Moșul scuipă bogat și călcă apăsat peste saliva împrăștiată plescăindă în praful ogrăzii. Un norișor cvasimaro se ridică cerc din malurile noului lac și se disipă sensibil, înalt, în albastrul torid al verii. Din ziua aceea nu le mai numea fetițele lui pe ouătoare – și nici măcar găini – ci simplu, incomod și nedrept: găinățătoare. Fetele simțiră diferența, răceala apoi, încetul cu încetul, chiar jignirea și, începând cu ziua următoare, căzură în patima constricției și refuzară, încruntate, să se mai ouă. Și din aceeași zi, îl forțară pe moșneag la un efort dublu de curățenie, parcă numai așa, în ciuda noului apelativ în care se treziseră, pe ne-pusă-masă, aruncate. Murdăria se întindea-ridica a-tot-acoperitoare iar gestica moșneagului crea epopei. Il vedeai curățând și iar curățând la găinațul ouătoarelor, mișcându-și brațele atât de repede încât se preschimba, uneori, într-o zeitate din acelea budiste, cu mai multe mâini, și înțelegeai că nu ar fi putut suporta o pedeapsă mai mare, că nici Ulise, cu toți prietenii lui zei-semizei, nu ar fi reușit ce reușea moșul, că nici inchiziția nu ar fi putut să-l chinuie mai abitir pe bătrân decât reușiseră a o face propriile-i fete și că, oricâte batiste și-ar fi îndesat în nări, pe lângă stufărișul biologic, nu ar fi putut scăpa, în ruptul capului, de pestilența galinaceică. Dar iată că, pas cu pas, viața își regăsi în repetabilitate normalitatea și uitară cu toții supărările acelea atât de lumești – venea toamna; se întorceau cocorii.