John zacea pe fotoliul din fata biroului, masurand cu privirea apusul in flacari al soarelui. Mai erau 2 ore pana cand noaptea avea sa-si lase mrejele peste statia de cercetare.
- Nu-ti mai legana piciorul ala idiot. Arati ca un tanc distrat si ma scoate din sarite. Nu m-am chinuit atatia ani cu tine ca sa ai mina asta tampa!!!
John inceta brusc, apoi isi privi batranul partener cu uimire.
- Hai, mah, Psalm, las-o-ncolo de treaba. E cea mai mare tampenie sa-i interzici unui om sa se relaxeze. Sunt soldat, iar in blestematia asta de capat de lume nu-i picior de amenintare. Nu ma inconjoara nimic decat o mana de einsteini care nu fac altceva decat sa citeasca niste pietre stupide si negre.
- Nu-ti permit asa ceva, trebuie sa fii pregatit in orice secunda, pentru orice.
- Nu ai pentru ce in locul asta. Hehe, mai tii minte cand l-am aranjat pe distrusul ala care zicea ca planuieste nu stiu ce invazie a pamantului? Hehe… ce neispravit…
- “Neispravitul” ala era sa-ti suceasca gatul si tie si oricui altcuiva, tocmai pentru ca toata lumea s-a gandit ca e un nebun fanatic, cu vise efemere…
- Dar am reusit pana la urma… nu?
- John, esti tanar si pus pe harta. Si nu-ti convine niciodata nimic. Razboiul s-a terminat. Poate maine va incepe altul, nu stiu, poate maine om da amandoi ortul popii fara ca cineva sa-si aduca aminte de noi. Se poate intampla orice, de-asta trebuie sa fii pregatit.
- Psalm, las-o nabii de treaba. In coltul asta de univers nu se intampla absolute nimic. Se ridicase de pe scaun nervos, gesticuland plin de importanta. Nu vezi ca am fost trimisi aici degeaba?
Batranul il privi pe sub sprancenele groase, apoi raspunse calm, de parca John ar fi fost o parte integranta a peisajului:
- Un soldat nu se indoieste niciodata de scopul misiunii sale. Nici nu chestioneaza cauzele din care a primit acel ordin. Tu trebuie sa execute. Asta e motivul pentru care traim in disciplina perfecta. Daca nu eram noi… era totul un haos.
John pleca barbia pueril, de parca n-ar fi vrut ca Psalm sa-i surprinda privirea care nu vroia sa recunoasca greseala infaptuita. Psalm zambi exact in momentul in care lui John nu i-ar fi priit acest lucru. Era fantastic, domnule!!! Dar cum oare facea de fiecare data de-l prindea cu grada jos? Reusea de minune sa-l ia pe nepregatite, iar acest lucru, intr-o masura, ii era de folos, intrucat ii mai reteza din elanul acela necugetat care-i umbrea ratiunea in timpul razboiului.
Alarma de seara suna scurt, rupandu-l pe John de dilema sa. O voce neutra ii chema pe amandoi in laborator. Se ridicara si o luara agale la pas pe coridorul metalic. Acum ii parea rau ca il contrase pe batran. Era omul care ii daduse un sens vietii atunci cand nu mai avea nici o alta optiune. Era greu de conceput faptul ca un om sa fie atat de ponderat, pana la limita maxima a firii sale, era mai greu de conceput de ce acest om ponderat il alesese pe el, un “tanc neispravit”, lipsit de orice urma de disciplina, cu visuri haotice… dar totusi suna bine. Adica cum se presupunea ca trebuie sa fie un tanar? Nu era normal sa aiba vise? … Ajunsesera in anexa laboratorului. Camera era alba, cu un geam mare, cu o masa in mijloc si cateva scaune asezate parca pentru o sedinta. “Luati loc. Un minut pana la expertiza”. “Ce voce idioata are computerul asta!!!”, se gandi John. Se asezara si privira lipsiti de interes catre fereastra din perete, atat de absorbiti de ganduri incat nu il auzira pe doctorul Max cand intra si se aseza langa ei.
- Ma bucur ca ati venit imediat. Trebuie sa va comunicam si dumneavostra descoperirea noastra.
- Mda…, gandi John cu voce tare, o stica de Porto….
- John!!! Sa-l ascultam pe doctor…
Doctorul scoase din buzunar o telecomanda si aprinse lumina din incaperea din spatele ferestrei largi. In mijlocul incaperii goale zacea un barbat dezbracat, aproape adormit.
- L-am gasit in mina 17. Era culcat pe un cuart dreptunghiular, cu mainile incrucisate pe piept. Muschii ii erau atrofiati in urma unei lipse indelungate a oricarui gen de activitate fizica. Partea interesanta este ca nu am reusit sa scoatem nici un cuvant de la el, iar de cand l-am adus aici nu a facut decat sa zaca pe podeaua aceea, refuzand orice forma de hrana. Nu stim ce este. Mie mi-e cam teama sa ma apropii de el… M-am gandit ca poate ati fi interesati.
John se ridica usor, dar spre surprinderea sa si in ciuda distantei dintre el si nebun, remarca pupilele acestuia micsorandu-se. Il vazuse. De fapt ii vazuse pe toti, dar numai la el se gandise sa reactioneze. Se apropie de geam, apoi ii ceru doctorului sa intre in camera. Doctorul scoase din nou telecomanda pentru a deschide o usa laterala. Pasi inauntru precaut.
- Hei… buna. Eu sunt John. Ce faci pe-aici?
Se astepta sa nu i se raspunda, la o adica omul acela era nebun… poate vreunul cu creierii spalati… Sau poate ca-si pierduse memoria. Cine stie? Lua mina prietenoasa si se apleca asupra nebunului.
- Eu… John. Tu? Eu barbat… tu?
- Ma crezi idiot?
- Uite ca poti sa si vorbesti, zise zambind catre fereastra in spatele careia se aflau doctorul Max si Psalm. Se aseza pe vine langa corpul straveziu al omului, cu mainile pe genunchi, zambind multumit.
- Deci? Ce-i cu tine? De unde vii? Ce invarti?
- Te invart pe tine… pe degete… Nu ma crezi?
- Hehe, mai ai pana atunci. Hai sa incepem povestea frumos. Fii amabil, spune-mi, cine esti?
- Sunt un umilul servitor al Stapanului meu, iar numele meu este atat de insignifiant in comparatie cu al Sau.
- Te pomenesti ca vrei sa cuceresti lumea!!! Sa nu ma iei pe mine cu tampenii d-astea, zise John, stapanindu-se vizibil sa nu izbucneasca in ras.
Nebunul se incrunta, privind in continuare in gol, cu chipul serios brazdat de vinisoare albastrii. Nu mai scoase nici un cuvant. Era evident ca nu-i placea sa nu fie luat in serios. Era o figura infricosatoare, diabolica, dementa care nu mai avea nimic uman in ea. Ii privea fix pe doctor sip e Psalm. Prizonierul incerca sa se ridice, in timp ce ochii aceia infricosatori fixau fereastra camerei.
- Mda, cred ca incep sa pricep. Te crezi prea destept pentru mine, dar spune-mi, totusi, ca mor de curiozitate, cine e… stapanul asta al tau?
- Voi, muritorii ati reusit sa-I dati o sumedenie de nume, sa-I acordati o gramada de valente si grade. Sa zicem ca voi Il considerati Esenta Raului. Este Cel care va trezeste in miez de noapte din cauza nelinistilor absurde, este Cel ce va vegheaza viata de paraziti, Cel care va face existenta mai palitanta, raspunse acesta pe un ton atat de serios incat John se hotari sa-l intrerupa intr-un fel sau altul.
- Foaaaarte destept, m-ai dat gata, doar ca gresesti. Nu m-am trezit niciodata noaptea sa ma gandesc la … asa-zisele griji de care vorbesti tu, iar viata mea este foarte putin palpitanta, asa ca daca stapanul tau se ocupa de viata mea, spune-i din partea mea ca face o treaba al nabii de proasta.
- Crezi?
- Din toata fiinta mea!
- De ce nu recunosti ca in fiecare zi te intalnesti de cel putin doua ori cu moartea? Nu ti se pare palpitant? La fiecare pas pe care il faci trebuie sa te uiti in stanga si in dreapta sa vezi daca drumul pe care il alegi este sigur.
- Sigur?!
- Te simti in siguranta?
- Am fost invatat sa ma pazesc singur.
- Mda, Psalm te-a invatat. Dar nu te-a invatat bine. De exemplu, acum stai langa mine, fara sa ma cunosti deloc, complet dezarmat, prea aproape pentru a evita un contact fizic. Esti soldat, nu gandesti.
John se uita in jur, apoi realiza ca nebunul avea dreptate. Habar n-avea ce era in capul acelui om si cu toate acestea interactionase benevol, cu un curaj inconstient, cu o persoana despre care nu stia nimic.
