Întâlnire cu Dumnezeu

Bună! Numele meu este Alex, am 93 de ani și tocmai am murit.
Nu știu dacă este bine spunând că am murit; adevărul este că acum un minut eram la masa de lucru, cu pumnii strânși de furie și strigând provocator spre cer: „Dumnezeule, Te urăsc!”, iar în momentul următor am simțit o durere ascuțită în piept și m-am trezit privindu-mi de undeva de sus propriul corp prăbușit peste masă. Iar eu nu mai eram eu…
M-am privit uimit; nu mai aveam corp și eram alcătuit dintr-un fel de energie solidă care pulsa ușor, schimbându-și culoarea de la alb la roșu închis, aproape sângeriu. Ciudat! Nu mă așteptam să fie așa!
Deodată, totul în jurul meu a început să se întunece; ce …?! Eram înconjurat de întuneric total și parcă pluteam ușor, suspendat în spațiu și timp. Ceva urma să se întâmple; ceva interesant, în mod sigur!…
Începeam să mă întreb dacă asta-i tot când, undeva în fața mea, o ușă apăru; din direcția pe care eu o consideram jos începu să urce un abur dens și, fără să-mi dau seama, m-am trezit pășind pe ceva – pe ce oare? – îndreptându-mă spre ușă. Era o ușă imensă, sculptată parcă în lemn și – ce interesant! – având doua culori:jumătate era albă iar jumătate era roșie. Hm! Parcă am mai văzut asta undeva! Ajuns în fața ușii, am avut un moment de ezitare după care, cu hotărâre, am apucat mânerul rotund situat la limita dintre zona albă și zona roșie și am
împins. Ușa s-a deschis fără zgomot; dincolo de ea… același întuneric. Am ridicat din umeri și am trecut pragul. Și am căzut…
Nu știu cât a durat căderea; zile, luni, ani… Aici, timpul nu mai avea importanță.Cădeam drept, ca o statuie. Cădeam și mă întrebam când aveam să mă opresc; și, ca și când nici n-ar fi început, căderea a încetat. Iar eu eram Universul, priveam Universul; eram înger și eram demon, eram Dumnezeu și eram Satan, eram tot și eram nimic!… Într-o străfulgerare cât o eternitate am înțeles toate acestea apoi…
conștiința mi-a murit. M-am privit din nou: jumătatea mea stângă aparținea Raiului, iar jumătatea dreaptă Iadului. Jumătatea stângă era albă, jumătatea dreaptă era roșie; din spatele jumătății stângi îmi creștea o imensă aripă albă,strălucitoare, de înger; aripa jumătății drepte era întunecată, ca a unui liliac, brăzdată de vine sângerii și terminată cu gheare. Mâna stângă era lumină, mâna dreaptă era sânge. Nu eram Dumnezeu, nici Satan; eram altceva…
- De ce mă urăști?
Vocea apăru brusc în mintea mea, se răsfrânse în mine apoi ieși din mine și întreg Universul se cutremură. Dumnezeu vorbise! Eram înmărmurit! Ceva ce contestasem o mare parte a vieții mele, se dovedise a fi adevărat! ȘI îmi vorbea! Și avea îndrăzneala de a avea vocea cuiva foarte drag! Jumătatea mea dreaptă începu să se închidă la culoare și să pulseze din ce în ce mai puternic, în timp ce jumătatea stângă părea să emită o lumină albă din ce în ce mai intensă. Ceva nu era în regulă. Iar eu eram cauza!
- De ce mă urăști? Întrebarea părea să vină de peste tot din jurul meu, ca și cum cineva s-ar fi rotit pe lângă mine cu o viteză superluminică. Dar, hei! Dumnezeu e un tip amuzant. Asta nu însemna că o să și râd!…
Știam că trebuie să răspund, însă ceva părea să mă oprească; iar asta nu-mi convenea! Așa că, într-un efort suprem de a învinge și ultima barieră care separa omul de Dumnezeu, mi-am apropiat cele două mâini, am lăsat lumina și întunericul să se contopească și, în timp ce Universul se clătina din temelii, am erupt:
- De ce?! De ce?! Chiar nu știi?! Tu, Cel care pretinzi că le știi pe toate? Tu, Cel fără început și fără sfârșit?! Chiar vrei să știi de ce? PENTRU CÃ AM CREZUT ÎN TINE, TICÃLOS FÃRÃ INIMÃ CE EȘTI!! D’-aia! Fiindcă am crezut în poveștile copilăriei, povești despre un Dumnezeu bun și iubitor la care poți să apelezi cu încredere, știind că într-un fel sau altul te va ajuta! Povești de care Tu Þi-ai bătut joc! Fără milă! Ai ucis copilul din mine și, pentru asta, n-o să Te iert în veci! Mi-ai luat visele, fir’-ai Tu să fii!… Te disprețuiesc! O, și de-ar fi doar atât! E mult mai mult! Într-un moment de umor sadic, ai decis că cel mai bine este ca în familia mea fericirea să se cuprindă într-o lacrimă! Până și asta Þi s-a părut prea mult și i-ai trimis pe ai mei în Valea Plângerii atunci când aveau mai multă nevoie de Tine! Dar Marele Șef era prea preocupat ca să audă plângerile unor bieți muritori! Ah! Mi-e silă de Tine! Ești un nimic în comparație cu oamenii!! Ai creat ceva, ceva cu conștiință și cu suflet!… Și apoi ai lăsat creația de izbeliște. Frumos, n-am ce zice! Însă vei plăti! Scump! Se zice că fiecare ființă eternă își caută sfârșitul; eu voi încerca să Þi-l aduc pe al Tău. Þi-o promit!
Începusem să mă încing, iar palmele mi se strângeau spasmodic, parcă ar fi vrut să-L apuce pe acel Dumnezeu invizibil de gâtul Lui nevăzut și să-L strângă până ar fi auzit oasele trosnindu-I ( în ipoteza că ar fi avut așa ceva). În jurul meu, Universul continua să se miște, să se clatine, iar energiile cosmice începuseră să se adune, să se condenseze, culminând către un punct final pe care, destul de ciudat ( și nu prea…), îl simțeam aproape. Poate chiar prea aproape…
Furia ce o simțeam în mine mi se părea perfect îndreptățită; rostisem numai adevărul, iar de adevăr nu mi-a fost niciodată rușine. Așteptam replica lui Dumnezeu… Însă răspunsul se lăsa așteptat. Iar așteptarea se prelungea cam mult; și uram să fiu lăsat să aștept… Poate Dumnezeu plecase și mă lăsase singur, să urlu de nebun, zguduind Universul din temelii.
- Să nu crezi că a plecat!
Vocea venise de undeva din spatele meu și, mirat, m-am răsucit să văd cine este. Însă n-am văzut pe nimeni.
- Nu pot fi văzut, la fel ca și El. Dacă m-aș arăta, s-ar petrece unele lucruri mai puțin plăcute; înțelegi tu…
Era o voce interesantă: plăcută, caldă, apropiată întocmai ca vocea unui bun prieten; în același timp, era o voce puternică, cu o rezonanță impresionantă, vocea unui comandant suprem de oști obișnuit să i se dea ascultare. Și mai era ceva… Ceva care-mi făcea jumătatea întunecată să pâlpâie din ce in ce mai tare, iradiind o energie uriașă, ce încerca parcă să înlăture partea mea luminoasă. Eram
contrariat dar, în același timp, simțeam cum o bucurie nefirească se strecura încet, încet în mine.
- N-a plecat; stă doar și se gândește la ce-ai spus. Cam ai dreptate si Lui nu-I place să piardă disputele cu nou-veniții.
- Lucifer, Lucifer!... Vocea lui Dumnezeu se făcu din nou auzită, cu o nuanță de dojeneală în ea. De ce minți din nou?
- Dar cum adică mint, Doamne? Din câte știu eu, am spus întotdeauna adevărul, numai că ceea ce spun eu nu corespunde mereu cu ceea ce ai afirmat Tu; ori asta ne poate duce cu gândul la: oare cine dintre noi are dreptate?
- Eu am întotdeauna dreptate! tună vocea celui ce, se spune, a făcut totul. Eu sunt Dumnezeu! Eu am creat totul și nimic nu mi se poate împotrivi! Eu reprezint Adevărul în tot ceea ce există!
Un ușor tremur al energiilor își făcu simțită prezența în jurul meu, iar componentele mele începură să vibreze într-o frecvență indefinită. Devenisem parcă un observator, însă un observator care lua parte cu însuflețire la evenimentele observate. Începeam deja să fac alegeri...Și simțeam că ceva nu era în regulă cu Dumnezeu...
- Bine, bine! Nu trebuie să Te enervezi! Vocea împăciuitoare a lui Lucifer mă făcea să mă simt bine; un tremor plăcut îmi străbătea ființa și mă făcea să mă întreb dacă nu cumva era un semn al celor ce aveau să urmeze. Deocamdată așteptam. Speram să nu aștept prea mult.
