Prima pastilă pe care am vrut să o înghit mi s-a părut amară.
După o perioadă considerabilă de timp m-am îmbolnăvit din nou. Aveam febră, eram palidă și îmi era din ce în ce mai rău. Mi s-a recomandat din nou să stau în pat și să iau tot felul de medicamente, tratamente și diverse astfel de nimicuri, care pe mine nu mă încântau și nici nu speram că o să mă facă să mă simt mai bine sau că o să-mi readucă cheful de viață. Două săptămâni am stat închisă în casă cu nici un chef de a vedea pe cineva.
Au trecut câțiva ani în care am fost la tot felul de petreceri stupide. Râdeau toți la cele mai idioate bancuri, se drogau, se aruncau în piscine, dornici de “sporturi extreme”. Nimic mai simplu să stai și să privești cum timpul trece și nimeni nu face nimic să salveze și ultima picătură de speranță.
Dintr-o simplă întamplare am găsit drogul de care am devenit dependentă. E secretul meu! Numai așa mă pot simți bine și pot uita de toate bolile, de toate petrecerile plictisitoare și de o viață lipsită de sens. Am găsit adevaratul tratament pentru amalgamul de nevoi și necazuri pe care le-am avut și le am. Și e doar plăcerea de a-l avea în față, lângă mine, de a-l simți, de a-l inspira, de a-l gusta și de a-l savura,…,în fiecare zi, în fiecare seară, și să adorm sub efectul puternic, dupa o plăcere maximă. Iar doza crește pe zi ce trece!
Sunt într-una din stările mele de euforie și vreau să rămân așa. Nu vreau să ma salveze nimeni și nici să simt chinurile unui spital de dezintoxicare. Nici când o să mor de supradoză nu vreau să fiu departe de drogul meu. Mă face să urc sus, să fiu departe, departe, deasupra tuturor, iar când privesc în jos mi se pare totul lipsit de importanță. Norișorul meu este cel mai roz. Nimeni nu știe mai bine ca mine să aibă un norișor așa roz. Vedeți? Voi nu înțelegeți asta. Voi nu puteți fii ca mine. Voi nu puteți ajunge așa sus. N-ați putea să prețuiți o asemenea avere. N-ați prețui îndeajuns fiecare clipă de plăcere oferită de “el”. Sunteți atât de superficiali!