poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-01-23 | |
Noi doi eram buni dusmani, daca se poate spune asa. Dusmani pentru ca incepusera sa imi creasca un fel de cornite, in care se adunasera tot felul de senzatii, mai mult trecute si majoritatea uitate, cu care scriam in nestire, pagini dupa pagini, pe care el le considera niste ratari cu ifose de poezie. Si buni, pentru ca eram atat de buni in a fi dusmani, am fi meritat o medalie pentru asta. Il percepeam cateodata ca pe un melc care isi lasa dara lipicioasa pe la textele unuia sau altuia, fireste si ei poezisti, sau atentand la mult ravnitul post. Cateodata se iscau adevarate furtuni acolo, la subsolul paginii, astfel ca ma vedeam nevoita sa ma ridic in capul oaselor, sa aprind timid o veioza si sa ma mut pe covor, cu computer cu tot, ca sa merg pe urmele darei, sa vad ce mai crede, ce mai contesta, ce-i place sau ii displace.
pe vremea aceea credeam ca ii displace aproape tot ce citea, astfel ca am constatat, cu uimire si invidie, ca ii mai si placeau unele texte, le gasea proaspete, pline de simtire, scrise de o mana sigura si indemanatica, descoperea talente, incepuse chiar sa i se ceara parerea. Atunci ma intorceam la perna mea in care stateau inghesuite visele ca pufii de gasca, inchideam ochii ca sa ii deschid pe interior si reveneam la textul care, desi ascundea in el magie si iubire, ani de cautari, telefoane dupa care aspiram casa de la un capat la altul, in mijlocul noptii, cartile lui Liiceanu, dorinta de a-l cunoaste intr-o zi pe parintele Galeriu numai pentru a-l intalni si pe el acolo, in holul casei studentilor, nu reusise decat sa starneasca probabil si dezgust. Poezia se referea la noaptea din creierul muntilor, pe Cheile Rametului, in cortul in care, dupa ce traversasem creasta in lung, cu urechile rosii, cu vocea inghitita de ape si picioarele fara genunchi si fara glezne, nu se intamplase nimic. Caci asa se manifesta organismul meu ori d ecate ori ne intalneam, in timp ce el emitea opinii serioase despre religie, filozofie, care pe mine ma faceau sa ma simt mereu mica, mereu in urma, sa il urmez aproape impiedicata, sa ii prevad un viitor stralucit, sa il ademenesc cu o garoafa alba tinuta sub geaca, la temperaturi de minus 20, cu stilouri- cadou . Pe atunci nu stiam ca, pana la urma, asa cum ma indragostisem de el, puteam sa ma indragostesc de o gaza, de o palarie de floarea- soarelui, sau de vecinul de la parter, care insista sa creada ca sunt, de fapt, profesoara de engleza si, ori de cate ori se imbata, imi trimitea pe fiul cel mare, si el tigan, sa ma intrebe:
- Dai ore? Cat costa una? Doar ca pe e il iubeam de vreo cinci ani, in care reusisem sa ne intalnim sporadic. Dusmanul meu zic, nu putea sa inteleaga ca cinci ani din viata mea, s-au sfarsit brusc in acel cort, asa cum ti se intampla cateodata, culegand strugurii, ii culegi, si ii culegi, si gandurile iti zboara in alta parte si devii una cu mainile care culeg, fara sa iti mai dai seama ca la un moment dat s-a umplut cosul si ca nu mai ai ce pune acolo. Si totusi eu in noaptea aceea am cantat: " Ploua infernal si noi ne iubeam, prin mansarde peretii odaii erau nelinistiti sub desene de creta inimile noastre dansau nevazute intr-o lume concreta..." Cred ca era una din clipele acelea de fericire in care nu iti dai seama ca esti fericit, o clipa care va atrage dupa sine alte si alte ganduri ulterioare, in care te vei intreba de ce s-a intamplat asa, cum de nu ai putut sa prevezi, si Doamne daca as fi stiut macar sa opresc clipa aceea in palma, apoi sa scuip pe ea de trei ori si sa o strecor in san, ca pe un puf de plop. Iar el, dusmanul meu virtual, imi calcase pe cornite chiar in momentul in care acestea aveau nevoie de lumina. El nu reusea sa inteleaga ca pentru mine, barbatul acela fusese barbatul cu care am trecut de mana muntii si care