Agariciul nu era tocmai un inger. Dar nici om sau pasare. Luca i l-a lasat ei cand s- a mutat, cu Madama Directoare cu tot, in alt cartier. Tanti Aurica nu s-a putut abtine sa nu comenteze evenimentul:
- Pai, da, le trebuiau patru camere, sa aiba loc sa isi tina smacurile si kilogramele pe care le-a acumulat de cand au facut-o aia de la Partid directoare. Mare lucru zice ea, cativa fandositi in minus pe scara blocului, sedinte mai putine…
A fost intr-adevar cea mai trista zi din viata ei. Avea sa-i resimta multa vreme gustul amar in cerul gurii. Pana la momentul acela t din fizica, despre care invatase la scoala, Madama Directoare a hotarat ca trebuie sa se mute in Centru, unde traieste lumea buna. Asta a aflat de la tanti Aurica ce , neputandu-si ascunde curiozitatea, a intrebat-o pe Madama Directoare, intr-o doara:
-Da unde duceti bunatate de mobila, Doamna Directoare?
Madama Directoare dirija hamalii pe scara blocului si chelia transpirata a lui nenea Micu. Scara sfaraia de caldura.
- Mai la stanga! Aveti grija cu scrinul, este mostenire de familie si salteaua… Are vechime…
Se inrosise la fata, aproape ca ii statea bine asa de blonda. Cele doua pete intunecate de la subsuori ii tradau nervii slabiti. Incepea vacanta.
- Madama Directoare e cu nervii in piuneze, obisnuia sa spuna tanti Aurica. Femeia asta o sa moara de inima, dar cu sceptrul in mana.
O amuza tanti Aurica pentru limbajul colorat pe care il folosea. Nu se putea opri sa nu si-o imagineze pe madama Directoare agatata de perete cu capul in pioneze, ca doar acolo erau nervii situati, nu ? In cap. Langa calendarul acela bisericesc al bunicii, de deasupra aragazului, sau chiar langa pozele de familie. In acelasi timp si-o imagina imparateasa, dominand un jilt imens, in mijlocul unui castel vrajitoresc, bantuit de bufnite si pasari de prada.
Luca se muta deci in Centru. Gaza nu putea vedea deocamdata blocul, cartierul sau lumea fara Luca. Statea pe scarile de beton, sughitand. Nu va mai bate la usa apartamentului 12, nu-i va mai spune nimanui secretele ei. Luca a coborat scarile in viteza si aproape ca s-a rasturnat cand ajuns in dreptul ei. Nu se astepta sa o gaseasca acolo, intre etaje.
- Aici erai ? se mira .Coboram sa te iau.
Gaza sterse cu podul palmei un pui de lacrima.
- Mda. Unde sa ma iei? Ma iei cu tine, in Centru?
Astepta cu inima cat un purice: nu trebuia decat sa-I spuna haide cu noi si ea ar fi venit.
- Vreau sa iti dau ceva, adaugase Luca.
Ea nu voia sa primeasca nimic, voia doar sa o ia cu el, sa fie mari si sa fuga oriunde. Iar tristetea sa nu mai fie ca o sfasiere.
Au mers tacuti pana la garaje. Nu puteau fi teii infloriti. Mirosea dintr-o alta vara. Mainile amandorura balanganeau pe langa corp, inutile. Fara intreceri, fara glume. Luca devenise foarte serios si parca nu mai era nici pistruiat. L-ar fi intrebat inca de cand au ajuns la garaj despre ce era vorba, dar nu o ajuta gura si nici bratele, picioarele, nu putea face semne. Nu facea decat sa tina bucatile care alcatuiau corpul impreuna, ca sa nu se dezlipeasca ceva in ea, sa nu se destrame. La garaje se facuse deja intuneric si nu mai mirosea a ciment proaspat, ci a pasare zdrobita de asfalt. Luca s-a asezat pe trepte privind drept in jos, printre picioarele ca doua bete. Pe ea o gadila podul palmei ca atunci cand bucata de zahar pentru Breazu incepea sa transpire de caldura mainilor. Ar fi intins o mana spre fruntea rebela, pistruiata.
- M-am gandit sa iti las tie agariciul meu.
