Se plictisea teribil.

Era o stare generală de plictiseală, un soi de nimb aurit ce i se învârtea deasupra capului într-un ritm molatec și care radia raze aurii de plictiseală către toate celelalte părți ale corpului. Degetele îi învârteau în neștire un creion bont, cu capătul ros în nesfârșitele ore de muncă de birou – dreapta – stânga – dreapta – stânga – într-un model aproape hipnotic. Ceasul arăta 16:23 – încă 37 de minute de slujbă. Oftă înfundat și privi din nou raportul din fața lui cu ochi defocalizați. De data asta văzu un iepure.

„Vasile are prea multă imaginație, și cu siguranță un exces de testosteron.” Gândul îl amuză pentru o vreme. Vasile îi adusese raportul de dimineață, și cu un zâmbet plin de subînțelesuri îi sugerase să privească pagina doi „la infinit, coane, cu ochi defocalizați, ca și cum ți-ai privi picioarele prin birou. Merită” și îi descrisese apoi în detaliu ce văzuse el: o postură cât se poate de obscenă, dar care părea a se număra printre favoritele lui.

„Poate în mintea lui” râse el. Vasile era un tip deșirat și scheletic, cu o față încă marcată de acnee adolescentină, și o voce groasă de bariton, total nepotrivită cu aspectul lui fizic. Gurile rele – în special cele ale colegelor de la Financiar – susțineau cu tărie că la cei 26 de ani ai săi era încă virgin. Din toți angajații Editurii, doar câțiva îi tolerau umorul de mahala și râsul horcăit, din capul pieptului, ce răsuna gros pe coridoare după orice glumă și se auzea până la departamentul Vânzări.Cu siguranță el era singurul dintre editori care îl tolera cât de cât. „Tu esti băiat bun, Nicky, ce te complici cu ăla?” îl întrebase odată șeful, un individ sobru si cu maniere puritane. „E nevinovat, șefu’, dacă îl bagi puțin în seamă se liniștește.” Nicky. Nicu Dragomir. El.

Învârtea încă creionul între degete când inima refuză dintr-o dată să îi mai funcționeze. Creionul căzu cu un zgomot sec pe birou și se rostogoli până la marginea raportului neterminat. Mâna care îl învârtea se prăbuși moale pe marginea scaunului și rămase eșuată acolo, ca un delfin spălat la mal după furtună, dar n-o băgă în seamă. Era prea ocupat să privească în luminile vag roșiatice ce scânteiau stins în ochii ei. Deși mantia neagră acoperea totul în afara mâinilor scheletice și a craniului alb-gălburi cu nelipsitul rictus sardonic, era sigur că e o „ea”. Coasa se odihnea sprijinită de marginea biroului, dar imaginea îi trezi dintr-o dată un sentiment ciudat de neliniște, amestecat cu o doză de neajutorare.

Moartea îl privea zâmbind.

„Mă rog, zâmbind e un fel de a spune, cu fața asta nu prea am de ales” zise ea pe un ton colocvial și îl privi cu subînțeles.
„Nici privirii n-am ce-i face” se scuză în continuare și se așeză cu gesturi obosite pe scaunul destinat vizitatorilor. Nicky își șterse o urmă de sudoare de pe frunte cu un gest reflex, apoi își privi mâinile nelămurit.
„Dar… nu sunt mort. Pot să mă mișc. Ce glumă e asta? Ce vrei de la mine? Ce se întâmplă aici?”

Moartea zâmbi cinic. Un fel de-a spune.
„Ai avut un stop cardiac, Nicky. Fie vorba între noi, e cam devreme pentru stopuri cardiace, ai doar 33 de ani, nu o sută. Ar fi trebuit să-ți asculți nevasta și să mai faci și tu ceva mișcare.”
„Nu înțeleg. Suntem încă în biroul meu, stau pe scaun, pot să aud, să vorbesc, să simt durere, AU!” – își retrase degetele din capsator – „sunt cât se poate de viu!”
„Ești mort, Nicky.”
„Dar unde e desprinderea de corp, lumina albă, unde sunt îngerii cu trompete, norii albi, aripile, Sf. Petru?”

Moartea râse într-un mod ce-i amintea suspect de mult de Vasile și se așeză mai confortabil pe scaun.
„Mmmm, daaa. Foarte ergonomic. Îmi mai odihnesc și eu oasele astea bătrâne. Nici nu ai idee cât de bătrâne” mai spuse ea pe un ton ironic. Apoi deveni dintr-o dată foarte serioasă.
„Vezi tu, Nicky, atunci când mori, te întâlnești cu moartea în care ai crezut dintotdeauna. Poate ai citit despre lumina albă strălucitoare și îngerii cu harpe și toate celelalte. Dar în mintea ta moartea a fost întotdeauna un schelet cu ochi roșii și coasă. O imagine destul de etnică, dar nu mă plâng.”
„Dar biroul, scaunul, toate astea? Nu poți să-mi spui că am crezut dintotdeauna că o să mă ia dracu’ direct din birou!”
„Ah, competiția! Nu, Nicky, eu sunt Moartea, nu vreun diavol sau arhanghel sau orice alte imagini religioase ce îți umblă acum prin minte. Sunt o forță a naturii, implacabilă și fără moralitate. Nu sunt bună sau rea. Pur și simplu SUNT!”

Ecourile vocii de stentor se stinseră încet pe coridoarele pustii. Moartea se așeză la loc pe scaun și completă pe un ton obosit.
„Cel puțin asta e ceea ce crezi tu în adâncul sufletului tău. Vezi tu, Nicky, nu mai sunt mulți care cred în mine. Îngeri, demoni, Buddha, Iisus. Mohamed… ei sunt cei pe care oamenii se așteaptă să-i vadă după moarte. Eu am ajuns un simbol cultural! Ultima dată am fost chemată în 1965, de un puști prins într-o avalanșă care citise prea multe povești când era mic. Am avut noroc, în maxim un an ar fi început și el să creadă în altcineva.”
Nicky o privi uimit.
„Bine, și de-atunci și până acum unde-ai fost?”
„Ah, cam peste tot; îmi place așa de mult să mă plimb! Din ’65 am umblat pe ici colo, după cei care credeau în mine, dar de obicei credința lor dispărea odată cu adolescența. În ’72 te-am simțit pentru prima oară, după ce ți-a citit bunica o poveste de Frații Grimm, o mai știi? Atunci ai început să crezi în mine, și ai crezut fără încetare până azi. Așa că… iată-mă!”

„Adică vrei să spui că stai cu mine de când aveam doi ani?”
Moartea oftă.
„M-ai prins, Nicky. Ce puteam face? Frații Grimm nu mai sunt de mult la modă. Acum copiii cred în cavaleri Jedi și Harry Potter. Eu m-am demodat.”

Nicky își sprijini coatele pe birou și privi absent pagina doi a raportului. Acum aducea vag cu o găină de munte.
„Trebuie că te plictisești groaznic. Vreau să spun… eu am o viață obișnuită, nimic ieșit din comun. Nu?”
„Nuuu, deloc, Nicky, dragule. Orice e mai bun decât vidul, orice!”
„Și glumele lui Vasile?”
„Să nu exagerăm.”

Moartea mângâie absent tăișul coasei. În mintea lui în schimb sclipi dintr-o dată o idee atât de fantastică încât îi trebui o vreme să o prindă în cuvinte. Deschise gura, dar moartea îl întrerupse cu un gest scurt.
„Gata Nicky. Trebuie să mergem, băiete.” Coasa șuieră cu un zgomot care îi îngheță sângele în vine.
„Stai! STAI! Dacă îți place să te plimbi de colo colo și totuși ai stat cu mine până acum, înseamnă că… înseamnă că nu ai unde să te duci în altă parte! Sunt ultimul care crede în tine, nu-i așa? Spune!”
Mâinile scheletice coborâră cu un gest învins oțelul albăstriu.
„Da, Nicky. Ai dreptate.”
„Atunci, dacă eu mor… dacă tu mă iei de-aici, ce o să se întâmple cu tine? Unde o să te duci? Ce-o să faci?”
„Nu știu. Dar n-am ce să fac. Sunt o forță oarbă a naturii, îți amintești?” Coasa se ridică din nou, implacabil.

„Oprește-te!” urlă Nicky din toate puterile și sări în spate, dărâmând scaunul și spărgând vaza primită cadou de la șefu’ cu ocazia nunții. Coasa despică biroul în două de parcă ar fi fost hârtie.
„STAI! Pot să te ajut!” Un pas rapid în lateral îl scăpă de încă o dată. Fișetul se prăbuși pe podea, tăiat în două jumătăți perfect egale. Moartea era o perfecționistă.
„Pot să fac oamenii să creadă din nou în tine!” Închise ochii. Lama perfectă se odihni pe gâtul lui, la mai puțin de un milimetru de piele. Moartea îl privi , apoi retrase coasa, o sprijini de perete și se așeză din nou pe scaun.
„Spune-mi.”