ulterior, imi raspundea, de ziua lui, dezvelindu-se in fata mea ca fiind, pana la urma " un adolescent intarziat" dupa care eu danieleam. Cu toate acestea, debutul meu catastrofic avea consecinte uluitoare asupra eului meu cel mai ascuns si mai rasfatat, cel care se lasa cu greu convins sa vorbeasca, sa imi vorbeasca, asupra orelor pe care divinitatea mi le atribuise si pe care simteam ca nu imi pot permite sa le irosesc cu rutina zilnica. Unii spuneau insa ca "promit", ah, promiteam de fapt, iar el, dusmanul meu din umbra se insela amarnic. Am scos atunci rand pe rand cate un nou iepure, am scuturat cutia Pandorei in fiecare zi sa ma copleseasca, mi-am trezit demonii si le-am amintit de conditia mea umana, le-am cerut sa ma cresteze si sa imi presare durere in rana. Ei m-au ascultat si nu au intarziat sa ma ajute. Dusmanul meu virtual m-a ignorat o vreme, timp in care am zburdat cot la cot cu mieii, scriind poezie cu sangele, asteptand cu blandete Pastele. Am hotarat atunci sa incerc si altceva, aveam pe frunte cornitele si cresteau, le simteam deja coarne de cerb si le purtam cu mandrie. Am incercat sa compun ceva, o nuvela despre lumea virtuala in care intrasem de cateva luni bune si care ne purta pe atatia altii ca intr-un carusel, un fel de sport extrem, de parapanta cu care faceam loopinguri, un fel de surf prin cuvinte, cu miscari periculoase si indraznete, cu lupta surda din burta valului, Doamne, ma gandeam, nu de asta ne-ai lasat tineri? Am scris prima mea bucata de proza si am asteptat, timida, cu rasuflarea taiata, rezultatele, reactiile. Poate ca voi deveni candva o prozatoare: nu ca as scrie apoi pe usa Minodora Achim- prozatoare, asa cum faceau putinii mei vecini cu studii de la bloc, dar poate ca demonul cu veleitati de critic va gasi ceva proaspat si demn de citit si in incercarea mea banala, de a povesti despre cele lumesti. Sau mai degraba m-ar lasa in pace, nevazuta si mica in cochilia mea de melc in care hibernasem si pana atunci, inainte de a gasi Noaptea din cort o risipa de sentimente si un haos neliterar. Stiam ca dusmanul din umbra era solicitat in recrutarea de prozatori si mai imi facusem eu o teorie care ma multumea pe deplin: dusmanul meu era lipsit de cel mai elementar simt al subtilitatii, iar in plus de asta, e un complexat. Ceva, in mintea mea, i s-a intamplat candva si nu a reusit sa treaca peste asta. Doua arme suficient de bune, cu care puteam incepe razboiul. Un razboi mai mult cu pene, il vedeam, sau de ce nu, cu portelanuri sparte, usi trantite si juraminte mai mult pe rosu. Nu mai are asa mare importanta acum. Pentru ca intr-o zi s-a deschis o fereastra. Nu avea perdele si nici nu simteam soarele sau macar o adiere de vant. - Cioc, boc. Era sa zic intra, dar nu vedeam pe nimeni, eram singura acasa, imi preparasem cafeaua, la ibric. - Iti plac nucile? mi-a zis. Nu stiam cine e si pana la urma chiar imi placeau nucile. - Uite, ia o nuca de la mine. Cred ca ai scris ceva bun. Am intins mana timida, in aer, tot nu vedeam pe nimeni. Erau bune nucile. - Mai imi dai? i-am zis. - Iti mai dau, dar mai scrie. M-am repezit iarasi la veioza, m-am mutat pe covor. Se pare ca acolo ma gaseau pe mine spiridusii. Nu ii desluseam cum trebuie, dar stiam ca sunt acolo din moment ce veioza, mai mult stinsa, nu ma ajuta mai deloc. Mi-am inmuiat degetul in gura ca in cerneala si am trasat, linii mari pe spatele noptii. Dimineata am apucat o foaie de hartie intre dinti si creioane proaspat ascutite, mi-am amintit de singurul brad din curtea blocului, cel la care ravneam toti si pe care nu am reusit sa il iau niciodata. Si am mai scris cateva pagini pe care le-am luat cuminte in mana si m-am asezat in fereastra. - Hei. M-am uitat in stanga si in dreapta, din nou nimic. - Tu de acolo, zice. Cu geamantanul acela de foi in brate si cu delfinul sub rochie... - De unde stii? il