Bătrânul stătea la marginea mormântului și privea în gol. Încă mai aștepta ca fiul său să apară de undeva și să îi spună încet: „Nu mai plânge, tată, sunt aici!” Era singur și simțea să viața sa nu mai are nici un rost. Se gândea că în timpul acesta tot acolo există oameni care râd sau sunt fericiți.
Pe chipul sfâșiat de dureri se răsfrânseră primele lacrimi, după un lung șir de suferințe. Era singur. Își dorea să vină toți înapoi, sau măcar să îl cheme și pe el. Se gândea că fiul său, singurul motiv pentru care trăise și trudise atâția ani, se afla sub pământ, într-un sicriu mititel, potrivit cu micimea trupului său. Renunțase să mai lupte împotriva unui dușman cumplit și mult mai puternic – viața. Și acest om șezând și gânditor medita din nou, sau poate pentru întâia oară, la rostul lumii, în general, căci nu înțelegea de ce a trebuit să moară astfel copilul lui, de ce a trebuit să plătească pentru păcatele altora. Luptase cu disperare, fără să știe de ce, împotriva umbrelor negre ce porniseră a se abate asupra-i. îl găsiseră nenorocirile, suferințele și singurătatea. Își blestema bătrânețea și propria-și moarte. Ura privirile compătimitoare și pline de înțelegere ale trecătorilor. Își dorea să îl urmeze și el, să îi fie alături și acum. Nu înțelegea de ce tocmai el a rămas pe pământ.
Îl vedea parcă pe fiul său, venind spre el. Nu-i vedea fața, dar știa că e el. Ii recunoștea mersul, gesturile. Simțea cum sângele îi zvâcnește prin vene, însă nu îl interesa. Inima ii urla în piept ca o nebună, parcă vrând să iasă din acel trup răscolit de suferință, însă el nu o auzea. Era paralizat de gândul că fiul său s-a întors. Era orbit de fericirea ce îi intrase dintr-o dată în suflet. Îl strigă, insă nu primi nici un răspuns. Simțea o răceală dulce, ce îi învăluia corpul. Dar aștepta... Aștepta ca unicul său copil să se apropie. Întinse brațele în aer, mulțumind Cerului pentru fericirea sa. Se așeză în genunchi și sărută pământul, evocând forțele diabolice ale întunericului. Nu știa de unde vine fericirea sa, dar știa că există. O simțea fremătând până în adâncul inimii. Pentru prima dată, era fericit. Voia să urle, să spună tuturor cât de plăcut este, însă îi era frică. Îi era frică să nu îl sperie și să plece. Îi era teamă să nu îl piardă din nou.
Pentru prima oară după mult timp, îl cuprinse în brațe. Da, era el, fiul său, unica sa comoară. Era lângă el, în brațele sale. Îi era alături. Se uita la el și nu îi venea a crede. Îl simțea aproape, dar credea că visează. Se ruga să nu se mai trezească din acest vis, să trăiască veșnic doar ei doi: tatăl și fiul. Aștepta un răspuns, un semn din partea Divinității, sau măcar din partea Celuilalt, ca să rămână pentru totdeauna împreună.
Auzi un clinchet suav de clopoțel și spuse că acesta era semnul. Însă se înșela amarnic... Acesta era sfârșitul... Băiatul se desprinse ușor din brațele tatălui său și porni spre întunericul ce se întindea în fața sa. Mergea încet, legănat, parcă regretând despărțirea. Înainta, fără a se uita înapoi, atras parcă de ceva irezistibil și mult mai puternic decât propria-i persoană. Se opri însă la numai câțiva pași de intrarea în Etern și se întoarse spre tatăl său, întinzându-i o mâna: „Vino și tu, tată!” Iar fața bătrânului se lumină. Simțea un fior cald ce îi străbătea trupul. Era liniștit și uitase totul: uitase de durerea sa, de privirile pline de milă ale oamenilor, de propriile întrebări și dileme. Era fericit acum și doar asta conta. Se ridică ușor de pe piatra rece a mormântului și prinse mână fiului său. Plecară împreună, contopindu-se în oceanul negru. Deveniseră una cu eternitatea.
Noaptea se lăsa alene peste cimitirul însingurat și nici o suflare nu se mai simțea în apropiere. Totul era cuprins de o liniște apăsătoare și de un somn profund. Doar trupul bătrânului veghea nemișcat un mormânt ce odată aparținuse fiului său, iar acum era casa amândurora.