- Știi… n-am fost întotdeauna așa; odată, înainte de facerea lumii cunoscute de voi Îl adoram și eram recunoscător pentru că mă aflam în preajma Lui. Eram cel mai de seamă dintre slujitorii Lui și cel mai înțelept; eu decideam ce-i bine și ce-i rău. Acum însă…răul mi-este bine iar binele dușman!
Ura ce-o resimțeam în vocea lui Satan mă îngrozea; era o ură crudă și sinceră, ura celui ce pierduse ceva pe vecie, ceva ce cândva fusese dreptul lui înnăscut iar acum îi fusese luat și dat altcuiva.
- Pentru mine și cei ce mi se alătură nu mai există milă și iertare; altă cale decât lupta nu avem. Știu că nu prea avem cum să învingem…
- Dar cine spune că nu puteți învinge?!
Mirarea și încrederea mea părură să liniștească totul în jur; deodată, ca și cum ochii mi s-ar fi deschis brusc, o ușoară vălurire a spațiului de lângă mine îmi indică poziția lui Lucifer. Oare ce se întâmpla?
- Oricâte speranțe am avea, Atotputernicul ne-a învins data trecută doar prin puterea vocii Sale cea de tunet; nu știu ce vrei să spui, dar cred că te înșeli.
- Și Eu cred la fel; vocea de neconfundat a celui ce-L renegasem toată viața se auzi din nou, puternică și încrezătoare. Iar asta m-a enervat!…Eram mai hotărât ca niciodată să pun capăt acestei mascarade și să știu cu certitudine pe ce poziție stau.
- În fond și la urma urmei, care-i rostul acestei discuții fără sens? M-am cam săturat să ghicesc ce va urma!
Învolburarea de lângă mine se accentuă și mai mult iar nu departe de ea, o alta, strălucind ușor, își făcu apariția.
- Trebuie să alegi!…Vocea lui Dumnezeu tună peste întinderile Universului și acesta încremeni. Dacă treci de partea Mea vei avea slavă și mărire; dacă alegi partea lui Satan… va fi război!
- Așa să fie! strigă din partea-i de Univers cel Întunecat.
- Am timp de gândire?
- Cât este necesar să ajungi la o concluzie.
Am început să mă gândesc; perspectiva slavei și măririi părea atrăgătoare, însă plictiseala ce o implica în compensație nu mă gâdila prea plăcut; pe de altă parte, varianta Satan suna mai interesant însă viziunea înfrângerii și a dispariției în neant mă speria un pic. Dar… oamenii aveau tot dreptul să cunoască
adevărul, în toate formele lui, iar prima variantă nu cred că le oferă prea multe speranțe. Așa că…
- Satan…știi ce-i aia o sferă? Și mi-am deschis mintea spre învolburarea de lângă mine.
Un hohot de râs plin de răutate începu să răsune în nemărginirile spațiului; era un râs al cuiva satisfăcut și încrezător în reușita planului lui. Concomitent cu râsul noului meu stăpân, jumătatea mea întunecată se aprinse tot mai tare iar cea luminoasă păli și, ușor și pe nesimțite, începu să se întunece, să se metamorfozeze până când deveni identică cu cealaltă parte a mea. Eram acum un demon deplin și, plin de satisfacție, îmi întinsei aripile pregătit de zbor, când…
un sunet prelung și sfâșietor umplu timpul și spațiul iar Eternitatea se cutremură: sunase trâmbița de pe urmă! Urma războiul!
Planetele și stelele își opriră mișcarea; totul în jur încremeni, în așteptarea momentului eliberator, cel care va descătușa energiile universale și va consemna începutul sfârșitului. Și acel moment veni…
- A sosit clipa Apocalipsei! urlă Satan și, într-o învolburare de forțe și puteri, armata demonilor își făcu apariția într-o maiestuoasă înaintare. O bucurie fără margini îmi umplu ființa când, ca o mângâiere, ca un tunet, vocea lui Satan se făcu auzită în mine și zise:
- Þi-ai câștigat dreptul de a conduce una din armatele mele și de a hotărâ momentul începerii luptei. Þine!
O sabie uriașă îmi apăru atunci în mâna dreaptă în timp ce mâna stângă mi se încleștă pe un scut negru, cu încrustații de aur și diamante.