intreb rusinata, fericita. - Pai am citit. - Pot sa te inconjor putin? - Dar cine esti tu? - Eu? Nu stiai? - Stefan, imi spune el. - Tu esti Minodora, asa-i? M-am simtit putin descoperita. Toate artificiile mele de calcul s-au dus pe apa sambetei. Stia ca eu sunt autoarea cortului. Nu l-am mai lasat sa ma inconjoare, ba chiar mi-am ascutit unghiile in pernite, in tacere, gata de atac. Poate ca langa perechea veche de cornite, transformata intre timp in coarne de cerb, imi crestea deja o alta. Nu am vrut insa a recunoaste nici in ruptul capului, nimic. - Cred ca ti se pare? - Bine, mi se pare. Pot sa te inconjor acum? - Nu poti. - Mai tarziu? - Nici mai tarziu. Delfinul dadea si el semne de dezamagire si curiozitate. Cum de ma descoperise atat de repede? Imi pusesem deja perdele la fereastra, ma simteam mai bine asa in spatele lor, libera sa ies cand vreau de acolo sau sa deschid cui vreau eu. Am stabilit impreuna cu delfinul ca domnul cel complexat si fara urma de subtilitate, nu se poate transforma peste noapte intr-un miel bland. I-am trantit chiar fereastra in nas. Apoi m-am intors la noua mea ocupatie. Personajele roiau in jurul meu, oare de ce nu le vazusem pana atunci? Un saxofonist canta aproape duios, pe podul Brooklyn. Trecusem, impreuna cu ceilalti aproximativ nouasutedemii nousutenouzecisinoua de trecatori pe podul acela, robinetul lumii newyorkeze abia se deschisese, iar saxofonistul ma astepta pe mine. Urma sa fie personajul meu, iar el stia. Stia pentru ca m-a privit usor dintr-o dunga, de pe parapet. Celorlalti li s-a parut doar ca isi drege vocea saxofonului, mie si delfinului insa ne-a fost clar ca este un semn, numai pentru noi. Nu am putut sa ma apropii prea tare de el, era nespus de cald, iar suvoiul de oameni mergea in ritmul lui interior, pe care eu nu am putut sa il dezbin. M-am multumit insa sa il privesc putin, peste capetele celorlalti oameni si nu stiu de ce noi ceilalti am parut doar un lung sir de detinuti din lagare, care isi lasa in urma libertatea. El, de acolo de pe parapet, cantand pentru mine, personajul care ma asteptase pana cand il puteam transforma pe el in cuvinte, era de fapt libertatea mea. I-am zambit, i-am fluturat batista si am jurat ca voi scrie despre el. I-am povestit si dusmanului meu despre intamplare. De data aceasta am batut eu la fereastra lui. Imi tremura mana un pic pe fereastra, cand am batut. Nu fusesem deloc politiocoasa cu el, data trecuta. - Cioc, boc, e cineva acasa? - Este, mi-a raspuns, si fara sa ii fi auzit vreodata vocea, am inteles ca era putin suparat. Am incercat sa il indulcesc: - Cum iti place cafeaua? - Tare, amara. Am fost putin derutata. Daca i-as fi oferit si ceva zahar, poate el m-ar fi lasat sa ii spun intamplarea cu saxofonistul. - Putin zahar? - Nu multumesc. - Ma gandeam sa iti spun o intamplare cu un saxofonist. - Te rog... I-am povestit intamplarea, pe nerasuflate si am baut un pahar mare de apa. Apoi am descoperit ca nu era un dusman oarecare, ci unul profund. Cred ca l-am indragit putin. Mi-a spus si el cel putin trei povesti lungi, despre o matusa, despre un vecin si despre o bicicleta fara o roata. Am mai baut trei pahare cu apa, de parca eu le spusesem. As fi vrut sa imi spuna si despre el. Delfinul obosea destul de repede si imi cerea sa ne plimbam, din cand in cand, in jurul camerei. Atunci mi-a spus ca ma pupa pe burtica. - Daca imi dai voie, bineinteles. Nu stiam daca ii pot da voie sau nu. Nu eram prea sigura. Si apoi mai era fereastra. - Poti? l-am intrebat. - Pot orice, mi-a raspuns si mi-a castigat pe deplin increderea. Asa ca l-am lasat sa ma pupe pe burtica. Delfinul s-a rasfatat si el inauntru. I-am simtit aripile moi si pielea lucioasa, ma gadilau. - Poti sa imi spui si despre tine? l-am intrebat. - Sigur. - Haide, spune-mi despre tine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate