„Nu raspunde !” Suiera cu telefonul mobil undeva langa tampla. De cate ori sunase ? Privi la tabela electronica a metroului: 14:01. Hai sa incheiem odata, auzi propria voce inchizand, cu un declic, oprind sirul ala atat de liniar de beepuri. 14: 01, si mai erau inca nu stiu cate minute pana la sosirea urmatorului. Nu se obosise sa le citeasca pentru ca inca numara punctele fosforescente din care erau formate cifrele alea. Numai o imaginartie lanceda prefera liniile punctelor, numai cine nu intelegea frumusetea jocurilor de hazard, motricitatea Invatase undeva despre aparatele astea analogice sau digitale, cum naiba le-o fi zicand. Dar ei ce i-ar fi zis, daca s-ar fi grabit sa ridice sau macar daca el ar fi insistat. Probabil ceva din Lennon, cu care sa o surpinda, ceva halucinant ca „Happiness is a warm gun” sau preistoric, apatic „Hair peace, bed peace”. Nu avea rost sa ii aminteasca vechiul lor joc, cand o sarutase langa fantana de la Universitate si ii soptise, pe buze, ca si cum vorba aia ar fi fost, cumva, proprietatea amandurora: „I’m an Un-jealous guy”. Oricum din ziua aceea devenise Angela pentru el, pentru calculatorul lui si pentru toti prietenii carora le vorbea despre ea. Un nume clasic, care nu i-ar fi placut daca nu l-ar fi scris mereu in minte, in timp ce-l rostea, o tonalitate de blitz fotografic. Asa cum demonstrase ecuatiile de evolutie Heisenberg in drumul spre facultate unui coleg, povestind zeci de deductii matematice, recitandu-le fara a le sti pe de rost. Asa cum oricine citeste „Un-jealous” va face dupa aceea.
E destul de multa lume pe peron, fir-ar ! 14: 04 – nici vorba, mult mai multi de 14, probabil 40 si ceva de chipuri mate, studenti cei mai multi, fara vlaga si fara geniul ala juvenil, studenti la Politehnica. Pe cand era pusti admira baietii care stiau matematica, celebritatile liceelor, tipii care mergeau la Olimpiade, si strigau : „Am facut” si „S-a dat simplu, mi-au iesit in juma’ de ora”. A ajuns si el la olimpiade si incepea sa se decida greu intre a privi, in salile mici, chipurile dictatoriele ale lui Newton sau Cebasev si acele figuri departate, din celelalte banci. A inceput sa castige concursurile ascultandu-i pe ei cum „nu a fost greu, dar am gresit minor” sau „uitasem Cauchy –Buniakovsky- Schwartz”. A invatat sa ia premii si sa nu subestimeze problemele, dar nu a putut fi ca ei Privi in tunel ca sa nu mai vada aceleasi fete, sa uite ca indivizii astia diformi erau laudati acum cativa ani la orele de geometrie, si in tot intunericul lung vazu chipul lui Mandelbrot. Ii veni sa rada.
„Il luam p’ asta”, auzi o voce care-i repungna. Nu conta de unde vine, dar se gandi ca insul se crede in piata, la ales pepeni. Nu ai optiune, nerodule, ii veni sa zica. Totusi tacu, continuand sa astepte cu mainile in jeansi si cu o spranceana ridicata, postura clasica pe care o arbora atunci cand nu avea chef de alte cuvinte decat ale lui, si in care memoria colectiva a colegilor il identificase. Nu era un sfinx, dar traia decisiv senzatia ca fiecare din noi e proprietarul cuvintelor sale, latifundiar sau muritor de foame, neavand nu ce pune, ci ce scoate din gura. Un prieten ii zisese, fortat , ca o discutie cu el e ca o vanatoare asiriana. Un prieten, desigur, cu care facea lungi plimbari pe mosia lui de vorbe. Se ferise toata dimineata sa discute, asteptand sa auda vocea Angelei. Probabil ca nu va mai fi cu ea, ca nu va mai putea asculta povestile ei despre copeica pe care o ascunsese in pantof pana cand aceasta ii lasase o urma in talpa, pe care sa le modifice in visele lui, in care Nichita Stanescu saruta, ingrijorat, degetele lui Tolstoi, care poate tinusera copeica aceea pe un camp la Yasnaya Poliana. Il visasem adesea pe Nichita de mana cu Angela, vorbindu-i ca in noptile cu febra din copilarie. Chipuri enorme, de piatra ponce, rictusuri blande dar invaluitoare, buze inchise taraganand saluturi care il speriau.