Nicky își trase cu greu răsuflarea, ridică la rândul lui scaunul aruncat în perete de saltul disperat de adineauri și se așeză greu.
„Ai făcut biroul bucăți! Și vaza aia! Șeful o să înebunească de nervi când o s-o vadă!”
„NICKY!” Scheletul mâinii stângi se îndreptă cu subînțeles spre coasă.
„A, da. Scuze.” Nicky își șterse transpirația groasă de pe frunte.
„Uite. Eu lucrez într-o editură, e adevărat, nu foarte mare, dar suficient de mare ca să facă o diferență. Dacă mă ierți de data asta, o să vorbesc cu șeful. O să reedităm Frații Grimm. O să aranjez ca divizia de SF să publice povestiri cu tine. Și avem la ocult o carte a unuia despre diverse culte ale morții în Evul Mediu, mi-a spus Rodica acu vreo două săptămâni. O să o rog să îi dea drumul la publicare, și-așa îmi datorează câteva favoruri. Ce spui?”

Moartea bătea darabana cu degetele mâinii drepte pe ce mai rămăsese din birou. Dintr-un motiv care îi scăpa cu desăvârșire, asta îl făcu pe Nicky să se gândească la o partidă de șah. „Acum îmi joc gambitul cel mare” gândi îngrozit. Moartea zise:
„Nu e de-ajuns. Vreau să promovezi de-acum încolo toți autorii care scriu despre mine, dar cei care o fac în mod serios, nu în glumă. Pe ăștia din urmă vreau să îi refuzi categoric. Și încă ceva. N-o să sufli nimănui nici un cuvințel despre întâlnirea asta. Dacă nu, vin iarăși după tine, și data viitoare n-o să mai scapi. De acord?”
„Am de ales?”
„Nu tocmai.”
„De acord. Dar dacă fac tot ce spui, nu vreau să te mai văd până când împlinesc cel puțin optzeci de ani.”
„Asta se poate aranja.”

Moartea făcu un gest obscur cu mâna dreaptă, și o lumină roșiatică învălui dintr-o dată încăperea. Închise tare ochii, și auzi un sunet înfundat, un susur ascuns, ca o șoaptă monotonă a milioane de voci, auzită de la kilometri depărtare de mulțime. Următorul sunet care îi răsună în urechi fu râsul gigantic al lui Vasile, răsunând pe coridoare de la Financiar. Deschise ochii și privi la ceas: 16:28. Își puse repede mâna la inimă, dar nu simți nimic ieșit din comun. „Nicky, o iei razna” râse el nervos, apoi sări în sus de pe scaun, prinzând în ultimul moment vaza căzută de pe fișetul argintiu. Pe pagina doi a raportului o mână scrisese în litere sângerii: „NU UITA CONTRACTUL!” Literele străluciră aprins, apoi dispărură fără urmă. În urma lor, privirile lui ușor defocalizate distingeau acum cu ușurință urmele unei coase.

* * *

„Unde-ai fost Nicky? Ai întârziat!”
„Am fost si mi-am facut abonament la sala ta de fitness, dragoste. De-acum încolo vin și eu cu tine. Unde-i Andrei?”
„În camera lui, se joacă. Ce-i cu tine măi?” râse ea amuzată când el o luă în brațe și o sărută apăsat.
„Nimic, mă bucur să te văd, frumoaso. Mă duc să-l văd puțin pe Andu, ok?”
„A întrebat de tine azi, știi? Nu stați mult, că masa e aproape gata.”
Nicky porni în fugă pe scări, apoi se întoarse la jumătatea drumului.
„Iubito?”
„Sunt în bucătărie!”
„Îl suni te rog pe părintele Ioan? Spune-i că am fi încântați să-l avem mâine cu noi la cină!”

Andrei îi sări în brațe de la ușă.
„Tati, tati, tati! Ce mi-ai adus bun?”
Nicky îl învârti o dată prin cameră, îl așeză pe pat și îi puse în brațe pachetul legat în hârtie cafenie.
„Andu, puiule, unde ai pus cutia cu cărțile lui tata pe care ți-am dat-o de ziua ta?”
„În dulap, tati. De ce?”
„Îmi trebuie ceva de-acolo. Hei, nu ești curios să vezi ce ți-am adus?”
Dulapul mirosea a parfum de levănțică și cărți vechi. Nicky scotoci în cutia de carton, găsi ce căuta și o luă grăbit înapoi pe scări.
„HARRYYYY POTTEEEER!” se auzi o voce de șase ani strigând încântată după el.

* * *

Flăcările înfometate scorojeau încet coperta vechii cărți de povești a fraților Grimm. Nicky o privi absent, apoi se întoarse și porni încet înapoi spre casă. În urma lui doi ochi cu sclipiri roșiatice îl priviră o clipă dintre scântei, și o voce abia auzită șopti doar pentru ea:
„Optzeci de ani și-o zi, Nicky. Nici o secundă în plus. Optzeci de ani și-o zi.”


-------
Leiden, 18 august 2003