Dimineață...stam cocoțat pe creanga mea și priveam orașul în agonie. Mda! orașul, care devenise de-a lungul existenței sale o mare groapă de gunoi.Aici în acest copac,singurul de altfel, mă autoexilasem. Ce rost mai avea să umblu creanga? Acolo, jos, în vale nu mai era nimic interesant de văzut.Poluarea și nepăsarea semenilor mei ștersese orice urmă de "gingășie". Stam singur în copacul meu ars de rugina vremii și cugetam. Păi ce altceva puteam să fac? Doar asta mai era o meserie "liber profesionistă", restul se cam dusese într-o direcție incertă! Cam așa suna concluzia vieții noastre, mai nou, prin sondaje.

Ce frumos era....cerul. De acum eram deja trei personaje într-un copac, agățate de aceiași creangă și comentând cu foc declinul. Cugetul meu se rățoia de zor în fața păsării migratoare care se dădea mare că vazuse nu știu câte țări și oceane. Nu putea să rămână mai prejos și-mi dădea din când în când câte un ghiont ca să mă scoată din starea asta de "reverie". Așa că eram forțat să zic:" Et In Arcadia..." pasărea mă privi nedumerită. Cugetul își intră degrabă în rolul de translator și îi spuse:"ăăă vrea să zică...adică știi și noi am fost pe acolo pe unde spui tu..." Pasărea își ascunse capul în frunziș și după o vreme spuse: "Nu ați fost acolo!" Am vrut să-i dau dreptate dar cugetul mi-a făcut semn să tac. Și atunci am tăcut și m-am întors la bucata mea de cer (al treilea personaj din copacul casa, copacul-oraș, copacul-univers)doar acolo era frumos și senin. Nu mă mai interesa discuția celorlalte personaje, eu vroiam să fiu liber și poate că eram un pic egoist... îmi doream să fiu doar eu cocoțat pe creanga copacului care devenise între timp un fel de Arcă a lui Noe... Eh! Dar și mâine e o zi... oare ce se va mai întâmpla în copacul Rai?!