S-a înnorat și este firesc, perdele grele ascund de ochii lumii o nuntă și ochiul alb al lumii crâncen se încruntă în neputință de-a vedea alaiul cel ceresc. Bătrână lumea, bătrână de troiene de parcă toată viața ei a petrecut-o-n ierne, și-i gheață, și-i putredă și are țurțuri riduri prinse-n palida ei față. Prin ea, pe sub greii ei nori, furnică mulțimea cea pitică, și-i fără sori, înfofolită-n triste sărbători, în gânduri aspre, în zâmbete pierdute printre-a ferestrei de cristale astre. Dar sus, cu mult mai sus, acolo unde nu se va naște-n veci vreun apus, acolo unde cerul este violet și zeii cu al lor suflet pictează fericiri pe-al sorții șevalet, e sărbătoare, totu-i de aur, fericire și nimic nu doare, totu-i ambrozie și floare. O muzică de-argint se unduiește printre nevăzute, glasuri pierdute-n râset se-ngână-n cânturi multe. E nuntă-n cer și toată nefericirea lumii și toate fireștile ei gânduri negre pier. Pe undeva la mijloc, în stări de ei știute, străini de zarvele cerești, de-a lumii veșnice triste povești și de luminile ei mute, plutesc dintr-unu-n altul, sărind din culme-n culme, jucându-se cu-naltul, doi miri, nebuni ca două gâze pierdute în neștiri. Își spun zeci jurăminte ținându-se de mână, cuminte fără minte își dăruiesc în parte câte-o lună. „Tu ești al meu luceafăr, lumina ta se pierde, din buza mea fierbinte tu nu vei ieși teafăr. Mai vino de mă joacă, mai vino de mă zboară, pe umeri albi de lume, prin cerul de afară”. „Iubita mea, m-oi pierde și nu-mi pasă, pe raza mea cea crudă în fiecare zi vei fi mireasă”
E frig afară, de lene și de gheață închid pe-astă poveste o pagină ce-i nouă și-mi suflu cald în mâini să le-ncălzesc plăpând pe amândouă.