4

Trecuse cam o lună din întreaga vreme a lumii, de când am început noi să o măsurăm împreună în această carte scrisă împotriva războiului. Nimic dintre cele esențiale nu poposiseră lângă viața lui, toate erau nemișcate, într-o stranie apropiere, așa cum le-ar fi găsit cineva care s-ar fi întors dintr-o călătorie făcută-n repezeală.
Încă o zi i se sfârșise, uitându-se la televizor. Pe un final de „Actualități”, se dezbătea cum a început războiul, cum au blocat femeile din Tighina un segment de cale ferată... Cum primul ministru al Republicii Moldova, Mircea Druc, a trecut la formarea unor forțe de intervenție, alcătuite în special din polițiști, în Basarabia neexistând armată. Se spunea la știri cum au degenerat lucrurile și cum Armata a XIV-a s-a solidarizat cu separatiștii… Ce coincidență se întâmplase acolo! Apoi, spre final, s-a difuzat un reportaj chiar din tranșeele noi ale frontului. Crainicul Televiziunii Române, Virgil Tatomir, transmitea infor-mații și stări de spirit din mijlocul evenimentelor. Luptătorii, pe care îi prezentase ca fiind foștii combatanți ai U.R.S.S. În războiul din Afganistan, erau vechii subordonați ai chiar generalului care acum era conducătorul Armatei a XIV-a, de ocupație, împotriva căreia luptau!... Aceștia îi asigurau pe toți cei de o parte și de alta a Prutului, într-o limbă română nemaiauzită până atunci, că acum a venit momentul să li se dea o lecție rușilor, pentru toate relele pe care ni le-au făcut, pentru toate Siberiile în care ne-au dus. Spuneau că vor scoate demnitatea Republicii Moldova „de sub cizma rusului”. Că nu le vor mai da să le ia și a treia oară țara, iar altul, bandajat la cap și la unul dintre brațe, se arăta pe sine, spunând că nu va putea nimeni să treacă peste el, că băieții lui vor trăi de acum într-o Moldovă liberă, așa cum le-o lăsase Ștefan cel Mare. Păreau niște copii cu regulile jocului schimbate… Eroismul lor afișat părea de un ridicol care se putea ierta. Frenezia afișată era salvatoare. Există momente în viață în care ridicolul unei situații poate să fie depășit tocmai prin exacerbarea lui, transformat într-o stare de spirit, într-un afect puternic.
Marin Petreanu se gândea că existaseră destule neamuri care decăzuseră istoric datorită încrederii într-un singur om, într-o părere sau într-o dorință a lui. Acest tip de exaltare posibil să îi fi fost comună și acelui soldat.
Reporterului îi tremura vocea și încerca să ascundă emoția printr-un ritm alert, pe care și-l impunea în transmisie. Pe urmă, s-au mai dat câteva imagini de prin satele lor  erau ca și ale noastre, același fel de case, același fel al oamenilor simpli de a trece de pe o parte pe alta a drumului, căutând puțină celebritate, când vedeau că sunt filmați. Numai gardurile păreau a fi fost diferite: compacte și înalte. Orașul Chișinău fusese și el prezentat pentru două-trei minute. Erau primele imagini din acest oraș, pe care el le vedea. O curiozitate mare îl făcea să le privească atent, mai ales clădirile, de parcă ar fi căutat, în acele zeci de secunde filmate, ceva pe zidurile lor. Oamenii păreau înghesuiți pe străzi. Hainele erau altfel, colorate mai viu. În schimb, ca fizionomie, semănau cu noi, chipuri stâncoase, neîndulcite, nesubțiate, contrastând aspru cu ochii de o blândețe nedeslușită, uneori mari, deseori triști. Totuși, din câteva interviuri, percepea o senzație de stranietate. La sfârșit, în finalul reportajului, au mai fost date niște imagini cu Mircea Snegur, „prezidentul” lor, filmat la o conferință de presă. Nu avea nimic din aerul, din alura unui om de stat. Își ținea coatele pe masă și capul mare, ca de măcelar în tradiția familiei, posesor al unei fizionomii morocănos-cooperatiste, era împins înainte, cu fruntea generoasă căzând aproape paralelă cu suprafața mesei, care probabil va fi fost foarte importantă. Posibil că se gândea la ceva... Destul de relaxat! Așa se întâmplă cu tot prostul, cel mai bine se simte atunci când gândește.
Acelea fuseseră primele imagini mai consistente de acolo, duraseră mai mult decât timpul corespondent unei știri, dar infinit mai puțin față de cât ar fi fost interesat să afle. Emoția a rămas lungită în Marin Petreanu o bună parte din noapte, o emoție domoală, controlabilă, ca o stare familiară. Apoi, după ce se va fi obișnuit cu el, această emoție undeva a plecat… Probabil să-l fi lăsat cu o umezeală ușoară pe ochi, pe care viața și timpul au învins-o încet, în câteva minute. Și ce rost să mai aibă ea acum pentru a fi povestită? S-ar putea găsi câteva cuvinte prin buzunarele noastre, dar să nu ne abatem în penumbrele unei seri anonime. Și poate nici dumneavoastră nu sunteți pregătiți să vindeți nimic. „Iată niște oameni! Știu ceva și acționează pentru ceea ce știu. Or fi mulți așa? Pot să existe oameni din aceștia? Români pierduți… Pun garanție viețile lor pentru ceea ce fac! Câtă diferență între ei și ăștia de prin Târgu-Jiu, care luptă numai pentru burtă!”
Simultan cu aceste gânduri, și-a adus aminte o întâmplare de când era mic, înainte de a pleca la școală. Copilărise la țară, într-un sat care se urcase pe dealuri ca să poată vedea lumea mai bine, de sus. Un sat întins pe spate, cu munții înainte și cu pădurile sub cap, ca și cum s-ar fi gândit la ceva toată viața. Acolo, în Corșor, la Alimpești, simțise că bucuriile, viața și emoțiile au o singură sursă, obligatoriu o singură sursă, care o fi ea… Nu știa care este aceasta, dar știa că trebuie să fi fost doar una!
Străbunicul lui, Tătăică, așa putuse, sau așa învățase să-i spună de când a început să vorbească, l-a luat într-o zi de târg, într-o zi de luni, pe vale, la cooperativă. Pe drum, îl tot ațâța că o să-i cumpere ceva de la gestionarul magazinului, nenea Cambrea, un om înalt și blând, purtând mereu un halat albastru închis, foarte respectuos și glumeț, roșu la față, cuperotic, și care îi dădea uneori câte o caramelă, dintr-un vas rotund de sticlă. Fuseseră momente când cel mai mult și-ar fi dorit pe lume să-i dea lui cineva acel borcan rotund, care i se părea uriaș, cu toate caramelele din el, cu hârtiile lor subțiri făcute plic și îngropate pe alocuri în masa caramelei, scrisori care anunțau de fiecare dată că a venit fericirea lui. O fericire cât un gest simplu, echivalentă unui pumn de caramele.
 Ce-mi iei, Tătăică? Ce-mi iei de la comperativă?
 Las’ că vez’ tu, îț’ iau caramele, bomboane spirtoase și încă ceva. Am să-ț’ iau o carte și-am să te învăț niște lucruri!
 Bine, mă, Tătăică. Eu sunt de acord…
Și a cumpărat „o carte”, mare și subțire, era un Atlas geografic, lui nu i se părea a fi carte, dar dacă așa spusese al bătrân… îi plăcuse pentru că era foarte frumos colorată. A-tunci, cărțile nu aveau culori cum au acum, decât cele cu animale. Aproape tot drumul de întoarcere s-a uitat la filele ei, neînțelegând nimic, dar cu mare plăcere! Þinea minte și acum câți bani zisese gestionarul că face  șaptesprezece lei. Urca prin sat în deal, uitându-se întrebător în atlas: ce-o fi cu cartea asta, de ce mi-o fi cumpărat-o mie Tătăică? Ea avea cam jumă-tate din înălțimea lui, de grea  nu era grea, dar îl cam încurca la mers, nu prea putea să urce ulița satului, prefăcându-se „cetind”. Cotorul și marginea de jos i se propteau deasupra de genunchi, nedându-i voie să calce nici coasta din dreptu’ lu’ Zâncan, d-apoi a din dreptul casei lu’ Gicu lu’ Lăzărică, vecinul lor din vale. Culorile filelor, însă, erau ceva de vis!
Din totdeauna, culorile fuseseră prietenele lui bune, având în comun bucuria și zâmbetul pentru lumină. Pesemne că senzația de la primirea acelui dar fusese îndeajuns de puternică, încât străbătuse, într-o amintire stranie, timpul până acolo, în a-cel apartament de bloc. Fără nici o legătură cu locurile și cu ima-ginile din copilărie, o senzație îi dădea ocol, îl pândea dintr-un întuneric cât se poate de prezent și de aproape, atât de fizic și dens, încât i se putea simți greutatea... Vremuri împinse tot mai mult dinspre inimă înspre marginile lui se aglomerau ca niște poduri de gheață. Dar poate că aceste margini să fi fost atât de tari, ca marginile unei pietre, încât nu se puteau vreodată rupe, pentru ca timpul să iasă, definitiv, dinăuntru, afară.
