As vrea sa mai alerg, dar nu pot, doar merg incet spre locurile ce in vis mi se arata… si din senin apare o pisica ce-mi striga STAI PE LOC, tu… unde crezi ca poti s-alergi, sa mergi? Eu, ma opresc, uimit de glasul ei de necuvantatoare, in timp ce timpul trece iute pe langa tot ce viata- nseamna. Incep si strig si urletu- mi strabate un Univers oprit de-o voce ne- nteleasa. Cutremur, tot in jur se misca, inchid un ochi si vad lumina, vad mana ce vrea sa-mi salveze fantoma de la intristare.
“STAI!”, iar aud strigarea, de fapt… e mai degraba… “HAI”- hai, nu a fost decat un vis, iar mana, mana incerca sa ma trezeasca din ceea ce parea sa fie cosmarul unei realitati uitate.
Acum am reusit sa mai deschid si-al doilea ochi, sa vad ca nu era decat o simpla prezentarea a mintii mele, un vis despre singuratatea in mijlocul unei multimi zumzaitoare de oameni tristi, grabiti, ce nu au timp sa vada ce vrea un om nelinistit; dar a trecut, m-am linistit, acum pot sa vorbesc cu tine.
-Ma bucur sa te vad, din nou, atat de vesela, nu m-asteptam. Trebuie sa recunosc fericirea te cuprinde, incerc sa mormai de sub patura.
-Da, azi ma simt deosebit, e prima zi de iarna. A nins si totusi soarele ne-nvaluie.
A tras catifelata draperie si razele au invadat intreaga camera. Ea mi-a adus iar soarele in casa, prin zambetul ce o-nsoteste oriunde merge ea. Stiu, am mintit, ea este fericita totdeauna, eu fiind cel ce vrea a aduce o picatura de singuratate in cuplul nostru fermecat de vise, stele, noapte.
Asa mi-a spus ca se gandea de fiecare data cand zarea in privirea mea un gand ce parca ma ducea in lumea sufletului său, o lume ascusa de orice raza de lumina, de orice ochi iscoditor. Eu il credeam, iar el stia ca inteleg ce vrea sa-mi spuna.
Povestea curge mai departe spre realitatea vietii noastre sau spre visul ce prezinta tot ce noi incercam sa ascundem, secrete ingropate de mult in mintea noastra. Nu stiu daca a fost un vis sau daca acea persoana chiar a existat, oricum, ce el mi-a spus, este exact ce eu nu am avut curaj sa recunosc ca pot gandi vreodata despre lume.
Il gasesc incercuit de prieteni, discutand despre suflete pierdute. Sunetul vocii sale ma atrage ca o cursa din care nu pot sa scap, ma apropii de grupul său si, captivata de conversatie am inceput sa-mi spun parerea. Atentia cu care ma urmarea mi se parea coplesitoare.
-Orice om se simte pierdut, la un moment dat, pe parcursul vietii sale. Nu se poate sa nu simta ca nu a facut tot posibilul si imposibilul pentru a reusi ce-si propusese, si chiar daca si-a facut datoria in fata sufletului sau, incercand totul, el tot are impresia ca putea face mai mult, ca putea muta muntii din loc, ca putea darui stelele de pe cer in cazul in care i-ar fi fost cerute. In privinta asta, suntem cazuri fara scapare. Nimeni, nici macar noi insine, nu ne putem salva de deziluzii reale sau inchipuite. Asta este natura omului, sa aiba cel putin o frimitura de tristete si pesimism, legate ca succesiunea zilelor si noptilor, ascunse undeva in suflet, asteptand momentul cel mai nepotrivit sa iasa la lumina. Daca poti demonstra ca reuseste cineva sa inlantuiasca aceasta pornire de a ne plange singuri de mila, macar o data in viata sa, atunci va trebui sa recunosc ca toate teoriile mele pot avea si o alta fata decat cea prezentata de mine.
-Sunt sigura ca exista fiinte care nu se comporta conform tiparului tau. In cazul in care vrei un exemplu…
-Bineinteles ca vreau!
-…pot spune ca eu am totdeauna un prim impuls de a crede ca totul se va rezolva cu bine.
-Presupunand ca ai cunoaste viitorul si ai afla despre un groaznic accident la care ai participa daca pleci intr-o anumita,hai sa zicem excursie, vrei sa spui ca tu nu renunti la respectivele planuri?
-Daca as cunoaste viitorul, as sti si momentul dinainte de intamplare si de asemenea as putea face tot posibilul sa evit “groaznicul” accindent, dar asta nu inseamna ca trebuie sa evit pericolul prin intarzierea sau contramandarea plecarii, la urma urmei, daca iti este destinat sa ai cine stie ce accident, nu cred ca poti evita, la nesfarsit, destinul.
-Aceasta este picatura de pesimism despre care vorbeam.
-Nu, asta este doar o prezentare realista a vietii.
Fara sa ne dam seama ne departasem de grup si observandu-ne singuri, unul in fata celuilalt, privirile ni se intalnesc parca, pentru prima data. Atunci a fost inceputul prieteniei noastre, un inceput pretentios, gata sa ne ceara pana si ceea ce noi nu eram pregatiti sa oferim.
Totdeauna, inceputul pare a cere un sacrificiu; inceputul vine la sfarsit, creandu- ne impresia de continuitate, de legatura dintre lumea pe care o vedem zilnic si lumea noptilor. Lumea cea din urma ne povesteste despre zmeii si zanele care vegheaza ziua, inchipuiri menite sa ne schimbe conceptia despre lumina si intuneric, despre viata si moarte,iar daca reusesc, depinde doar de mine, depinde doar de tine, de sufletele noastre, fantome ratacite in trupuri fara viata.
-Simti vreodata nevoia sa traiesti in trecut, sa revezi amintiri uitate, intamplari intilnite in antichitate? Poti intelege ca exista trecut fara viitor, prezent fara trecut si viata fara moarte?
-As putea intelege oprirea timpului, stationarea in secunda, dar viata fara moarte? Este prea mult pentru mine. Nu pot vizualiza o viata interminabila, o viata fara de sfarsit, iar daca exista, nu sunt amatoare de nelimitat. In momentul in care uleiul unei lampi se termina, flacara se stinge asa cum viata se plictiseste de corpul stapanit si zboara spre o alta entitate. Doar astfel putem zbura pe aripi de vultur, putem inota pe spate de balena, doar asa putem trece de la o extrema la alta.
-Asta incercam si eu sa iti explic: viata trece de la un moment la altul, planand deasupra tuturor, pana in momentul in care gaseste locul ideal de aterizare, o alta fiinta dornica de cunoasterea timpului pierdut. In fiecare salasluieste istoria secolelor neuitate, in fiecare gasesti amintiri din viitor, previziuni despre trecut.
Asa uitam amandoi de trecerea timpului, pierduti in vis, speram sa gasim raspuns la toate intrebarile umanitatii. Ne apropiam de viitor, ne indepartam de trecut, traversam timpuri uitate si ni le inchipuiam pe cele viitoare.