- Nu mai poți face o afacere cinstită în țara asta, zise Dan a lu’ Nașu, după care sorbi lung din halbă. Numai escroci pe toate drumurile. Mă duc cu frati-miu, cu Dacia, să luăm marfă de la chinezi, de la Europa. Toate bune și legale, ăia îți dau și facturi de ce sumă vrea mușchii tăi…Dar vine opeceul și spune că i-a căzut unuia talpa de la adidas. Păi bine, vere, dacă vrei pantofi să țină, ia-ți de la magazin, nu de la tarabă.
- S-au dus vremurile alea bune, interveni Săndel, cînd era în floare comerțul. Îmi aduc aminte că ăia care s-au îmbogățit primii au fost cei cu gogoșeriile și cu dozatoarele.
- Tu n-ar trebui să vorbești, Săndele, zise profesorul. Ai avut vrabia în mînă și i-ai dat drumul.
- Da, mi-aduc și eu aminte, spuse poetul. Parcă ai avut o vreme un magazin, chiar pe aici, pe Mărășești. De ce l-ai închis? Că mereu mi-am pus întrebarea asta.
- Nu-mi mai aduceți aminte, a fost cred, primul faliment din România. Îl știți pe văru-meu, Doru? Ãla a visat mereu occident, își făcuse prin ’88 plută din tuburi de oxigen, să treacă Dunărea, bine că le-a probat înainte, că-l împușcau grănicerii, erau umplute doar pe sfert. Dar după ’90 n-a mai așteptat și a și fugit la nemți, a trecut înot nu’ș ce rîu din Polonia în Germania și a stat acolo o vreme, mai mult în lagăr, e drept. Adică s-a predat imediat, nu înainte de a-și da toți banii pe o friptură și o bere rece în prima cîrciumă care i-a ieșit în cale. Și tot ideea lui a fost să deschidem butic de pantofi de sport, că avea el o afacere beton, cumpăra pantofi furați, direct din fabrică, pe nimic toată, sau îi fura chiar el, n-am aflat niciodată detaliile. Așa că am cumpărat prăvălie la stradă, am zugrăvit-o, i-am pus firmă, am făcut actele și am așteptat marfa de la Doru. A venit și marfa, în cîțiva saci de rafie, exact la timp, a doua zi deschideam magazinul. Numai adidași de firmă, nou nouți, nu d’ăștia secon’ hend. O frumusețe, ultimele modele, d’alea torșăn. Ne-am apucat noi, adică eu cu nevastă-mea, să-i punem pe raft, și deodată o văd că se oprește din aranjat, se albește la față și-mi spune: „Să-Să-Săndele”, că ea se bîlbîie cînd e emoționată, „ne-am ne-ne-ne-norociiiit”. Ce-ai fă, o întreb eu, ce nu-ți convine? „Sî-sî-sî-sînt toți de stîngu’, Săndeleeee”. Și chiar așa erau, toți pantofii de piciorul stîng. Vă dați seama că a trebuit să închidem afacerea înainte s-o începem. Bine că am avut cui să vindem magazinul. Pe urmă, ne-am mai scos din pierdere la bulgari, cumpăram dresuri de damă de la fabrica de tricotaje, d’alea cu defecte, le tăiam în două, de la gambă și le vindeam șosete și ștrampi, cîștigam dublu. Am făcut cîteva drumuri, a fost o perioadă bună, atunci ne-am cumpărat și apartamentul. Pînă au venit unii din Drăgănești de Olt, mai oți și vindeau cîte o șosetă în loc de pereche, de ne-au făcut de rîs și nu ne mai primeau bulgarii în piețe.
- Și eu mă gîndeam să fug din țară, zise poetul, de la masa lui. Dar n-am avut curaj. Am rămas ca prostul aici, ca și ceilalți. Nici la afaceri nu m-a dus mintea, iar literatura nu se vinde. Toate cărțile zac pe rafturi, nu se vinde nimic.
- Păi matale nici n-ai avea ce să vinzi, nu știu de ce te vaiți, replică Bicuță. Că tot n-ai scris nicio carte.
- N-am scris, dar aș fi putut s-o scriu. Ce știți voi, poate le am în manuscris, aștept timpuri mai bune.
- Pe naiba, zise profesorul. Tu nu vezi că nimeni n-are timp de literatură? Toată lumea citește ziare și se uită la televizor, că e mai interesant cum cad guvernele și cum se suspendă președintele. Și are și suspans, ca un roman de acela, american. Îmi aduc aminte că am fost și eu vreo două zile în Piața Universității, atunci, cînd cu minerii. Era foarte palpitant, dar pe mine întotdeauna m-au sărit evenimentele, cînd i-au bătut pe piețari eu eram la un restaurant să-mi fac nevoile, n-am apucat să văd, și poate mai bine. Acum, i-am zis nevestei că vreau să ajung și eu măcar acum, în Piața Universității, să susțin președintele sau ce-o mai fi pe-acolo. Și nevastă-mea, ghiciți ce mi-a răspuns. Că dacă tot mă duc în piață, să iau și niște cartofi. S-a dus dracu’ tot elanul, am venit direct la Bicuță.
- Am mai încercat o chestie, tot pe mîna lu’ văru-meu, Doru, continuă Săndel. M-a sunat el din lagăr că știe precis că toți jmecherii făceau contrabandă la sîrbi, cu benzină și motorină și se fac oameni din două-trei transporturi. Asta pe vremea cînd era război la ei și era embargou, nu puteai să vinzi combustibil, doar guvernul trimitea, prin conducte. Așa că mă duc și eu pe acolo și mă asociez cu unii, treceau canistrele cu măgarii, am cumpărat și eu o măgăriță, m-a costat o sută de dolari, dar m-au asigurat că face toți banii, mi-am pus patru canistre de benzină de 98 care era de fapt de 95, și am plecat noaptea spre sîrbi. Numai că nici aici n-am avut noroc, a început măgărița mea să zbiere, și după ea și ceilalți, au venit grănicerii și noi am fugit care încotro. Pe mine m-au prins, dar am scăpat repede, că pe șeful lor îl chema ca pe mine, Costache, au zis ăia că suntem neamuri. La vreun an după aia am aflat că, de fapt, era o cacialma. Prindeau doi-trei guguștiuci, așa ca mine, care să cumpere măgar și benzină, și care să cadă în mîna grănicerilor. Ãia din zonă erau vorbiți, își recuperau măgarii, cred că i-au vîndut de cîteva ori, vindeau și benzina și făceau juma-juma cu grănicerii, adică mai precis cu șefii lor. Și noi ziceam mersi că ne-a dat drumul, deci toată lumea mulțumită, cum s-ar zice, pupat piața independenți.
- Ei, afacerile mari se făceau tot la guvern, concluzionă profesorul. Așa cum trecea motorina prin conducte, la sîrbi. Mie îmi povestea unul că a avut un noroc chior, s-a nimerit acum cîțiva ani să vină cu mașină cumpărată din Germania și să nu plătească nicio taxă vamală. Că tocmai atunci, nu știu ce ministru dăduse un ordin ca toate mașinile care intră în țară să fie scutite de taxa aia. Ordinul a durat doar o zi, suficient să intre cîteva garnituri de tren cu mașini franțuzești, la care avea acțiuni ministrul.