Se simțea singur, inutil acelei uriașe nopți care străjuia fără obiect deasupra lui. Se simțea pierdut. Pesemne că lucru-rile esențiale trebuiau căutate. Chiar dacă ar fi încercat să își a-ducă lumea în sine, parte cu parte, devenea din ce în ce mai singur, în ritmul acelor posibile acțiuni. Nu avea pe nimeni, creștea laolaltă cu singurătatea. Deseori se gândea la propriul mormânt, în care trebuia să îngroape ceva... Ceva mai mult de-cât un stârv. Măcar o idee, un gest, o voință. Să aibă într-adevăr crucea aceea un rost. Să localizeze un loc, unde putrezește un om care a avut sau care a aparținut unei idei. O mărturisire a unei alergări din zădărnicie, chiar dacă alergarea se petrece într-o zădărnicire și mai mare...
Atunci, la țară, ajuns acasă, cu toate că tot drumul nu se dezlipise de atlas, un ceas a tot buchisit cartea aceea. Găsise undeva ceva, un detaliu pe care îl știa, de putuse să-și dea sea-ma că acolo e fotografiat „globu’ pământului”, cu toate țările „de pe spinarea lui”.
Bunica sa, Măria, îl apostrofase pe „ăl bătrân”: „Bă, ăl bătrân, tu te dezmințași la cap, mă?! Dai banii cășii pe cacaioave?! Ce să facă el, Bebiță, cu cărțoiu’ ăsta?! Cre’că nu măi ai capu’ bun! Te cheantaurâși la balconieră! Auz’ tu ici?! Io cre’că-l luași ca să-l punem fund de mămăligă, să punem noi, decusara, mămăliga pe atlasu’ pământului… Ia bagă de samă ce carton procopsât are cărțoiu! E bun și de căpac pă banița cu oauă din fânar! Păi, lui îi trebe acu’ cartea asta de hărț’, mă? El e de hărț’ cu țările din lumea albă? Păi, tu nu vez’ că nu măi ai capu’ bun? Nu râsă, mă, gestionaru’ de voi? Eee, da’ ce să râdă, mă? El, hoț, cu capu’ bun, tăcu din gură ca să vândă marfa… Dacă tot să întâlni cu proștii... Ce nevoie să aibă de proști? Proștii sunt ai lu’ Dumnezău. Umblă, saracii de ei, pă drum, cu banii în pozânare, doar or găsî pă careva să îi dea, să se scape de ei, să nu-i măi lege nimica de lume!” Tătăică i-a răspuns doar atât, puțin peste liniștea de amiază a curții: „Mă, futuț’ lemnu’ mânta de proastă ce ești! Dacă o dată măi latri și apucă să îmi plece mâna de la șold, te pun de te hodinești vreo zâ-jumătate, la umbră, la perdeluță. Să vez’ tu pă urmă, cân’ te trezăști, cât de frumoasă țî să pare lumea! Faci așa că n-ai de alergat pă bătătură! N-ai sector... Măcar pune mâna de cată halele să vez’ dacă au ou pentru mâne, ori du-te și măi împa-chetează o dată peșchirele de prin hodaia a bună!...”
Iar seara, după ce își terminase Tătăică „alergătura”, treburile din gospodărie, munca lui de zi cu zi, a venit la copil, în casa a de sus, și a început să-i spună ce taină are cartea aia, să-i povestească pe unde fusese el, când a fost dus în al doilea „răzbel”. Cât a pătimit și pe unde, fiecare loc, în parte, până în Crimeea. Dar și pe unde s-a întors când a venit acasă și alte lucruri care i se păreau a fi dintr-o poveste, diferite de tot ceea ce știa el că se poate întâmpla, diferite chiar și de cele din poveștile de până atunci. Pe urmă, îi zisese cum țara noastră mai are niște țări surori, mai mici, rămase altora, pe care le-a pierdut, „cine știe dacă le-o mai lua careva îndărăt?”. Își aducea cu plăcere aminte de această vorbă care, și cu altă ocazie, i se întorsese în gânduri, cu o senzație ca și cum s-ar fi încins cu o brăcire lată și tare, petrecută de mai multe ori peste mijloc. Îi arătase acele țări „măi mici”, pe fiecare în parte. Și, într-adevăr, erau însemnate cu alte culori: la deal, erau băgate într-o pată roză și, la vale, unde punea el degetu’, mai în jos de mare, se vedea clar că este altă culoare decât culoarea țării noastre. Deasupra mării, tot roz.
