Pisica statea impietrita in pat, cu ochii bulbucati, fara sa-si miste urechile sau mustatile, fara macar sa clipeasca. Parea moarta. Singurul lucru care demonstra contrariul erau pupilele, care se mareau si se micsorau necontrolat, ca si cum cineva invizibil mergea inainte si inapoi prin camera. Era atat de incordata, incat la primul sunet facu coada mare, blana i se zburli si sari direct in spatele lui Jack. De acolo, disperata, aluneca, ii sfasie camasa, zgariindu-i spatele si ii sari in cap. Cuprins de furie, ii trase una zdravan, zburand-o in perete. De acolo cazu din nou pe pat. Scuipand si miorlaind, o zbughi din incapere.
“Ce naiba are mata asta nebuna?” O intreba Jack pe Crystal in timp ce sangele ii siroia pe spate, iar alte picaturi i se prelingeau in ochi si pe obraji.
“Nu stiu ce-i cu ea. Niciodata nu s-a mai purtat asa. Lasa-ma sa te ajut, facu ea, vazand cum isi sterge sangele cu maneca de la bluza, manjindu-se si mai rau. “Mereu e nervoasa cand e in preajma ta, dar nu s-a mai intamplat sa reactioneze atat de violent.”
“Ar trebui omorata. E o pacoste.” facu el nervos, ridicand tonul de parca ar fi dat vina pe fata care-i ingrijea zgarieturile.
“Nu vorbi asa”, isi pastra ea calmul. “Pisica nu are nici o vina. Ceva a speriat-o…” dar nu mai continua propozitia ca altceva ii atrase atentia. “Iar ti-a aparut o cicatrice! De cand o ai?”
“De cateva zile. Avusesem un vis agitat. Vazusem marea, era sa ma inec si nu stiu cum m-am lovit de ceva. Probabil ca in somn…” spuse el, parand sa nu acorde prea mare importanta. “Am treburi mai importante la care sa ma gandesc, cum ar fi nunta noastra. De azi intr-o luna, vom fi sot si sotie.” Se uita in ochii ei, apoi ii lua mana si i-o saruta spunand: “M-am plictisit de hartoagele astea. Uite, a inceput sa ninga. Hai sa ne plimbam.”
Mergeau prin curtea castelului, tinandu-se de mana, in timp ce zapada acoperea totul, iar fulgii se impleteau in parul ei negru, facandu-l sa straluceasca mai mult.
“Si cum era marea?” intreba ea uitandu-se spre muntii ce se zareau in departare cu crestele acoperite de nori.
“Hm, am avut multe vise legate de mare. Odata eram pe o insula si priveam in larg rasaritul. Marea era limpede si stralucea ademenitor, asa ca m-am scaldat in apa aceea rece si sarata. Cand m-am uitat spre insula, parca era Paradisul. Alte ori, visez marea agitata, furtuni, vapoare. Ma urc pe catarg si ma uit in jur. Odata era chiar sa cad.”
“Mi-as dori si eu sa vad marea, macar pentru o fractiune de secunda, si as fi fericita toata viata.”
“Ma indoiesc ca ti-ar placea. Marea e inselatoare” spuse el si ii saruta buzele inghetate. “De ce nu mi-ai spus ca ti-e frig? Haide! Putem sa privim si de la fereastra. “
In seara aceea, Crystal era atat de agitata, incat nu putea sa adoarma cu nici un chip. A deschis geamul si a intins o mana afara, in intuneric. Inca mai ningea. De undeva, de departe, se auzi un urlet scurt de lup, apoi totul se scufunda intr-o liniste morbida. Isi puse un sal pe umeri si pleca pe coridoare sa se plimbe. Castelul era destul de mare si, desi locuia acolo de cativa ani, tot nu apucase sa-l cunoasca prea bine sau sa se obisnuiasca cu el. Simtea ca daca s-ar intoarce in camera, tot n-ar avea liniste si n-ar putea dormi, asa ca ce rost avea sa o faca? Continua sa mearga pana ajunse la niste scari spiralate, ce coborau la subsol. O lua incet pe acolo, pipaind peretele rece si umed cu mana. La capatul scarilor era probabil un coridor, iar in capat se vedea o lumina. “Cine oare mai era treaz la ora aceea tarzie din noapte?” se intreba ea. Curioasa, se indrepta spre lumina. Arunca o privire in incapere dar nu se zarea nimeni asa ca intra. Sursa luminii era un semineu de piatra in care mocnea incet un foc. Mai erau acolo o masa de lemn rotunda si doua scaune. Se apropie de masa cam cu retinere.
“Te asteptam, Crystal” spuse o voce ragusita din umbra. “Nu te sfii. Apropie-te.”
“Cine esti?” intreba ea fara sa se apropie, iar in voce i se simtea teama.
“Am auzit ca vrei sa vezi marea.” Spuse din nou, fara sa-i raspunda la intrebare si fara ca posesorul ei sa iasa din umbra.
“N-ai auzit bine.” Facu ea scurt.
“Te rog, nu sta in picioare. Aseaza-te.” Zise din nou cu blandete.
“Cred ca prefer sa stau in picioare.”, spuse ea uitandu-se inspre masa, pe care acum era un fel de lighean de piatra, iar langa el o ulcica plina cu apa, ceea ce-i atrase atentia, caci se indrepta in directia aia. Parca era hipnotizata. Se uita in lighean, dar era gol.
“Daca vrei sa vezi marea, nu trebuie decat sa versi apa in lighean. Dar trebuie sa te previn… in clipa in care vei auzi sunetul valurilor si tipatul pescarusului, nu vei mai avea liniste aici, in castel.”
“Nu pot! Mi-e frica.”, spuse ea, incepand sa planga. Vrand sa fuga, se impiedica si cazu. O clipa mai tarziu se ridica din pat, rasunandu-i in urechi vocea care-i spunea: “Te astept aici. Vino cand vrei, dupa 12 noaptea.”
“A fost un vis.” Isi spuse ea. “Dar parea atat de real.” Isi duse mana la ochi si inca mai putea simti lacrimile curgandu-i pe fata. “Ce prostie! A fost doar un vis!” isi spuse ea din nou, incercand parca sa se convinga.
Toata ziua numai la asta s-a gandit, dar timpul trecea si cu cat ziua nuntii se apropia, cu atat nu o mai interesa visul. Ramasese doar o amintire, iar ea era o proasta ca indraznise macar sa se gandeasca la faptul ca ar putea fi real. In ziua nuntii, uitase si de vis si de tot. Afara era frumos, soarele stralucea, dar zapada era inghetata si gerul iti taia rasuflarea. La castel, totul era pregatit de o mare petrecere. De dimineata tot veneau trasuri trase de cai, aducand invitatii ce se instalau acolo si se pregateau de nunta. Spre seara tot castelul era luminat iar oamenii se plimbau in voie incolo si incoace de parca ar fi fost la ei acasa. Crystal inca se mai pregatea. Rochia era gata dar parul era nearanjat si nu apucase sa se machieze, cand dintr-o data usa se tranti de perete si intra in camera nimeni altul decat Jack.
“Ce mai face mireasa mea preferata?” intreba el vesel. “Pot sa te ajut cu ceva?”
“Te rog… pleaca, stii ca nu ai voie sa-ti vezi mireasa inainte de nunta. O sa avem ghinion.” spuse ea pe nerasuflate.
“Inca mai crezi in superstitiile astea?” spuse el razand. “Bine, bine. Plec.” facu el cand ii vazu privirea trista.
El era gata si acum se indrepta spre camera in care se tinea ceremonia. Aici au fost puse scaune pentru invitatii care incepeau sa se adune, iar in fata, la altar statea un preot mic de inaltime si gras care astepta nerabdator sa-si termine treaba pentru care era atat de bine platit. De aici, vazand ca totul e in ordine, Jack se indrepta spre sala unde avea sa se tina petrecerea. Muzica era placuta, iar pe mese stateau tot felul de gustari reci. Sala era inalta si impunatoare, perfecta pentru o astfel de sarbatoare.
O fata veni sa-l anunte ca mireasa era gata. S-a indreptat spre sala de ceremonii. Toti oamenii erau adunati acolo. S-a dus la altar si a asteptat, sustinut de cei trei cavaleri de onoare. In mai putin de cinci minute, mireasa intra in incapere in aplauzele invitatilor. Avea o superba rochie de matase alba, voalul ii era prins de coc iar in mana tinea un buchet de trandafiri albi. Se vedea pe ea ca e agitata, se impiedica de vreo doua ori, dar era normal, era nunta ei, nu? Totul a fost foarte rapid, si in mai putin de o ora, toti ii felicitau si se indreptau spre marea sala. Dupa masa incepura sa danseze si o tinura asa pana spre dimineata, cand au fost nevoiti sa se indrepte spre dormitoare.
Deja un an se scursese de cand era femeie casatorita dar prea multe nu se schimbasera in viata ei. Isi dorea mai mult decat schimbarea dormitorului. Astfel ca intr-o noapte, plictisita si neputand sa adoarma, iesi din camera lasandu-si sotul sa sforaie in continuare, si se indrepta cu pasi repezi spre pivnita. Dar inainte sa coboare scarile se opri incercand sa-si aminteasca. “A fost doar un vis, sau s-a intamplat in realitate? Oare acum visez?”. Ii trebui ceva timp ca sa se convinga sa coboare. Vroia sa afle daca fusese sau nu un vis si singura modalitate prin care o putea face era sa coboare. Aproape fugi pana ajunse in camera care in urma cu un an era luminata de un foc ce mocnea in semineu. Acum era intuneric cu exceptia unei raze de lumina ce se strecura printr-o crapatura din zid. Se uita mai cu atentie. Da! Negresit era luna; o luna rotunda argintie, stralucitoare ce facea ca lumina stelelor sa paleasca in jurul ei.
“Ai intarziat!” spuse din nou vocea care ii vorbise cu un an in urma. “Ma asteptam sa apari, dar nici chiar asa tarziu.”
“Visez?” intreba ea, uitandu-se in coltul de unde se auzise.
“Probabil. Nici nu-ti dai seama ce pas mic este intre vis si realitate. Stiam eu ca o sa te intorci. Viata asta nu avea cum sa nu te plictiseasca. Ai nevoie de aventura, dragoste… nu de un natarau care sforaie… “
“Sotul meu nu este un natarau.” Spuse ea repede. “Il iubesc.” Mai adauga ca sa fie totul complet.
“Poate ca tii la el. Dar ce stii tu ce e dragostea, care ai cunoscut atat de putini barbati? De unde stii ca il iubesti?” intreba vocea scurt, fara sa astepte un raspuns, apoi continua pe un alt ton. “Poate astazi esti pregatita sa-ti arunci o privire in… “ dar nu continua caci o mana iesi din umbra si-i arata masa de lemn pe care statea ligheanul de piatra si ulcica plina cu apa. Mana se retrase brusc in umbra in timp ce Crystal se apropia tematoare de masa. Se uita in ligheanul ce parea fara fund si puse mana pe ulcica, varsand inauntru toata apa. Se uita dar nu vazu nimic, doar raza lunii se scalda in intuneric. Se apropie mai mult si parca apa incepea sa se agite. Da, cu siguranta erau valuri. O furtuna, o corabie, niste oameni. Se apropie si mai mult, atat de mult incat auzea valurile spargandu-se de vas si tipete disperate.
“Cred ca te-ai apropiat suficient.” ii spuse vocea ingrijorata. “Nu atinge apa!” Dar era prea tarziu. Se simti trasa inauntru ca de un vartej. Era atat de frig incat intepenise. Se scufunda fara sa se inece. Apoi lesina.
Cand se trezi, o mana ii dadea la o parte parul din ochi si ii tinea capul in poala. Avea pielea maslinie, ochii putin migdalati si negri. Se uita in jur. Soarele stralucea, iesind din marea limpede, incalzind-o, simtea ca prinde viata. Isi intoarse privirea spre cerul albastru. Un albastru asa cum nu mai vazuse niciodata. Tot uitandu-se in sus simtea ca se desprinde de pamant si cade in acel infinit necunoscut. Vazu nisipul auriu, copacii verzi si chiar un munte mic cu varf de piatra plat, nu cum ii stia ea pe cei de la castel. Mirosul florilor salbatice era extraordinar, caci tot ce simtise pana atunci fusese gerul si rasina brazilor.
“Este frumos aici!”
“Da!” facu tanarul intorcandu-si privirea spre ea. “Ma intrebam cand o sa apari.”
“Ma tem ca nu inteleg. Nici eu nu stiam ca o sa vin. Nu stiu cum am ajuns. Nu stiu daca e un vis. Totul e foarte confuz.”
“Nu-ti face griji. O sa intelegi tu… candva!”
Se ridicara si plecara prin padure tinandu-se de mana. Totul era prea frumos pentru a fi adevarat. Daca urma sa se trezeasca? Atunci va profita de fiecare clipa traita in paradis. Il uita pe Jack si se lasa condusa de acest tanar incantator. Totul era o mare surpriza, totul parea ireal. Auzea pasari de care nici nu stia ca exista, vedea insecte ciudate, animale si mai ciudate. Vantul imbietor ii rasfira parul mereu pieptanat perfect, facand-o sa simta ca traieste. Parca acum se trezise dintr-o coma profunda. Tanarul o conduse pana in sat, care se afla la poalele muntelui. Aici, oamenii erau prietenosi, nici nu se comparau cu cei de la castel. Cateva fete au luat-o, au ajutat-o sa se schimbe de rochia rupta si i-au povestit cam tot ce era de povestit despre ei si despre insula. Nici nu a trecut mult timp, ca s-a si obisnuit cu viata de acolo. Era total diferita de cea pe care o avusese pana atunci. Aici era cu adevarat libera. Locuia intr-o casuta mica la marginea satului. Avea numai doua camarute, dar era suficient, mai ales ca nu statea niciodata toata ziua inauntru. Dimineata pleca sa se plimbe, micul dejun il lua din padure si consta in fructe sau diferite seminte. Apoi, se urca pe munte si se uita in zare sau se plimba pe malul marii. Seara, se intorcea in sat, unde se strangeau toti si mancau carne de peste sau alte animale prinse pe insula. Satenii pareau sa o placa in special tanarul care statuse cu ea pe plaja in prima zi. Astfel, intr-o dimineata insorita, in timp ce se scaldau in iazul de la poalele muntelui, chiar la gura pesterii, nu se putu abtine sa nu observe cicatricile de pe spatele lui si chiar una urata pe gat. Nu spuse nimic. Continua sa inoate in apa aceea rece si limpede. Se scufunda de cateva ori, incercand sa mearga pe la fundul apei, neizbutind insa. Apoi se gandi sa zica totusi ceva, dar nu legat de ce o interesa.
“Ai intrat vreodata in pestera?” dar intrebarea asta avu un efect mai mult decat suparator asupra lui.
“Nu. Nimeni nu intra in pestera asta. Se spune ca demult a indraznit un om sa intre. Nu a mai iesit niciodata. Pana si animalele se feresc de gura pesterii. Acolo, apa e aproape rosie. Se zice ca este sangele lui.”
Parandu-i rau ca intrebarea ei l-a indispus, incerca sa schimbe subiectul.
“Voi cu ce va ocupati cand… adica mai faceti si altceva decat sa vanati si sa pescuiti?”
“Sigur”, spuse el cu o oarecare strangere de inima “ne ocupam cu comertul.”
“Aha!” Dar vazand ca nu gaseste un subiect de discutie pe placul ei, continua sa inoate.
Dupa cateva zile, intr-o noapte cu luna plina, il visa pe Jack. Nu era decat un simplu vis dar cand se scula ii rasunau in urechi cuvintele lui spuse inaintea nuntii: “Inca mai crezi in superstitiile astea?”. Visul acesta avu darul sa o nelinisteasca, deoarece nu se mai gandea decat la pestera si la explicatia tanarului, care nu era deloc plauzibila. Luna stralucea mai tare ca niciodata, luminand pana si colturile cele mai intunecate ale padurii, precum si cararea pe care mergea in timp ce se indrepta spre iaz. Intra in apa si inota pana la gura pesterii, fara sa faca zgomot. Apoi se uita putin in urma, cercetand intunericul. Se urca pe un bolovan si de acolo intra in pestera. Pe jos se simtea un firicel de apa care se scurgea in lac. Ii era frig, dar continua sa inainteze fara sa se mai uite inapoi. Ciudat, dar in pestera nu era chiar atat de intuneric precum ar fi crezut. Era cat se poate de clar ca e lumina lunii, dar de unde, pe unde se strecura? Aproape de capatul pesterii, lumina parea sa creasca in intensitate si dintr-o data ajunse intr-o incapere mare, din calcar, imprejmuita cu podoabe de aur, ladite pline cu bani, perle si alte obiecte pretioase. Dar nu comorile ii atrasera atentia, si nici faptul ca erau aranjate si sortimentate, se vedea clar, de o mana de femeie, ci razele lunii care cadeau in apa din centrul incaperii, facand-o sa se reflecte in pereti si in tavan, formand in aer un joc de lumini, ca o mica aurora boreala. Se uita cu gura putin intredeschisa la acel miracol al naturii, mirata la culme, aproape uitand sa respire. Probabil ca ziua, la lumina soarelui, locul era si mai stralucitor.
Acum descoperise si ce se afla in pestera. Incerca sa-si explice fenomenul. Dar de unde gaura aia imensa pe unde se vedea luna. De pe munte, normal. Dar ea fusese pe munte si nu vazuse o astfel de gaura. Cu siguranta, trebuia sa fie pe partea cealalta a muntelui. Apoi se gandise la tanarul care a mintit-o. E adevarat ca era o straina, dar ce putea ea sa faca, sa fuga cu toata comoara? Presupuse ca din cauza asta nu a vrut sa-i spuna. Faptul ca nu a avut incredere in ea o deranja cumplit, ii aminti ca nu este altceva decat o intrusa aici.
De atunci, nu a mai avut liniste. Mereu dadea tarcoale iazului, inotand aproape de gura pesterii, dar neindraznind sa intre decat noaptea. Ii placea la nebunie sa priveasca jocul de lumini, simtea ca o inspira, ca o face mai puternica. Incepuse sa stea nopti in sir in pestera, dormea toata ziua… era drogata… imbatata de lumina lunii. Si nu trecu mult pana ca cineva sa observe cearcanele si oboseala ei, chiar absenta indelungata in timpul zilei
Intr-o seara in timp ce se furisa din casuta, mergand cu pasi repezi spre iaz, se impiedica de cateva ori, si chiar aluneca de pe bolovan in apa, ecoul auzindu-se pana in departare. Speriata, se uita in directia satului dar nimeni nu se vedea. Ce usurare! Nimeni nu o auzise. Fugi in pestera, se aseza pe o piatra rotunda si destul de incomoda, isi lua genunchii in brate si privi visatoare lumina lunii. Dupa mai mult timp, care i se parea ca trece prea repede, auzi o voce in spatele ei.
“Stiam eu ca e ceva in neregula cu tine. Mi-a parut rau ca ti-am spus despre pestera. Trebuia sa-mi imaginez ca asa o sa se intample.”
“De cat timp ma urmaresti?” intreba sculandu-se de pe piatra si facand un pas inapoi, dorind sa lase cat mai mult spatiu intre ei.
“Nu te-am urmarit; uita-te la tine cum arati. Stiu ca e o priveliste frumoasa dar in acelasi timp inselatoare. Uite ce ti-a facut!”
“M-ai mintit” aproape tipa ea, facand ecoul sa rasune in toata pestera. “N-am furat nimic. Poti sa verifici.”
“Nu de asta-mi era frica. Nu erai pregatita sa vii aici. Haide, lasa-ma sa te ajut.” Si ii intinse mana dar ea facu un pas in urma, cazand in lacul rece ca gheata. Apa era mica si nu avea cum sa se inece dar lesina din cauza frigului.
Avea niste vise ingrozitoare, furtuni de zapada, mari agitate, apoi cadea de pe un catarg in apa si se forma o pojghita deasupra care nu o lasa sa iasa la suprafata. Simtea ca se ineaca. Se agita si dadea din maini. Nu era pregatita sa moara. Se forta sa deschida ochii. Lumina aproape o orbi. Parca-i baga cineva mii de ace in ochi. Imediat auzi o voce: “O sa te faci bine! Nu-ti face griji.” Apoi simti o compresa pe frunte.
Visele continuau sa o chinuie. Avea nevoie de o mana care s-o scoata din toata aceasta harababura dar nu-i venea nici una in ajutor. Trebuia sa iasa singura. Intr-o zi marea se linisti, soarele incepu sa straluceasca, pescarusii cantau din nou, iar vantul incepu sa adie. Intredeschise ochii si vazu deasupra ei o tanara din sat care tocmai ii lua compresa de pe frunte.
“Ti-am pregatit micul dejun” Spuse ea zambindu-i. “Vad ca te simti mai bine. Sunt sigura ca in cateva zile vei fi pe picioare si te vei plimba pe aici fara nici o grija.”
Si intr-adevar dupa cateva zile isi reveni complet. Iesi din casuta si se plimba prin sat cautandu-l pe tanarul cu ochii migdalati, care-i putea da raspunsuri la intrebarile ce-i ardeau sufletul. Afla ca statuse mai bine de o luna la pat si boala ei se datora frigului in care statuse. Tanarul pe care-l cauta nu era de gasit, de altfel nici un alt tanar nu era in sat, doar femei, copii si batrani. I s-a spus ca plecasera sa faca negot cu o tara vecina chiar dupa imbolnavirea ei.
De cand se facu bine, Crystal evita sa mai treaca pe la iaz sau sa se gandeasca la pestera. Nu facea altceva decat sa stea pe munte si sa priveasca in zare, asteptand cu nerabdare intoarcerea lui. Dar zilele treceau iar ea se cam plictisi de asteptat, asa ca incepuse din nou sa exploreze insula, in special partea opusa muntelui, unde nu era nici o plaja, ci doar stanci. Aici apa era agitata in continuu iar zgomotul era insuportabil, dar ei ii placea. Se simte atrasa de locul acela; i se parea ca cineva din adancuri ii vorbeste. Si intr-o dimineata innorata, vazu un catarg. Fericita ca se intoarce, alerga spre sat, gafaind in urma efortului depus, impiedicandu-se de fiecare movilita sau crenguta care se intampla sa-i fie in drum. Dar odata ajunsa in sat, ii trebui mai mult de jumatate de ora sa-si revina si sa se faca inteleasa de multimea curioasa. Si spre surprinderea ei, nimeni nu se bucura. Erau ingrijorati, speriati si socoteau cam cat timp le mai ramanea sa se ascunda. Nu prea mult, bine-nteles. Nedumerita, Crystal se uita in jur la forfota care se isca. Fiecare isi lua ce avea mai de pret si discutau intre ei, despre ce… Crystal habar nu avea. Nimeni nu o baga in seama. Suparata la culme se indrepta spre munte sa vada mai bine. Dar odata ajunsa in varf, corabia era prea aproape ca s-o mai poata zari. Nu stia daca sa coboare sau sa mai astepte. Vantul batea puternic, iar norii fura imprastiati imediat. Soarele dogoritor incepu sa-i arda ceafa. Cauta un adapost dar nu se vedea nimic in jur, nici macar o tufa. Nu mai putea rabda prea mult. Incepuse sa i se faca foame, si sete, o sete cumplita. Trebuia sa coboare. O lua incet prin padure, incercand sa faca zgomot cat mai putin. Ajunsa in sat isi dadu seama ca e pustiu. Nici macar un suflet nu gasi. ”Unde sunt toti?” se intreba ea speriata. ”Doar n-au intrat in pamant!”. Dintr-o data auzi glasuri. Erau niste voci aspre si inspaimantatoare. Intra repede intr-o casuta si-si lipi urechea de usa in speranta ca va putea auzi ce vorbeau. Dar inima-i batea cu putere, gata sa-i sara din piept, sangele ii zvacnea la tample si in urechi, facand-o sa nu inteleaga nimic. Simtea ca se sufoca; atmosfera era incinsa. Incepu sa tusasca fara sa vrea. Un fum negru si gros o inconjura, obligand-o sa fuga din casuta. Era aproape lesinata cand brutele alea au pus mana pe ea. Nu isi dadea prea bine seama unde era dusa, dar curand avea sa afle.
Deschise ochii. Se uita in jur. Totul era luminat puternic de razele soarelui ce se scaldau in lacusorul din pestera. Exact cum banuise, lumina soarelui era mult mai puternica decat cea a lunii, si era mult mai greu sa o privesti. Isi intoarse capul si vazu un singur om langa ea. Barbatul avea vreo 50-55 de ani si era imbracat in negru.
“Vad ca te-ai trezit,” spuse el cu o voce care se vroia mieroasa si se uita fix la ea. Razele soarelui se reflectau intr-un mod ciudat in ochii lui, si Crystal nu putea spune cu certitudine ce culoare aveau. Pareau gri. Dar nu avea timp sa se gandeasca pentru ca marinarul incepu iar sa vorbeasca atat de senin incat o ingrozi:
“Acum… daca esti asa buna sa-mi spui unde au disparut cu totii, te-as scuti de… anumite neplaceri pe care ti le-as putea provoca.”
“Dar nu stiu”, facu ea speriata si in clipa in care rostise ultima silaba, o cizma grosolana o izbi in stomac. Se ghemui cat mai mult posibil si se tinea de locul unde fusese lovita. Nu putea sa respire. Trecura 30 poate 40 de secunde si ea tot nu reusea sa ia o gura de aer. Durerea loviturii nici nu se compara cu imposibilitatea de a respira. Dupa ce isi reveni complet, fu luata iar la intrebari.
“Spune-mi… cum functioneaza?”
Nu stia, dar de frica sa nu o loveasca din nou, tacea din gura. Buza de joi incepu sa-i tremure, ochii erau inundati de lacrimile fierbinti iar mainile inca si le mai tinea in jurul abdomenului. Vazand ca nu reactioneaza, scoase un briceag ce parea foarte bine ascutit si il apropie periculos de aproape de fata ei.
“Chiar vrei sa fii mutilata?” Intreba el bland.”Si pentru cine? O droaie de oameni care te-au lasat balta? Ce cautai singura in sat? De ce nu ai fugit cu ceilalti?”
Se gandi o clipa, apoi isi spuse ca o sa-si incerce norocul cu o minciuna.
“Bine, iti spun dar, dar… nu ma omori!”
“Daca se atinge altcineva de tine, ii tai gatul cu mana mea!”, facu el punand accent pe fiecare cuvant in parte, ceea ce o inspaimanta si mai mult pe Crystal.
Aceasta se ridica cu picioarele tremutande si ochii impaienjeniti din cauza lacrimilor, inca isi tinea o mana pe abdomen in timp ce se intoarse cu spatele la pirat si cu fata la lumina puternica.
“Mai bine lasa-ma sa-ti arat” spuse ea inghitind in sec si sperand la o minune.
“Fie. Dar daca incerci ceva, voi veni dupa tine si te vei putea astepta la orice. Nu voi avea mila.”
Fara nici un plan facu inca un pas si acum se afla pe malul apei. Niste cuvinte neclare ii fluturau prin cap. Aproape hipnotizata de lumina aceea mult prea stralucitoare fata de cat puteau suporta ochii ei, incepu sa mearga inainte, simtind apa rece cum ii mangaie talpile. Desi avea cativa centimetri, ea nu se scufunda, ci mergea pur si simplu pe apa, lasand in urma ei cerculete care se mareau si faceau valurile sa se loveasca incet de mal. Era chiar in centru. Soarele o lumina din plin, dar lumina era prea puternica, ceea ce o facea aproape invizibila.
Piratul se sperie dar astepta fara sa-si ia ochii de pe fata. Si in linistea aceea apasatoare, cuvintele ei intrara ca niste pumnale in urechile lui:

“Nori’ an ah’ ma lya ma
Hassa an rah i hû mor a.”

Lumina se facu si mai puternica, iar fata disparu cu totul. Speriat de-a binelea, piratul se repezi in apa, in partu labe si cerceta fiecare pietricica de pe fund dar nu dadu de nici o intrare secreta, nici o trapa, nimic. Se ridica in picioare respirand greu. In jurul lui se iveau bule de aer. I se parea ca vede ochi care-l privesc din apa, apoi vazu niste brate care se ridicau spre el. Era oare si asta o halucinatie, sau… dar nu avea de gand sa astepte sa afle. Cuvintele tinerei inca ii rasunau in urechi, se afla in centru, exact acolo unde se afla tanara cand disparuse asa ca le rosti si el repede, pe nerasuflate. Un vartej de apa simti cum il ia de acolo si-l ridica. Totul era intunecat in jur. Il lua ameteala dar se tinu tare pe picioare astfel in scurt timp ajunse, dar unde nu stia. Era o bezna totala. I se paru ca aude o voce. Sa fi fost oare…? Imposibil.
“Stii cine era, nu-i asa? Spune-mi ca ai recunoscut-o!”
De el se apropia o femeie blonda cu ochii stralucitori. Daca te uitai mai atent la ea, ai fi vazut ca nu mergea, ci plutea, iar parul ii flutura ca si cum o briza i-l ravasea. La gat avea un lantisor din niste serpisori aurii care se plimbau in voie, iar rochia alba te orbea in intunericul acela dens si sufocant.
“Mya?” facu piratul cu o voce tremuratoare dar curiosa in acelasi timp. “Esti chiar tu? Nu inteleg!”
“Si nici nu vei intelege vreodata! Uita-te la ea.”
Si-i arata un loc dar nimic nu se afla acolo. Cu cat incerca mai tare sa strapunga intunericul, cu atat parca se facea mai dens. Descurajat isi lasa in jos privirea iar intre el si frumoasa domnita cu parul de aur statea intinsa pe un pat invizibil, lesinata dar cu ochii deschisi fata pe care o lovise cu atata brutalitate.
“Uita-te la ochii ei”, facu doamna din fata lui, “pentru ca sunt ai tai.”
Omul cuprins de remuscari incepu sa planga si-i spuse uitandu-se in ochii femeii cu un oarecare regret in glas:
“Ba nu, … sunt ai tai.”
Si pe data incepu sa cada in neant. Se prabusa fara sa atinga fundul haului si nesperand sa mai atinga vreodata pamantul, cand il izbi un val rece. Se uita in jur incercand sa-si dea seama unde era. Oamenii lui erau disperati. In mijlocul furtunii, valurile nu-l lasau sa se ridice apoi se auzi din nou vocea doamnei care striga cu putere niste cuvinte necunoscute lui. Ecoul se pierdu, marea se linisti pe data, norii se imprastiau fara sa fie macar o adiere iar soarele isi arata fata stralucitoare. Vocea fusese auzita pentru ultima data.
