă chipul lui se odihnește alt chip, străin de al meu, nu-i nimic... se va odihni și-al meu... și dacă e acolo iar eu sunt aici asta nu înseamna că nu 'suntem' și dacă nu putem fi acum 'noi' nu înseamnă că nu vrem să fim... iar mai crud ar fi să nu ne fi recunoscut din prima clipă si să nu ne fi sărutat atunci, chiar de acum... nu...
Un gând despre el am avut înainte de a-l cunoaște, era ce-mi doream sau poate mai mult, mai copleșitor. Un gând despre mine nu și-a închipuit că va avea vreodata dar ... viața lui se învârte în jurul singurului cuvânt real ' discutabil' totul este discutabil, până și viața , până și dragostea... dar ce atâta dragoste, mai bine ar fi sa nu... discutam...
Încercarea mea de a exprima obsesia în cuvinte e patetica, el nu va ști, el poate doar să simtă și e normal să-i fie dor sau nu... să fie trist sau hedonist, să asculte sau să audă...să se zbată sau să moară-n el, întru el... mai nimerit ar fi să jur că nu-l voi uita chiar daca el nu va afla asta-n veci...Sperând, visezi... visând, speri iar noi, eu si el vom avea o dată același eres... care va fi ecoul realului în care împreuna, chiar separați, trăim...
Dorința caldă o are doar moartea când vrea să ia, vrea să aibă un suflet, noi avem doar iluzia de dorință și reflectarea noastră în noi... viața poate fi searbadă, moartea categorică.
Liantul dintre noi va fi clar...iar când ne vom săruta ... poate... vom muri într-u noi...și prin noi... El, eu,...eu,el... două firi contradictorii și pesimiste în nehotărârea lor, mai mult decât oricând el e eu și eu sunt el, într-un joc nevinovat al schimbării de vieți și de roluri. Poate că simte , poate că nu vrea să simtă, poate că-mi respiră suflul sau poate e un străin 'eu' care aspiră să fie 'el' sau poate e cum aș vrea eu să fie, un 'el' străin care tinde să devină un 'eu'. Eram îndurerata iar el râdea, susurând printre hohotele acelea grotești că asta sunt eu , nu cea pe care vreau eu să-o arăt. Eram surprinsă că m-a ghicit, că m-a înteles fără prea multe cuvinte.(el considera cuvintele inutile și doar o poartă prin care o reflexie a sufletului , încearca să iasă la suprafață...da, o reflexie...da,da ,nu sufletul...pe acela-l ascundem și-l pierdem). Îl simțeam parte activă din mine și nu a trupului, legătura noastră trupească a fost prea efemeră, sărutul nostru nu a fost sărutul buzelor... senzualitatea noastră nu s-a revărsat asupra freamătului corpurilor înlănțuite, dansul nostru orgasmic a ținut de altceva decât de carne...Plecând, nu mi-a lipsit ca sânge, mi-a fost dor de el-spirit, trupul il uitasem de mult... Și o expresie banală ca 'te iubesc' nu înlătură misterul nostru, da, al nostru, pe care doar noi în nepăsarea noastră-l putem trăi...pe care doar noi în nepăsare îl putem înnăbuși sau susține... deci nu mă iubește și nu-l iubesc cum eu nu mă iubesc pe 'mine', iar el nu se iubește pe 'el'... noi nu iubim iluzia noastră-n noi, în care păcatele se zbat pentru supremație, noi ne iubim doar pe 'noi' puri de dinainte de-a ne naște-n noi, si poate ne iubim pe 'noi' cei care vor muri-n 'noi'. ...............................atât
. Mirosea a pene arse, visul meu si totuși îl adoram…îl adoram căci îmi oferea dorința efemeră a vieții, a dragostei, a pasiunii și a dorului de el, ca el, întru ‘el’….minciuna mea poate e crudă sau banală sau ieftină dar e importantă pentru că eu o cred. Aș vrea s-o creadă și ‘el’-ul din mine.
Totuși lacrimile acelea transformate în cuvinte, strigă nu doar durerea din mine ci și speranța… deschizând un volum de Nichita Stănescu mi s-a oprit privirea pe o exprimare falsă poate, sau chiar pompoasă: “A vedea a doua oară înseamnă a muri. Numai pe orbi îi credem că au mai văzut o dată.” Poate că eu vreau sa mă văd pe mine-n ‘el’ a doua oară.
Asta inseamna că vreu să mor? Dacă da… întru ‘mine’, întru ‘el’ sau întru ‘noi’?... poate doar pentru o clipă.