„Imi spui si mie ce tre’ sa iau ca sa ajung in Drumu’ Taberei ?” Nici un pic de forta in vocea asta care i-a iesit in fata o data cu vuietul metroului. Fata plina de cosuri cicatrizate a il impiedica sa citeasca graffitti-ul de pe vagoanele metroului. Adevarate poeme, unele din ele. „Habar n-am , asta trece prin Eroilor” Se indrepta spre usa decshisa nemultumit, reusind sa citeasca ceea ce ramasese neacoperit de placa rabatabila: AT. . Inca o sansa ratata. Nu putuse citi la timp, si asta ii provoca un disconfort teribil. Macar niste cifre, se gandi si intoarse capul catre ceasul electronic. „Nu te misti de aici ” se sincroniza cu „Atentie, se inchid usile”, din nou slab si nesubstantial. Sau poate subliminal. Devenisera trei si isi tineau mainile pe umerii si pe pieptul lui.





- Stii, ala din stanga m-a smucit inainte de a vedea cat e ceasul. Tineam inca mainile pe hartii si imi priveam colegul de camera, pe Mihai, care ma priveste cu oarecare teroare cand ma vede asezandu-ma la masa si deschizand caietul meu cu coperte negre Suntem studenti la Calculatoare, el codeaza si eu incerc sa scriu literatura. „E 5 si 17, iti zic eu ” . A fost o ironie defensiva, am sesizat ca lumea se teme atunci cand stie ca scrii, de parca s-ar teme ca iti devin personaje, de parca s-ar simti incatusati. Nu e asta cuvantul, pentru ca nu exista catuse pentru torace.Asta e senzatia lor., ce le strangi toracele ca unor carabusi si ca nu mai pot respira in teritoriul propriilor minciuni. De scarba mai mult, apucam carabusii lateral si ii priveam, fara ura aceea a ciutanilor care le infig elitrele in vergi subtiri ca sa-i vada zburand in cercuri, inginereste. Stiam ca sunt mai putini liberi in degetele mele moi decat in acele lor. Esti puternic scriind, frica de a deveni fictiuni ii macina pe cei din jur dar le da, totodata, o energie si o agitatie fertila. O data ce citesc si vad ca nu le-ai desconspirat turpitudinea, iti strang mana si continua sa te priveasca de sus, ca pe un ins inofensiv. Nu vad ca e plin de ei si de mizeriile lor, maniile cu care si-au inlocuit inteligenta, ca insasi lecura aceasta linistita si lipsita de urgenta, lectura lor proasta, e o insulta pe care le-o aduci.
„Zau, carabusii pricepeau mai usor ”, zic ridicandu-ma de la masa si prinzand cu toata mana ibricul. Imi mai trebuie o cafea, un pretext de a vorbi.. Ma mai uit o data pe foile scrise pana acum, le vad, in lumina lampii, vinisoarele de cerneala si recitesc ultina fraza: „Devenisera trei si isi tineau mainile pe umerii si pe pieptul lui.” Adaug in fuga, nefiresc: „Sunt lucruri care nu trebuie scrise, dar a caror existenta fonica e obligatorie.” Acum chiar ma indrept spre chiuveta si pornesc robinetul. „Ma, probabil erau tigani, nu i-am privit. Nu puteam identifica nimic, cred ca nici nu vedeam clar”. Ibricul se umpluse, simteam apa curgandu-mi pe degete. „Erai blocat de groaza, te inteleg. Nu te gandeai ca poti scapa ”.
- Eram cat se poate de calm. Ma ntrebam cum de in clipa aia nu ma putea tulbura nimic desi constientizam ca in cateva zeci de secunde voi intra in panica. Fie si numai gandul asta trebuia sa ma sperie, nu ? Am incercat sa fug dar pur si simplu nu puteam sa ma misc. Nu puteam de la bun inceput: ma stransesera intre ei si...
Am pus ibricul pe resou si m-am asezat pe spatarul scaunului cu mainile in san.
- Metroul plecase, zici...Urata treaba.
- Noroc ca nu ai zis „naspa”. Rad. De fapt, cand mi-a zis ala sa ma asez pe bancheta
de pe peron m-am lasat impins, trantit, si, zambindu-le am ingaimat : „Naspa moment ! ”
- A, vorba lui Alex !
- Da, mi-amintisem ca nu-mi apartin cuvintele alea, ca fur pentru o singura data.
Vorba lui Alex si a tuturor baietilor din serie. Unul m-a privit cu simpatie. Mi-a zis ca am 10 secunde sa scot mobilul si banii....
- Apropos de chestia cu imobilizarea, mai stii faza de anu’ trecut, din campionat
cand ai driblat jumate de echipa ? Nu te puteau aia bloca in nici un fel . Cum naiba de-ai ratat ?