Piratul speriat aproape ca fugi la el in cabina. Genunchii ii tremurau. Era oare posibil? Nu! Si daca era? Nu conta. Va pleca in lume. A avut un moment de nebunie. Nu vroia sa afle nimic, nu vroia sa stie adevarul. Trebuia sa se linisteasca. Atunci cand va iesi afara si va incepe sa dea ordine va avea o voce ferma si va fi de neclintit. Mai statu o ora intins pe pat incercand sa uite totul si sa se convinga ca era din cauza furtunii, apoi iesi afara, incruntandu-se la soarele prea puternic si dand ordine in stanga si-n dreapta, fiind nemilos cu cei ce nu-l ascultau sau nu se miscau mai repede. Apoi oamenii pregatisera o barca la ordinele lui iar altul aduse prizinierul slabit, pe care-l arunca in barca fara apa sau mancare, plecand in lume, unde vedea cu ochii.
Se spune ca a ajuns intr-un loc stancos unde l-a prins o furtuna omorand echipajul dar crutandu-l pe el. Si cateodata, cand te astepti mai putin zaresti cu coada ochiului fantoma epavei, si daca-ti indrepti privirea spre ea, dispare fara sa-ti poti da seama ce a fost in realitate.
Tanarul cu ochii migdalati incepu sa vasleasca, ghidandu-se dupa stele spre insula ce semana cu-n paradis, locul in care copilarise si pe care-l iubea atat de mult. Puterile ii lasara repede iar barca fusese purtata zile intregi pe mare fara sa-si stabileasca un curs anume.
Buzele il usturau, pielea il ardea iar valurile ii mangaiau talpile. O mana ii dadea parul de pe fata. Auzea tipatul pescarusilor mai clar ca niciodata. Deschise ochii si vazu cerul albastru. Se simtea asa de ametit incat fu nevoit sa-si intoarca capul. Niste ochi, ce semanau foarte bine cu doua perle negre, il priveau. Fata ii saruta buzele uscate de soarele nemilos, il ajuta sa se ridice si-l conduse in sat unde era asteptat. Din pacate din tot echipajul lui, numai el a supravietuit si s-a intors. Oamenii erau in doliu.
Zilele treceau si in curand aici avu loc prima sarbatoare dupa atata timp de durere, suferinta si jelire. Era o frumoasa dimineata de vara in care soarele zambea tuturor, pasarile isi impleteau trilul cu tipetele pescarusilor iar vantul facea copacii sa rasune prinzand viata. Cei doi tineri inotau in iazul de la gura pesterii bucurandu-se de prima lor zi ca sot si sotie.
“Stiam ca ai sa vii!” Spuse ea zambindu-i cu subinteles. “In ziua aceea, cand barca te-a adus la mal… te-am asteptat acolo de dimineata devreme!”
“Cum de ai aflat?” intreba el putin surprins.
“Am simtit! Tu de unde ai stiut atunci ca o sa apar?”
“Stiu mai multe decat iti inchipui. Stiu ca ai mai fost casatorita. Uite…” facu el si ii arata o cicatrice pe care o avea de cativa ani. Era in acelasi loc in care ii aparuse si lui Jack. Vazand cat este de confuza privirea ei, continua fara sa-i dea ragaz sa zica ceva. “Lasa-ma sa-ti povestesc. Eu si Jack… suntem frati… gemeni. Stiu ca nu semanam deloc si totusi e adevarat. O lunga perioada de timp mergeam cu corabia pe mare si furam de la altii, ii jefuiam iar cand am adunat suficient- tot ce se afla in pestera, am inceput sa facem negot. De acolo aveam cicatricile. Intre noi este o foarte puternica legatura, nu numai telepatica. Toate cicatricile lui sunt de fapt ale mele. Vedeam prin ochii lui si cand am vazut ca te plictisesti si esti atat de nefericita am incercat sa te aduc aici… cu ajutorul pesterii.”
“Deci tu ai pus totul la cale?”
“Nu, ar fi prea mult de zis asa. Nu am facut decat sa te chem si totul a mers de la sine. Esti surprinsa?”
“Nu… mereu mi-am dorit sa traiesc intr-un paradis ca asta si nu cred ca muntii imi vor lipsi!”


-END-