Cimitirul Père Lachaise este unul dintre locurile pe care le vizitez cu plăcere, ori de câte ori am ocazia să bântui prin cartierele Parisului. Mormintele lui Enescu, Oscar Wilde și Jim Morisson sunt întotdeauna parte din itinerar. E locul în care mă gândesc mai mult decât în alte părți la ceea ce înseamnă “Riding on the storm”, la ce lăsăm și ce rămâne în urma noastră sau, cum spune Ana Blandiana, “…Până nu se mai vede din mine / Decât un glas/ Așezat somptuos / In al cărții sicriu”.

Köln, Germania. Alt an, alt timp.

După deschiderea ușii, am rămas pironit în prag, surprins de imensul volum de lucruri înghesuite peste tot. Încăperile erau atât de pline, de parcă toți piețarii de vechituri din târgul de duminică și-ar fi strâns în grabă lucrurile și le-ar fi depozitat într-un apartament de două camere.
Dl. G., care mi-a vândut conținutul locuinței, era funcționar la primărie și se ocupa de repunerea în circulație a spațiilor sociale care, din diferite motive, deces în cele mai multe cazuri, deveneau libere. În situația în care persoana în cauză nu avea familie, sau familia nu era interesată, primăria prelua operația de evacuare și toate lucrurile din casă erau vândute pentru o sumă derizorie, cu o singură clauză care trebuia respectată – predarea locuinței, complet goală, într-un interval de maximum două săptămâni.
În perioada studenției, am descoperit acest gen de afacere, care era mai lucrativă decât ar părea la prima vedere, pentru că și în Europa de vest oamenii iubesc chilipirurile.
Iată-mă, deci, proaspătul stăpân al unei gospodării de care până cu o zi în urmă nici nu știam că există. Spre norocul meu, făcusem două sau trei lichidări de acest fel cu profesioniști în domeniu și, astfel, am învățat să nu pierd timpul cu sentimentalisme și să mă concentrez doar la evaluarea financiară a tot ce e vandabil, iar restul e ... deșeu. Urmau apoi anunțuri în ziar și târguri de sfârșit de săptămână.

Prima senzație pe care o trăiam în astfel de situații era cea de invadator al zonei intime a unei alte ființe. Tot ceea ce a reprezentat pentru el sau ea cândva ceva, material vorbind, îmi aparținea, însă fără vreun atașament emoțional.
În situația în care poți închide o paranteză temporală în jurul operației (evaluarea necesită de obicei câteva ore), lucrurile sunt simple, dar cazul care mi-a căzut în brațe era demn de știința medicală.
Persoana care trăise în acel apartament nu a aruncat nimic, cu excepția ambalajelor de unică folosință, timp de vreo treizeci de ani. Mă strecuram printre șiruri de dulapuri și stive de cutii de carton și mă simțeam precum Hercule la prima inspecție a grajdurilor lui Augias.
Mi-au trebuit vreo șase zile să fac o trecere în revistă cât de cât relevantă. În disperare și criză de timp, mi-am invitat prietenii, colegii și, când am început să dau rateuri, chiar și vecinii în căutare de chilipiruri. Experiența a fost aproape traumatică, pentru că, deși am umplut cu deșeuri două containere de câte 25 de metri cubi, tot mai erau încă enorm de multe boarfe.
Odată cu trecerea zilelor și răscolind printre lucruri, începi să cunoști și chiar să simpatizezi persoana căreia îi aparținuseră. Îi descoperi tabieturile, pasiunile, prioritățile și chiar aversiunile, dar trebuie să te detașezi, căci altfel te sufoci.
Ce poți face cu teancuri de fotografii neselectate, cu albume de poze, cu descrieri și dedicații, cu vrafuri de scrisori, jurnale intime sau diferite suveniruri din nenumărate excursii, ca să nu mai vorbesc de textile demodate, zeci de perechi de încălțăminte în diverse grade de uzură, sute de perechi de șosete, tăieturi din ziare, kilograme de reviste și ambalaje teoretic refolosibile? Toate au luat drumul containerului de gunoi. Tot ce strânsese omul acesta o viață întreagă, tot ce fusese pentru el emoțional semnificativ, a fost aruncat. Ce a mai rămas erau lucruri impersonale, precum mobila, niște scule, vesela, aparatele electrocasnice și, poate, niște cărți care au supraviețuit unei trieri nemiloase. Toate astea își vor găsi, în câteva zile, stăpâni noi.
După ce voi preda cheia d-lui G., din omul care a locuit în acest apartament timp de trei decenii nu va mai exista nimic, nici măcar amintirea. Existența lui, în afară de menționarea unui nume în niște acte rămase prin dosare arhivate, va fi greu de dovedit. Amintirile și experiențele lui au fost șterse din cartea vieții, familia nu l-a vrut, iar existența lui ... n-am dreptul s-o evaluez.
Închizând pentru ultima oară ușa apartamentului, de-acum gol, m-am simțit oarecum reponsabil de contribuția mea la radierea unei persoane.
Marcat de experiență, acasă, am început să selectez rămășițe materiale din diverse epoci, aparținând unor locuri geografice și stări sufletești care consideram că mă reprezintă, gândindu-mă că e mai bine să fac eu trierea. Tot atunci, mi-am amintit de Kafka, omul care pe patul de moarte și-a rugat prietenul să-i ardă toate manuscrisele. Dorință, din fericire, nerespectată. Dar câți dintre noi lăsăm în urma noastră suveniruri spirituale care să traverseze trei generații?
Cât despre cele materiale, ce să mai vorbim…