- Ce legatura are una cu alta ? Era un amarat de meci de fotbal, intre cursurile de
Algebra si Programare . Alaltaieri astia ma puteau omori, de ce nu intelegi ? Ma tineau de brate, se lipisera de mine. M-au trantit pe bancheta aia si m-au amenintat, cred ca ma inverzisem ca in copilarie la spital cand mi-au furat niste tampiti Cantecul lui Hayawatha si am intrat tremurand in salon. Numai ca alaltaieri eram singur cu ei si mi se rupea, le-am zis : „Numai mobilul si banii ? ” ca un turnator devotat...
- Numai rudele si prietenii...
- Si am dus mana la gaeaka. Uite-asa cred, pentru ca nu-mi mai amintesc nici cum
mi-a sunat vocea. Am dus mana spre buzunarul interior sigur ca le voi da, prieteneste, tot. Intai mobilul, cu bucurie. Oricum Angela nu-mi raspunsese, oricum mi-ar fi fost sila sa le vorbesc alora.
- Nu era groaza dezarmanta ? Ba, eu te stiu, nu suporti sa fi umilit.
- Tu ma asculti ? M-am aplecat sa iau ibricul. Clocotea, dar am bagat degetul sa
verific. Zau ca nu mi-a fost teama, am zis scuturandu-mi mana arsa. Doar cand am simtit ca mobilul nu e in geaka, am simtit ca toata clipa aia se condenseaza. O sa ma injuri ca-ti vorbesc iar de mate, dar era exact constiinta unui puinct unghiular. Acolo ceva trebuia sa ma trezesc, ca la Olimpiada, cand gresesti prima idee...
- De ce sa te injur, nu mergeam impreuna la concursurile de mate? Numai ca s-ar putea sa gresesti, ala e punct de intoarcere Pufni in ras....
- Nu imi tin mobilul decat in buzunarul stang al jeansilor ! Si cheia in dreptul ! N-ai observat ? E ca un ritual. Si nu beau decat ness Amigo, cu 4 linguri, amar, fierbinte...
In fine, in clipa aia am scos mana din buzunar si l-am izbit in fata pe tipul din dreapta.
Intre nas si gura, in nas si gura, nu stiu. Cred ca a fost al doilea pumn dat in viata mea. Apoi am urlat, titanic : „Va sparg, fir-ati ai dracului ” dar am luat-o la fuga... Aia se daduserea la o parte, imi facusera loc. Poate ca m-ar fi putut prinde, bate, omori, dar sigur nu mai puteau spune nimic. Nu mai aveau cuvinte Asta era victoria mea. Fugeam cu multumirea asta.
- Poate la arcul de trimuf se mai si fuge uneori, nu numai se defileaza.
M-am uitat pe sub sprancene cu o nemultumire evidenta.
- Fleosc...


Am inceput sa-mi beau ness-ul in vreme ce Mihai isi facea de lucru pe calculatorul lui. Intelesese ca nu mai rezist sa vorbesc despre asta, ca nu mai imi pot asculta vocea obisnuita cu un aer firesc din moment ce uitasem „acea ” voce, care ma putea ruina, lasa si laxa. Sunt prea obosit, dar merita sa mai scriu cateva fraze din proza aia de pe masa. Sa nu le uit si sa le continuu maine, sau sa mimez ca le continuu, sa se stie ca scriu. Chiar daca vor fi dezlanate si seci. In winamp ruleaza „Jealous guy ”, nu pot scrie cu muzica.
E un alt ritm decat cel pe care il astept, unul antiprozodic, fractalic. Nessul asta nu e bun de nimic. Stiloul nu face decat sa stearga fraze dupa fraze.
„Aveam o armura de carne, o armura de tigani, nu ma puteam clinti. Ciorditorii astia mananca ciment ” suna groaznic. „ Cheia e in dreptul, vorbele inchise in mobil in stangul” nu repara nimic. Trebuie sa plec la facultate peste o ora, e dimineata...
Pe Yahoo Messenger, o fereastra plina de BUZZ-uri. Angela : m-am gandit in seara asta; chiar daca ai doar 20 de ani, vom fi impreuna; cosmin ? ; de ce nu-mi raspunzi?
Imi intind mana stanga spre tastatura: „Atata tot ? ” in vreme ce ness-ul se scurge peste foi, scriindu-si propria varianta, lipindu-le de antebratul meu drept, pe care, adormit, nu-l mai pot ridica.
Pe monitor: „Atata tot ? ” , scris corect dar neglijent, ca un pumn in taste....