poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-01-19 | |
Am visat de atatea ori sa ating cerul intr-unul din zborurile mele, dar de atatea ori am vazut pamantul plangand incat mi-a fost prea mila sa il parasesc la ananghie ca sa imi indeplinesc o dorinta egoista, care pana la urma e doar o dorinta, iar el e un fapt.
Stand la masa alaturi de persoane necunoscute, pe jumate cunoscute sau chiar prieteni, mi-am pus intrebarea daca ei, intr-adevar, stiu ce se petrece in jur. Trecand de multe ori pe aceeasi strada murdara, batatorita de aceiasi pasi ai unor oameni care se grabesc prea mult si prea repede, ma gandeam ca am auzit pe cineva odata zicand ca el de fiecare data cand trece pe strada ar imbratisa pe toata lumea. Ciudat, ar zice unii, iar altii ar lauda o initiativa pe care ar considera-o cel putin imposibila, insa nimeni nu s-ar gandi ce inseamna asta - dansul oamenilor de zapada, tineri indragostiti care isi sorb cuvintele, la figurat, dar si la propriu, batrani care se tin gingas de mana, oare toate astea nu ar putea fi un preludiu la acele imbratisari dorite de prietenul meu? Copii ai strazii, oameni murdari, prea murdari, fara casa, suflete murdare si ele, prea mult noroi, ura, crime, acestea sunt fapte zilnice de care ne lovim la tot pasul, oare doar asta vedem in jur? Anul trecut in Romania sinuciderile tinerilor au atins apogeul, cate dezamagiri, atatea prapastii, cate trenuri, atatia copii disperati aruncati in fata lor, cate blocuri, atatea cadavre de tineri plutind spre infinitul care se opreste cand trupul lor se spulbera la atingerea pamantului. Ei nu stiu sau nu mai vor sa stie ca cineva se grabeste sa ii imbratiseze... Oare ar conta daca ar sti? Ar fi mai putine morti, ar fi mai multe plutiri spre cer decat spre pamant, ar fi mai multa lumina? Doi copii alearga prin parc, iarba le gadila picioarele si ii face sa rada, altii sunt prea fermecati de doua gargarite ce incearca sa se urce pe un fir de iarba, florile le zambesc, iar soarele le mangaie crestetele... oare ei sunt generatia viitoare de sinucigasi, oare crestem spre a ne arunca... de pe blocuri, in fata trenurilor sau in bratele deznadejdii? Si ma intorc la masa, noua nu ne pasa, avem ce manca, impartim cuvinte, dar niciodata sentimente, ne e prea frica sa deschidem bratele pentru a-l primi pe celalalt, ne e frica sa nu fim luati in ras, ne temem sa nu fim intelesi gresit, sa fim socotiti slabi, sa fim injunghiati de nepasarea celor din jur... Cati copii mai trebuie sa plece, cat timp mai trebuie sa treaca, cati dumnezei mai trebuie sa ne faurim, cat pesimism mai trebuie sa ascundem, cata ura mai trebuie sa nastem pana la a-l vedea pe celalalt si a-l imbratisa? Poate niciodata nu vom opri zborul unui necunoscut spre pamant, poate pentru noi exista prea putini cunoscuti, poate nu ne induram sa facem miscarea spre celalalt... e greu... si primejdios... Incercand sa mazgalim cerul cu visele noastre nu ne dam seama ca cerul nostru e pamant si lumina noastra e intuneric, dar poate nu e tarziu... niciodata.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate