ELEVATOR (fragment)




Peter se întorcea alene de la servici, era atât de plictisit și moleșit încât își uitase servieta la birou. Căldura se cantonase între piele și inul jilav al cămășii în timp ce-și implora pantofii să-i ducă picioarele spre casă. Azi împlinise 35 de ani. La servici fusese o zi aproape obișnuită, doar scurta și formala sărbătorire părea în plus. Petrecerea a avut loc în sala de sedințe, în timpul pauzei de prânz. Un tort micuț cu o lumânare, pișcoturi și o sticlă de șampanie. Primise și câteva cadouri mărunte, lipsite de valoare, semănând cu cele pe care le primești bonus la magazin când faci mai multe cumpărături. Șeful său îi făcuse cadou din partea firmei un ceas ieftin pe care era inscripționat numele companiei. Ca de obicei, ținuse un mic discurs referitor la ce bun contabil este colegul Peter și, adăugase că e cel mai bun din departament. Nici măcar nu îl ascultase atent, îi știa cuvintele pe de rost, erau identice la fiecare aniversare a unui coleg de birou. Peter nu era căsătorit deși avusese câteva prietene, era prea greu de acceptat în viața sa o persoană mai puțin ordonată decât el. Se gândea la nevoia de ordine ca la ceva natural, toate lucrurile au un loc anume destinat. De ce omul simte nevoia de dezordine?! Asta este, a avut ghinion până acum și nu a găsit pe cineva să-i semene. Ar fi fost Lily, o fostă colegă de facultate. Da, ea se apropiase de modelul ideal, însă din păcate era prea plinuță și nu-l atrăgea deloc. De mic fusese fascinat de silueta păpușilor Barbie, și chiar avusese una cu care se juca pe ascuns, să nu-l observe parinții. Desigur că mama sa l-ar fi dus cu siguranță la psiholog, de teama unei devieri de orientare sexuală. Auzise în casă prea multe discuții aprinse pe tema homosexualtității, iar mama sa era cel mai înversunat dușman al „ciudaților fardați”. Tatăl său era mai tolerant dar numai față de alții nu și în privința familiei. Găsise păpușa când se întorcea de la școală, o pierduse cineva probabil, el o luase și o ascunsese pe fundul ghiozdanului, sub cărti. I-a fost greu să găsească o ascunzătoare în camera sa, până i-a venit ideea să desprindă rama de la baza bibliotecii. În multe seri, după ce adormeau ai săi, scotea cu mare grijă păpușa din locul secret si se juca imaginându-și tot felul de aventuri. Ea era o frumoasă necunoscută ce înnebunise toată plaja, iar el tânărul salvamar care o salva de la înnec. În fiecare seară inventa o altă poveste în care el o întalnea pe Barbie în diferite împrejurări și o seducea. Numai finalul era mereu același, ei doi fericiți, într-o armonie perfectă cu tot ce era în jurul lor.
” Carevasăzică, ordinea este o dovadă de caracter” își zise el apropiindu-se de clădirea în care locuia.

Intră în lift molfăind o țigare neaprinsă in colțul buzelor. Liftierul, un tip mic si indesat, cu o față fără vârstă, îsi apropie sprâncenele negre și foarte stufoase, cercetându-l atent. Apoi, cu o mișcare repezită, își îndeasă părul de pe spate în uniformă zâmbind cu subînțeles:
- La nouă îi zise Peter, dar mai repede, se poate?
- Se poa’ mai repede, da’ cât de jos?
- Cum cât de jos? Ești surd, la nouă! Se rezemă absent de peretele cabinei, reluându-și gândurile. De ce viața este atât de complicată, toate sunt aruncate de-a valma, fără o înșiruire logică, nimic nu se potrivește. Copilăria, adolescența, maturitatea, bătrânețea și moartea, par jaloane fixe, au locul lor bine definit, însa numai aparent. Când ești copil îți dorești cu ardoare să fi matur, apoi când ajungi la maturitate îți dorești să mai fi copil. De ce? Poate pentru că maturul, apăsat de obligațiile sociale, este dezgustat de compromisurile pe care este nevoit să le facă. Și cu toate astea, dacă ești copil nu poți avea parte de o seama de lucruri ca atunci când ești adult. De exemplu, să ai casa ta, să călătorești prin lume ori să flirtezi cu ospătărița de la barul din colțul străzii tale. Viața întregă e un compromis, totul se amestecă. Oamenii nu se potrivesc, acțiunile lor sunt lipsite de sens, în fiecare moment al vieții lor și-ar dori să fie altcineva ori să fie în alt loc. Peter își trecu obosit mâna peste față. Auzii ca prin vis vocea liftierului.
- Hahaha!, n-ai aflat?!
- Ce?!
- Cum ce, repartiția?
- Măi omule, nu e blocul de pe strada Labirint 66?
- Ba da, asta e adresa.
- Păi la nouă merg, ești greu de cap, nu-nțelegi?!


