Îmi plăcea să răsfoiesc albumele vechi. Găsisem în podul bunicii o cutie de carton plină cu ilustrate, almanahuri, cărți și caiete, pe care le răsfoisem pe îndelete, toată vacanța. Unele aveau însemnări pe margine, aproape indescifrabile. Din fotografiile sepia pe suport de carton îmi zâmbeau figuri necunoscute, familii întregi cu copii, cu nepoți. Gineri sobri și mirese zâmbitoare și elegante în rochii de dantelă, și binecunoscutele poze de familie cu ea stând pe scaun, iar partenerul, cu mustață, de regulă, sprijinea o mână protectoare pe umăr. Alături, câțiva copii, așezați de jur împrejur, așa cum socotise fotograful din vremea aceea că e mai bine. Majoritatea aveau pe spate explicații, nume și urări. Din tot acest amalgam de cărți poștale, fotografii, caiete cu însemnări, lucruri vechi, una, o ilustrată, îmi atrăsese atenția. Reprezenta centrul unui oraș, cu prăvălii de o parte și de alta a străzii principale, pe care circulau trăsuri și pietoni. Pe verso, cu litere frumoase, înclinate mult spre dreapta, scria: „Pentru Gicu. Așteaptă-mă! dacă mai ai răbdare” semnat „Cristina”. Ce avea deosebit ilustrata aceea? O studiasem pe ambele fețe, îndelung. O carte poștală ca oricare alta. Totuși am luat-o și a pus-o într-un caiet, apoi, mult timp am uitat de ea. Până într-o zi, când făcând curățenie prin acte o regăsii. Parcă regăsisem un prieten vechi. Cine era Gicu? Cine era Cristina? Gicu mă chema și pe mine și poate tocmai lucrul acesta m-a hotărît să aflu mai multe amănunte. Bunica m-a lămurit și nu prea. Gicu fusese fratele mai mic al străbunicului, ofițer al armatei române, locotenent parcă, decorat în primul război. După ce venise acasă, își deschisese prăvălie la stradă și făcea negoț cu cereale. Îi mergea bine, trebuia să se însoare și-și găsise o fată, Cristina, cam țigancă și familia nu era de acord cu ideea . Cristina nu era însă țigancă, poate tenul ei mai închis trimitea la această idee. Era de neam bun, crescuse și studiase la pension în Șvițeria, dar părinții ei muriseră și fata se întorsese în țară. „Pe urmă nu mai știu maică ce s-a mai întâmplat. El a murit de tânăr, undeva în țară, plecat după afaceri, iar ea, din dragoste zice-se că s-ar fi omorât. Sau poate invers. A trecut mult timp de-atunci, maică, să fi fost prin ’19 sau ’20, eu eram mică, și nu rețin tot ce se mai vorbea despre ei. Știu însă că s-au iubit mult, dar n-au avut noroc. Tu să ai noroc maică și să te-nsori, că uite ce mare te-ai făcut ești și tu pe salariu, nu mai aștepta să te-nsoare babele”.
-Bunico, e vreo legătură cu numele? Pe mine mă cheamă la fel.
-Aș, pe mulți din neamul nostru îi cheamă Gicu, și pe bunicu-tău, Dumnezeu să-l ierte, tot Gicu îl chema, și pe văru-său la fel.
De atunci a trecut ceva vreme. Seara însă, înainte să adorm, gândurile îmi fugeau la anii aceia interesanți, mi-aș fi dorit să trăiesc în timpurile acelea, bineînțeles eu, Gicu de-acum, să cunosc oamenii de atunci, cum gândeau, cum trăiau și cum iubeau ei. Să vorbesc cu ei, să-i protejez și să-i uimesc prin cunoștințele mele. Eram conștient că era o prostie, văzusem niște filme cu scenariu asemănător, interesante la început, apoi anoste, un fel de ciorbă lungă, mai citisem și Eliade, ce mai, călătoria în trecut mă pasiona, ca pe mulți alții, cred.

În seara aceea de început de noiembrie mă întorceam de la prietenul meu Sandu. Făcusem mai multe partide de canastă și băusem și ceva vin din noua producție. Știam că se lasă cu băutură așa că nu mai luase mașina. „Contra gripei” zicea Sandu, turnându-ne în pahare, un vin roze, încă nelimpezit bine. „În alcool nu trăiește nici un microb”, mai completă el. Într-adevăr în oraș apăruse gripa și cred că eram și eu o posibilă victimă, după cum mă durea capul. „Lasă că trece, iei o pastilă, bei un ceai fierbinte și mâine ești ca nou”, mă încurajaseră Teo și Andrei, prietenii și partenerii de canastă, cu care mă întorsesem.
În centru, s-au despărțit. El și-a continuat drumul singur, pe Oltului, spre zona blocurilor, unde locuia. Se lăsase o ceață deasă, ca o pastă și doar ici-acolo lumina câte-un bec anemic, mai mult ca un reper. Se imagina pe ocean, ghidat de farul de pe țărm. În dreptul bisericii drumul continua prin grădina publică. Era sinistru. Ceața parcă te apăsa mai mult pe strada pustie, iar copacii din curtea bisericii și cei din parc parcă-și uniseră coroanele într-un fel de tunel. Fără să vrea se înfioră. „Din cauza gripei” își făcu singur curaj, și intră în parc. La ora aceea - să fi fost două noaptea- nu trebuia să fie nici țipenie. Nici câinii liceului din apropiere nu se auzeau. După câțiva pași s-a mai liniștit. Parcul era luminat de câteva felinare agățate de stâlpii de lemn. „Curios, parcă n-ar fi lumină electrică ci gaz. Ce idee să pună felinare, oricum îi dă un aer aparte”. Surpriza apăru însă la ieșirea din parc, după cei două sute de pași (avea obiceiul să numere pașii), când ceața se ridică. În prima clipă crezu că a pierdut drumul, „ce naiba, am nimerit altă alee”, apoi tot mergând înainte văzu numai case, case cu grădini, case cu aspect ciudat. Nici urmă de bloc. „Precis m-am îmbătat” își zise și făcu drumul înapoi. Intră din nou în parc. De undeva din stânga, se auzeau câteva acorduri de chitară. „Probabil îndrăgostiți” gândi el și se îndreptă în direcția muzicii. Muzica venea dinspre chioșcul de lemn, în care altădată cânta fanfara, acum închis. Curios, pe măsură ce se apropia, chioșcul apărea din ce în ce mai limpede din ceață, curat și nou, parcă atunci construit. „Bună idee să-l renoveze!” gândi.
-Hei, Gicule, se auzi strigat, pe unde ai umblat?
În chioșc văzu un grup de tineri îmbrăcați puțin ciudat, parcă din alt veac.
„Uite că s-a mutat Festivalul de la Sighișoara în Roșiori” gândi și bucuros intră în cercul cu artiști.
-Ia loc și ascultă. Un tânăr începu să recite din poeții clasici.
-Aceasta e seara dragostei și a prieteniei, seara noastră, zise o tânără brunetă, cu părul negru, ca noaptea, îmbrăcată într-o rochie albă, cu un jerseu de lână pe deasupra. Gicule, ia, ascultă:
„Era acum un an, ți-aduci aminte?
Ca doi adolescenți umblam pe străzi,
Ne flutura iubirea pe la tâmple,
Și câinii ne lătrau de prin ogrăzi…”
Și fata continuă cu încă două strofe, în aceeași manieră. De unde mă cunoaște? gândi Gicu, o fi vreo elevă sau absolventă pe care nu mi-o amintesc?
-Gicule, te-am așteptat atâta! Sărută-mă! Și fata se apropie de el. Sigur o mai văzuse undeva, o cunoștea de undeva, dar de unde? Nu mai avu timp să afle răspunsul. Buzele ei fierbinți se lipiră de ale lui într-un sărut dureros, sălbatic. Își mușcară buzele până la sânge, iar în jurul lui parcă se lumina, parcă se făcuse dintr-o dată ziuă, chiar dacă avea ochii închiși.

Nu era ziuă. Deschise încet pleoapele. Lumina neonului îi lovea retina ca un pumnal. Încet- încet, se acomodă. În jurul lui zări fețe cunoscute.
-Slavă Domnului, și-a revenit! Sandule, cheamă-l pe doctor.
-Gicule, cum te simți? îl întrebară ei, ți-aduci aminte de ceva? Nenorocita de gripă, să leșini așa, în drum. Lasă că acum ești sub tratament. Dar și noi, proști, să nu ne dăm seama...
Pe urmă îi povestiră. Îl găsiseră gardienii întins pe jos în grădina publică. La început au crezut că e beat, pe urmă și-au dat seama că era leșinat așa că l-au dus la urgență. Avea buzele mușcate până la sânge, dar așa se întâmplă când ai febră. Aiurise, vorbise niște chestii ciudate, chiar recitase…
După câteva zile părăsi spitalul și se întoarse acasă. Locuia într-o garsonieră confort sporit, la etajul 1, în partea de nord a orașului, pe lângă gară. În cutia poștală se zărea ceva. Nu avea cheia la el și uită să o deschidă câteva zile. A doua zi o vizită și pe bunică-sa. „Maică, Gicule, sper că te-ai făcut bine, ți-am dus grija. La spital n-am venit, că n-am putere să mai merg, dar te-am visat, maică, și erai cu o fată frumoasă, ai grijă, n-o lăsa și p-asta…”
Când ajunse acasă își aminti de cutia poștală. Luă cheia și o deschise. Ziarul la care era abonat, o chitanță de la Urbis și o carte poștală. „Cine să-mi scrie mie”? se întrebă el. Cartea poștală reprezenta centrul unui oraș, cu prăvălii, trăsuri și pietoni. O întoarse pe verso. Cu litere frumoase, înclinate mult spre dreapta, se distingea vag un text. Se uită mai atent și citi: „Sărutul poate să și doară. Așteaptă-mă! dacă mai ai răbdare”!
Și sub text semnat cu litere aplecate: „Cristina”.