La inceput a sarit in sus, indignata. Care va sa zica tot avea secrete fata de ea. Nu-i spusese niciodata de agarici.
- Cine-I agariciul?
- Un secret, adaugase la fel de serios.
Aha, Luca pleca, iar ei ii ramanea un secret. Isi ciulise urechea dreapta, gata de a asculta orice secret. Luca o privea cu mirare. Gaza nu voia sa fie crezuta proasta, tocmai acum, la sfarsit. Deci nu era un secret de spus la ureche? Bun. Atunci trebuia sa fie un caine.
-Stii ca mama l-ar trimite la tara, nu?
-Nu este un caine.
-Daaa?!! Gaza incepea sa se intrebe daca exista, intr-adevar, cineva sau ceva numit Agarici. Nici macar nu avea dictionarul la ea. Stabilisera impreuna ca nu exista Dumnezeu sau ingeri pana cand ea sau el ii vor vedea in fata ochilor, in carne si oase si vor vorbi. Si atunci ?
- Agariciul nu este nici om, nici inger, nici animal. Nu il poti vedea pentru ca a inghitit candva o calimara cu cerneala simpatica, dar iti va vorbi, din cand in cand. Iti va raspunde la intrebari grele, la care parintii nu stiu a raspunde sau doar evita raspunsul. Te va ajuta cu temele la matematica. Gaza ar fi izbucnit in ras, daca pe fata lui Luca nu ar fi siroit lacrimile.
Luca i-a luat palmele, le-a despaturit cu grija, ca pe o carte, apoi le-a impreunat intr-un ritual complet insotit de mieunat de mate, zgomot de galeata de gunoi lovita ritmic de tomberoane, scancete de copil mic si cantece:
“ O cunosc pe Carolina
Carolina, ooo, Carolina cea cea cea….”

II strecurase in palme agariciul si fugise ca un las. Asa era Luca: un Morcoveata. Gaza a stat o vreme pe scarile reci, prostita, strangand in palme ceva care nu exista. In loc sa rada insa si l-a suflat in san, sub tricou pe agarici, asa cum facea cu fulgii de plop pe care ii prindea din zbor, sau cu cei de papadie, pentru implinirea a trei dorinte. Asteptand sa isi dovedeasca puterile magice.
De atunci l-a purtat cu ea peste tot. O asculta la nevoie, ii dadea sfaturi. Nu trebuia sa il spele, sa ii dea de mancare, sa il ingrijeasca in niciun fel. Avea o voce normala de copil- inger, vorbea soptit si numai la urechea ei cea stanga. Nu a avut nici ea curajul sa impartaseasca secretul agariciului cu altcineva. A incercat intr-o vara, mergand la tara, sa-I dea de inteles lui Dodu ca ea de exemplu nu era ceea ce se cheama o fata desteapta si fandosita de bloc, dar avea un agarici care o scotea intotdeauna din incurcatura. Dodu venea cu un caiet la sub brat, facut sul, se aseza langa ea, sub dudul lui tanti Arghira, unde isi mai scria temele pentru vacanta. Avea un aer de elev cuminte, cu parul lins si cararea intr-o parte, cu privirea smerita. Voia ajutor la matematica si nu stia sa il ceara.
Dar se aseza langa ea, pe bancuta de lemn si privea, cateodata ore intregi, cum se umpleau paginile, de ecuatii, radicali, o lume inaccsibila lui si care ii faceau tenisii chinezesti sa se inverzeasca de ciuda. Ca Dodu mai era si ciudos cateodata. Dupa ce astepta cate o ora ca Ana sa isi scoata nasul din caietele cu radacini patratoase, cu dintii deja invinetiti de la dudele pe care le aduna de pe jos si le azvarlea direct in gura, nemestecate, ca pe semintele de floarea soarelui. Cand se plictisea de asteptat, nebagat in seama si umilit de radacinile patratoase pe care el nu stia sa le scoata din numere o zbughea, nu de alta, dar nu voia sa o auda delirand despre agariciul care te poate ajuta la teme. Fata asta avea ceva al ei pe care el nu il putea suferi. Prea stia multe, iar asta il irita.
De aceea va face el cumva ca agariciul acela sa dispara cat mai curand.