Își aducea aminte totul, inclusiv interiorul acelei camere de țară, cu tot cu lemnele care așteptau la gura sobei, cu vătraiul, cocenii și cutia cu motorină, cu țârâitul lemnelor care nu erau uscate, cu duduitul celorlalte, care apucaseră să se ujijească. Parcă și acum era lângă el lavița de la capul patului, pe care se găseau tot felul de cărți ori de reviste, acele de cusut, plicurile cu tămâie, borcanul cu nasturi, în care mai scăpaseră monede, ruginite pe margini, de cinci și douăzeci și cinci de bani, cu papiotele care se încurcau mereu între ele, cu cele două bucăți de parafină, cu mănunchiul de lițe, cu o jumătate de gre-sie pentru ascuțirea coasei, și cu alte asemenea lucruri despre care nimeni nu are habar pe unde ar putea să mai fie ele acum. Zâmbea ușor, încercând să adoarmă sub amintitele imagini, sa-vurând vederea ruinelor din cetatea copilăriei sale. Întunericul camerei de acum se făcuse și mai adânc, și mai greu, un întuneric precis, în care se simțea a nu fi nimic fără aceste amintiri. Nu trebuia să lase nimic uitării, ci să care cu el tot trecutul, ca pe o avere mobilă, cu care să-și răscumpere deten-țiile care vor veni! Nu trebuia să uite nimic! Altfel, n-ar mai fi putut să fie liber.
Atunci, Tătăică îi arătase pe hartă cam pe unde se găsește satul Corșor, pe unde erau ei „în momentul de față, pe unde era Sadu, unde stăteau Victor și Mariana, pe unde se găseau ai de la Petroșani…” La observația copilului, cum că țara lor era cea mai rotundă dintre toate țările, al bătrân îi răspunsese că nu a fost așa dintâi, că așa s-a rotunjit cu vremea, „cum se rotunjesc pietrele în albie, venind prin apă de la deal la vale. N-au țânut de ea, ai care trebuiau să țână, și s-a ros de tot pe mărgini.” Tot atunci îi spusese prima dată că „noi, de neamu’ nost’, suntem niște români măi vechi, măi vechi ca ăștia de pe cia, de prin sat.” Că veniseră din dreapta Dunării, din țara Iugoslaviei, de la Macedonia, cu oile după ei. „Treceam, o dată la trei-patru ani, cu oile înspre Marea Neagră, să le vindem. Le luau arabii una-două. Aduceau cu ei și două, trei mii de oi, după cât erau anii de buni! Mi-a zâs taicu, bătrânu’ Constantin, care și el aflase, de la ai lui, că încă de dinainte de Revoluția lu’ Tudor de la Vladimiri, nu s-a măi putut trece niam cu turmele încoace. Și s-au abătut aci, su’ munții ăștia, cam vreo două-trei familii. Au cumpărat pământ și așa au rămas. Alții au măi venit și la douăzăci de ani în urmă, fugăriți de greci, că ăștia, oriunde se uitau împrejur, dădeau de aromâni și nu le convenea neam, nu puteau explica prezența dintotdeauna a românilor acolo și tare le măi era frică să nu cumva să îi afle lumea acolo, pe urmă să vrea și ei o țară acolo, în mijlocul Greciei, mai ales că începuseră peste tot bătăliile popoarelor. Măi de mult, ni se spunea vlahi și așa îi spunea și țării noastre odată… Moscopolea s-a dus, Vlahernea s-a dus... N-a măi rămas nimic și nimeni n-a avut nevoie.”
Îi era atât de dor de al bătrân, de Tătăică al lui, de acel om din care îi rămăseseră doar niște imagini întregi, vorbe, niște lucruri de-ale lui și numele, care venea de la soare. Plus parte din carnea de-o avea moștenire. Mâine, la școală, va lua spătarul roșu, din lână subțire, cu înflorituri galbene, rămas de la „al bătrân”, să îl simtă aproape de piept. Ochii erau uzi de fericire că îl cunoscuse și că putea să-și amintească zâmbetul lui, asprimea bărbii, cu care îi freca seara obrazul, înainte de culcare, mâinile care îl purtaseră prin începutul unei lumi, o lu-me rămasă în urmă, ca o respirație. Fără importanță acum, indispensabilă atunci…
Își amintea bine și ochii, albastru cu verde, mai mereu întredeschiși... Și plini de o bucurie fluidă. Și-i aducea de multe ori aminte, de parcă din toate ar fi rămas deschiși ochii străbunicului său, neica Petre din Corșor… îi era teamă ca viața lui să nu se desprindă cumva de viața lucrurilor pe care le cunoscuse. El nu va putea să fie un dezrădăcinat.