Patru sau cinci trepte. Atât urcam din colțul casei până să ajung pe prima odihnitoare, de unde puteai alege stânga spre calapodul polonezului sau dreapta, spre podul cu vineții. Când nu aveam chef, urcam de’a bușilea ignorând albul pantalonilor și pielea genunchilor atât de mângâiată de Maria când îmi erau neastâmpărați. Mereu mi-am spus că limita chefului este atunci când plouă. Mă tăvăleam în mirosul ud al lemnului, parcă plutind pe un nod de brad. Aveam în palme amintirile și drumurile oamenilor cu pantofii rupți. Noroc că scările erau scurte și n-aveau loc să mă cuprindă. Altfel copilăria mea s-ar fi luat pe tălpile lor și azi aș fi îmbătrânit aruncat în viața unor oameni de demult, mirosind a vechi.

Urcam spre fâlfâitul aripilor. Una, două, trei, de data asta treptele erau aproape în picioare. Mă țineam bine de margini, aproape sufocând cariile din lemn să nu fac vreo trăznaie. Să cad și să trezesc vuietul adormit al străzii. Pe atunci oamenii încă erau oameni și nu aveau mâini doar pentru sân. Trăgeam zăvorul și împingeam ușa din plasă. Nu trebuia să mă aplec. Doar cu încă unul și jumătate peste, ca mine, și abia atunci spatele s-ar fi aplecat ca al polonezului trosnind dinspre înauntru spre urechile mele. Parcă intram în liniștea cerului admirându-i îngerii, care mai încălțați, care mai moțati, care mai voltați, colorați cu mușuroaie albe pe susul ciocului și cu aripi fâlfâind prin tot podul pe care-l visam doar eu, mai întins decât este. Eram îndrăgostit de privirile lor rotunde și le vorbeam într-o păsărească doar de mine știută. Sunt frumoși de când intră aproape cu totul, piuind în gușa parintilor, până când nerăbdători să zboare, își scutură tuleiul de pe aripi pe umerii celor rămași să-i privească înălțând viața în bătăi de aripi.

Aveam locul meu într-o zi ploioasă acolo sus, unde doar un copil poate ajunge cu zburătorii lui. Alegeam mereu același căprior și mă așezam încet în lumea lor, fiindcă eram ușor, fără să trosnesc vreo scândură singuratică. Gângureau nestingheriți, povestind parcă despre venirea mea prevestită de vremea umedă adunată în streașina casei. Din toată forfota de aripi alegeam o singură pereche. Îmi era destul de aproape, la câțiva pași în același etaj și era vânătă. Ne priveam multă vreme și-mi aduc aminte de mult albastru. E tot ce mi-a mai rămas de atunci. Mereu spun că acel loc era pentru a-i întâmpina pe cei dragi, și că nu erau doar o coincidență aceleași priviri ori de câte ori urcam în acel pod. Cred că îmi era prieten și dacă aș fi fost departe de casă, într-o bună zi mi-ar fi adus un mesaj de la cei dragi. Așa ar fi știut el să mă iubească. Încă de pe atunci mi-a dăruit aripi, dar eu n-am știut să le port.

Am închis de multe ori ușa din plasă, dar nu știu când a fost ultima oară. Doar lemnul ud și ploaia mi-o mai deschid.