- De unde il cunosti pe Psalm?!!
- Cunoasterea este o durere, muritorule. Tu nu stii ce urmeaza sa faci in urmatoarele secunde, nici macar de ce stai de vorba cu mine.
- Vreau sa aflu ce e cu tine.
- Cu mine? Nu vrei sa stii asta. Vrei sa stii ce va fi cu tine. Ai crescut in ghetorile saracilor, iar cand te-a cules batranul ala idiot de dupa geam, ai zis ca esti cel mai norocos bastard al planetei. Esti?
- Nu cred in noroc. Norocul mi-l fac singur. Efectele imi sunt conditionate de propriile-mi actiuni, asupra carora numai eu decid.
- Ei, vezi? Incepi sa gandesti, imi place. Cand a venit Psalm sa te ia din coliba aceea ai vrut sa mergi cu el?
Tacu. Brusc era coplesit de cuvintele nebunului. Era nervos si de incapacitatea de a comunica optim cu acest … idiot, care putea citi gandurile si ideile direct din minte, de parca i se lipise de creier si vedea in el ca intr-o carte deschisa. Privea chipul acela schimonosit de durere, cu ochi negri infundati in cap si frunte lata, cu buze aproape negre si subtiri….
- Ai vrut????
- Am vrut, a fost si este salvatorul meu.
- Te-a salvat de la ce? Si te-a adus la ce?
- M-a facut om, m-a transformat in justitiar, asta sunt eu, un justitiar.
- Faci dreptate? Cui? Fa-mi dreptate, mie…. Ce mi se cuvine?
- Un dus rece, aproape ca sopti John.
- Voi, muritorii, ignorati lucurile atat de simple care va cladesc fiinta si cu care voi, la randul vostru claditi lumea in care traiti. Raportati dreptatea si adevarul la niste legi inventate tot de voi, in functie de liberul arbitru al vreunui ingrat nobil miruit de zeii vostri antici, inexistenti dealtfel. Tu, in mod special ai avut de ales, intre a ramane in ghetou si a merge cu Psalm…. Ai fugit de ce nu stiai ca urmeaza si ai venit aici, sa-ti prelungesti agonia. Asta numesti tu salvare?
Nu-i convenea deloc situatia in care era, desi pastra o alura de superioritate. Cauta cu mintea un reper, ceva sa-l ajute. I se parea anormal ca Psalm si Max nu intervenisera pana atunci, dar tinand cont ca in nici un moment nebunul nu-si luase ochii de la geam, se gandise ca se intamplase ceva cu ei. Voi sa se ridice dar mainile si picioarele ii intepenisera in pozitia aceea. Aproape ca paralizase, pierduse controlul., iar asta il enerva si-l ingrozea deopotriva. Incerca sa se zbata, sa se ridice, sa-l apuce pe nebun…
- Priveste renasterea, zise nebunul, strecurandu-i in mana o piatra rece, negricioasa. Apoi se incorda, si venele lui incepeau sa se umfle exagerat, fiind gata sa plezneasca. Se auzea un zgomot infiorator de tesuturi distruse, de oase rupte, si pielea incepea sa crape, lasand carnea descoperita. Sangele incepu sa tasneasca prin incapere. Desi acum era o gramada de carne contorsionata care se zbatea in agonie, prin gura posedatului inca razbateau sunete inecate in valuri de sange. Cu o ultima incordare, demonul reusi sa distruga creierul omului, a carei cutie craniana exploda, lasand pe jos o balta de sange presarata cu bucati rozalii din carnea moale a fostului tesut nervos.
Soarele crepusculul diminetii scalda statia in razele sale, dar ochii lui nu mai vedeau frumusetea rasaritului. Vedeau doar o camera goala, exagerat de alba, a carei puritate era profanata de o masa de carne inerta, distrusa, intr-o mare balta de sange.
- John, inceteaza dracului odata cu piciorul ala!!! Ma scoti din minti. Esti terminat daca ai inceput sa dai din el si cand visezi.
John se trezi brusc, uitandu-se agitate in jur, se ridica in picioare. Era in birou, cu Psalm langa el. Privi pe fereastra. Soarele deja se inaltase.
- Ai visat, pustiule, calmeaza-te acum, zise Psalm zambind parinteste si incurajator in acelasi timp.
John cobori privirea linistit la piatra neagra pe care o tinea in palma dreapta. Era lucioasa si rece…