Am ridicat sabia deasupra capului și am așteptat; în fața mea, ca într-un vis, stelele începură să cadă una câte una și transformându-se în cădere în câte un luptător din armata Domnului. Raze de lumină începură să brăzdeze timpul și spațiul, energiile începură să clocotească, arme fură scoase la iveală, îngerii strângeau rândurile în timp ce avansau spre noi, cântece de luptă umplură ființa universală. Nicicând nu mai văzuse Universul asemenea bătălie și nicicând nu avea să mai vadă!
Am strâns scutul mai bine în pumn; așteptam. Sfera demonică se concentra tot mai mult când, în fruntea armatei îngerești i-am văzut pe Mihail și Gavril, cu spadele lor de energie și flăcări arzându-le amenințător în pumni. Am știut că sosise clipa! Mi-am întins aripile și…
- La ataaaac!
Sfera demonilor explodă într-o infinitate de bucăți care pătrunseră ca niște ghiulele în armata îngerească făcând largi cărări în puritatea blestemată! Cu o ură neîmpăcată m-am repezit drept în fața lui Gabriel și nici o urmă de remușcare nu mi-a traversat ființa în timp ce-mi înfigeam sabia în chipul acela mândru și strălucitor, trimițându-i energia în neantul întunecat. Un urlet de groază se
ridică din armata celestă și valuri de îngeri cu fețe lucitoare se porniră să curgă spre mine; am rânjit fericit și strângând la piept scutul începui să tai cu sabia în stânga și dreapta, făcând prăpăd.
Nici Satan și ceilalți demoni nu stătuseră degeaba; într-un efort suprem de forțe reușiseră să spargă blocada îngerească ce păzea porțile Raiului iar acum Belzebut, urlând de fericire, zdrobea cu un buzdugan uriaș și ultimele rămășițe ale mândrelor porți, în timp ce hoarde de îngeri decăzuți năvăleau în grădina miraculoasă, pârjolind totul în cale.
Am început să râd în hohote; nimic nu ne mai putea opri din marșul triumfal!
Simțeam victoria tot mai aproape iar mirosul ambroziei începuse deja să-mi încânte ființa. M-am întors să înfrunt un nou asalt îngeresc când… Ce-i asta? Nu se poa… Nuu!
Venind spre mine, cu brațele deschise și cu tristețea întipărită pe chip, erau… soția mea, copii mei, toate ființele dragi mie din timpul existenței mele terestre; nu! Înapoi!
Ezitam; sabia îmi scăpă din mână iar scutul îmi tremura. Nu mă simțeam în stare să fac nimic și știam că pierdusem; crezusem că voi fi în stare să uit totul și să îmi îndeplinesc destinul cu seninătate dar se vedea că mă înșelam…
Spectrele luminoase ce veneau sa-mi aducă sfârșitul (O! Cat de bine o știam!) ajunseră lângă mine si mă înconjurară. Apoi, ca intr-un vis hipnotic, incepura sa se rotească in jurul meu, din ce in ce mai repede, ca un carusel al destinului scăpat de sub control.
Eram derutat; nu știam ce va urma, când… Ca la o comanda invizibilă, rotația se opri iar eu mă trezii prins într-o menghină celestă, cu aripile, mâinile si picioarele imobilizate, fiecare ținute de cate 2-3 îngeri. Eram pierdut!
Din zgomotul infernal al luptei, un vuiet se auzi, cu o intensitate tot mai mare, tot mai aproape; mi-am ridicat privirile și… am zâmbit! Într-o mișcare maiestuoasa a celui ce știa ca victoria e a lui, Arhanghelul Mihail venea încet spre mine, pregătit cu sabia-i de foc să-mi pună capăt existenței eterne.
Am avut timp să privesc in jur si, pentru ultima dată, să-mi pot deschide conștiința către totul universal, sa o las invadată de Bine și Rău, de Aici și Acum; am privit chipurile uimite ale demonilor, satisfacția victoriei de pe fețele îngerilor și, ca într-un vis al neființei, într-o străfulgerare ce parcă nici n-a existat a conștiinței, l-am văzut pe Satan și am știut ce va urma…
Sabia lui Mihail îmi străpunse pieptul iar urletul meu umplu ființa universală; într-o fracțiune a clipei, esența mea energetică se eliberă și țâșni spre noua gazda, care nu înțelese ce se petrecea decât când era prea târziu.
Un hohot macabru răsună peste întinderile spațiului și timpului; ce simplu era totul acum!
Mi-am înfășurat mantia în jurul corpului, am privit încruntat spre Pământul recreat și m-am adresat Celui Preaînalt:
- Cândva Te-am iubit; poate Te voi iubi din nou. Dar acum, între noi nu poate fii pace!
- Așa să fie… Lucifer!