Își trecu mâna prin păr să-și aranjeze bretonul care îi cădea rebel pe frunte. Simțind palma umedă de transpirație, scoase batista să se șteargă pe mâini. Toate lucrurile importante din viața omului sunt aranjate pe dos. Își aminti că la terminarea liceului își dorise să fie salvamar. Ar fi lucrat numai în sezon și, poate ar fi găsit acea fată blondă, cu mijlocul de viespe și piciore lungi, la care visa. De câte ori nu și-o imaginase atunci când era copilandru. Păcat că nu a reușit să termine cursul de salvamari. Îi era frică de rechini. Era un sentiment absurd peste care nu a putut trece. Auzise povestea unui coleg de clasă care a fost înhățat, chiar de pe marginea iahtului, de un rechin de vreo șase metri lungime. Era la pescuit cu tatăl său când, din senin , a țâșnit dihania din mare înșfacându-l pe băiat după care, la câteva secunde , l-a scuipat dintre dinți. Prea târziu însă, copilul murise deși nu avea răni foarte grave.
- Da dom’le, înțeleg, da’ s-a întors!
Tresări, vocea se auzise așa de tare de parcă omulețul acela îndesat i-ar fi lipit o portavoce direct de ureche.
- Băi piticanie, ce s-a întors?!... Nouă? Du-te dracu’!
- Poate că da, mai târziu... Dar să știți că nu pot să iau pauză în timpul serviciului.
- … Du-mă dracului la nouă!, se enervă Peter, și se aplecă peste liftier să apese pe buton , dar nu ajungea de mogâldeața păroasă care îi stătea în cale.
- Păi așa am întrebat de la-nceput, cât de jos, da’ nu se fumează vă rog!
- Ești un cretin, îi zise împingând ușa ascensorului.

Holul era slab luminat insă reuși să citească numărul etajului, era la șase. Aprinse nervos țigarea uitată între buze și inspiră adânc fumul, cu lăcomie. Se întoarse și privi panoul liftului. Cobora. Ar trebui să mă plâng administratorului, să-l concedieze. Până acum nu au avut liftier în imobil și totul a fost bine. Și becurile astea de pe palier trebuie înlocuite, pentru chiria mare pe care o încasează ar putea și ei să schimbe niște becuri arse. Privi spre celălalt lift destinat transportului de mobilă și obiecte mari. Avea ghinion, era în revizie. Resemnat, se îndreptă spre capătul culoarului pentru a urca pe scări. În mod ciudat, acum observa pentru prima oară că pereții erau placați cu marmură, nu remarcase niciodată amănuntele din afara apartamentului său. Marmura era bej, nu chiar de cea mai bună calitate, însă combinația cu lambriul din lemn de mahon , creea o amosferă plăcută. Se opri pentru o clipă in dreptul ușii si privi caseta din plastic roșu pe care scria cu alb “EXIT”.
Neonul era defect și pâlpâia stingându-se și aprinzându-se la intervale regulate. Peste tot numai lămpi de înlocuit, mă întreb ce-o face toată ziua administratorul ăla, bombăni Peter apăsând clanța.

Un val uriaș de apă plină de alge și pești multicolori îl acoperii, târându-l până la jumătatea culoarului. Buimăcit, răsuflând greu și tușind de la apa înghițită, se ridică în genunchi, încercând să-și șteargă ochii. În poziția asta, apa îi ajungea până la piept, probabil că dacă ar fi stat în picioare i-ar fi ajuns ceva mai sus de genunchi. Reușind să-și șteargă cât de cât ochii care îl usturau de la apa sărată, văzu o uriașă înnotătoare dorsală, un rechin imens se îndrepta spre el cu gura deschisă. Înțepenise cuprins de o frică aproape hipnotică, una din mari spaime ale copilăriei se materializase drept în fața sa. Nu-i venea să creadă. Chestia asta nu poate fi reală, e imposibil.
Probabil că halucinez, încep să am vedenii de la starea mea confuză. M-a enervat și liftierul ăla, tocmai când eram cufundat în ganduri. Ideea că a început să aibă probleme psihice, îi biciuii neuronii. Da, asta trebuie să fie explicația, și începu să râda isteric. Printre hohotele de râs sughitate, observă cum rechinul se oprise la o jumătate de metru de el. Părea nehotărât și începuse să devină transparent, aproape că vedea prin el mocheta roșie de pe culoar. Un pește curcubeu intra și ieșea nestingherit printre dinții enormi ai prădătorului marin. Ai fi zis că se joacă nepăsător la primejdia de a fi strivit între acei teribili colți de fierăstrău. Deși era de mărimea unei palme, peștele curcubeu părea minuscul în interiorul acelei mașinării de sfășiat. Peter se oprise din râs și privea fascinat dansul acvatic ce sfida moartea. În mod straniu, părea că timpul s-a dilatat. Nu putea să-și dea seama cât timp trecuse, o secundă, poate mai puțin.
Acum înțelegea de ce se spune că oamenii își revăd întrega viață în clipa morții. Un film derulat cu viteza luminii prin fața ochilor. I se părea un non sens, de ce să treci în viteză printr-un timp suspendat. E atât de simplu și totuși nimeni nu a remarcat asta. Atunci ca si acum, timpul nu există, dispare sau e întins la nesfârșit în funcție de cât își dorește actorul principal. Ar putea privi totul ca într-o sală de cinematograf, și-ar permite luxul să meargă la toaletă ori să mănânce popcorn. Odată intrat în sala de proiecție poți rula ce film vrei și, mai important, totul durează cât vrei, atât, cât vrei tu.

...