AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE




MOTOCICLETA ȘI PREACURVIA
1946


Abia trecusem de doi ani. Comuniștii, îngăduiți de Rege, s-au așezat binișor pe scaune și au început să se apere, au creat primele structuri milițienești și securitiste. Bineînțeles, eu n-am băgat asta de seamă decât ceva mai târziu, dar le-am aflat din zicerile tatei. Nici vorbă să fie așa cum a încercat “revoluționarul de profesie” Sergiu Nicolaescu să ne convingă prin figura comisarului Moldovan din filmul Cu mâinile curate. Noii polițiști, încă sub numele de Siguranța Statului, devenită curând Securitatea Statului (SS peste tot), veniți de regulă de la coarnele plugului, de la strung și chiar de la coada vacii, mai toți cu școală ca trenul, adică 3 clase (pe atunci exista și clasa a treia, cu bănci de lemn) nu știau de glumă. Aflaseră nu se știe de unde câteva vorbe: chiabur, sabotaj și altele, destule ca să pună sub acuzații grave oamenui nevinovați, ori vinovați că mai purtau cravate sau pălării burghezo-moșierești.
Tata, nomad din meserie (constructor de drumuri și poduri) ajunsese de la Arad, tocmai pe linia Ilva Mică - Vatra Dornei. Erau doar câțiva ingineri, restul muncitori zilieri care tocmai se pregăteau să fie clasă conducătoare (cu patru clase, adică mai ceva ca trenul). De muncit se muncea, dar cu mijloace rudimentare și cu adevărat eroice, unealta de bază fiind târnacopul. Tot cu târnacopul începuse să se zdrobească și coștiințele, după melodia de bază: “Hei rup! Hei rup! Hei rup, bum! În lupta de brigadier!” Pentru că mergea treaba încet, nu știu cine și nici de ce, cineva a pronunțat cuvântul magic “sabotaj” și în consecință comisarii moldovani, alias moldoveni (pentru că eram chiar în Moldova, ce mai, în Bucovina) au și umflat constitțional și curat spuma șantierului, adică intelectualii, cei câțiva ingineri și contabili de meserie, printre care, evident, și pe tata. Se pare că încă nu se desființase Curtea Marțială din vremea de război, așa că repede de tot, fără zăbavă s-a dat sentința de condamnare la… moarte.
Cu puțin înainte de aceasta, tata își adusese de la Buzău, locul de baștină al ciocoilor Tașcu, motocicleta cu ataș, pentru că automobilul de lux cumpărat prin anii 30 din uriașul său salariu de inginer îi fusese rechiziționat pentru front. Despre mașină, cu care mama a mai apucat să se forografieze, tata povestea că era dintre puținele existente în țară. Ajunsese cu ea în timpul războiului la Deva (pe șantierul feroviar rămas până azi neterminat Deva – Brad) și așa a cucerit-o pe mama, refugiată la Simeria din Clujul ocupat prin Diktatul de la Viena. Tata mai zicea că uneori, în traficul rarefiat se auzea un claxon special: era al Regelui Mihai, cunoscut iubitor de mașini și motoare. Se oprea pe dreapta până trecea regescul bolid. Eu n-am apucat-o (evident, mașina), dar am admirat-o în pozele cu mama, extrem de tânără și de arătoasă. În schimb îmi amintesc de motocicleta cu ataș, cu care ai mei și cu mine zburdam pe plaiurile Bucovinei. Am și o fotografie la ghidonul ei, cu care mă mândresc foarte (cu poza, desigur, pentru că motocicleta s-a dus și ea). Eram fericit că îl arestaseră pe tata, nu de alta, ci pentru că rămăsesm singur cu motocicleta și puteam să mă lăfăi în ea cât și cum vroiam.
Tata în schimb, când a auzit sentința, a albit pe loc. Nu era nici o glumă, treburi de astea cu execuții sumare se petreceau aproape zilnic, în cel mai bun caz sentința putând fi comutată la închisoare pe viață și confiscarea averii (deci și a motocicletei, ceea ce mie mi se părea ceva mai rău).
Cum de a scăpat tata doar cu albirea părului e de domeniul fanteziei, pentru că întrece orice imaginație, așa cum se întâmplă adesea cu realitatea.
Printre cei arestați împreună cu tata era și un prieten de familie, pe numele lui Petre, inginer, alintat de toată lumea Petrică și supranumit cu glorie Petrică Cerbul. De ce Cerbul? Pentru că avea o soție nostimă și flușturatică, generoasă din cale-afară, încât își împărțea farmecele, pe gratis, cu un entuziasm de nedescris. Astfel că amicii, ce se vor fi înfruptat și ei din păcatul vivandierei, i-au pus ce i-au pus coarne de bou, dar cum ele se înmulțeau, i-au aranjat o splendidă podoabă capilară de cerb. Circulau vorbe picante pe seama acestui cuplu, pe care chiar dumneai le colporta, mama fiindu-i o confidentă devotată. Așadar toți știau de aventurile cocoanei, care dispărea cu unul sau altul zile întregi pe la Suceava sau Iași, întorcându-se însă de fiecare dată cu maximă tandrețe la soțul iubit, care era și foarte încântat de reveniri, deoarece femeia părea a nu fi ușor de mulțumit, așa că avea și soțul parte de tainul lui. Nu era nici pe departe un impotent, dar, conform proverbului, doar el nu aflase ceea ce știa tot satul (șantierul). Culmea era că într-adevăr femeia își iubea sincer soțul, fie și pentru faptul că puțini ar fi suportat să poarte cu ignoranță senină atâtea coarne pe capul lui.
Iubirea ei adevărată s-a văzut chiar cu acel prilej tragic al condamnării la moarte. Sentința se dăduse, dar funcționa legalul drept la recurs, care însă nu prea avea șanse de izbândă, tânăra societate proletară având nevoie imperioasă de dușmani și de victime. Mama, femeie cinstită, s-a pus gospodărește pe plâns, cu gândul la parastase, la văduvie, la mine: hohotea și atât. Nevasta lui Petrică Cerbul în schimb s-a pus pe treabă: și-a folosit farmecele la maximum, împărțindu-le oricui avea ceva în comun cu procesul, de la paznicul arestului, la aprozi și evident la toată procuratura militară și la judecătorii cei nemiloși. Dublu efect: fiind și singură acasă, își satisfăcea poftele fără restricții de timp și spațiu, nu cu scârbă, dimpotrivă, pentru că factorii răspunzători erau de regulă oameni tineri și războinici, dar cam “stătuți”, reușind în final să deturneze toată Curtea Marțială, încât spre surprinderea presei de scandal (care nici nu exita pe vremea aceea de comunism romantic și moralist) sentința nu că a fost comutată, ci a fost anulată, iar împricinații au fost eliberați pe loc. Toul a durat doar două săptămâni, ca într-un film de suspense și de groază. Tata a venit acasă alb la cap, dar zâmbitor și primul lucru pe care l-a făcut a fost să ne urce în motocicletă și să ne poarte într-o frumoasă excursie, în care mama a râs aproape tot timpul cu glasul ei cristalin și puternic de soprană de coloratură. În schimb la revenirea acasă a lui Petrică Cerbul, femeia lui s-a pus pe plâns. Probabil a regretat că procesul a durat atât de puțin, pentru că mai avea ceva așternuturi de șifonat. S-a mulțumit cu Petrică și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, în ignoranța continuă a fericitului soț. Părinții mei s-au reîntâlnit cu cei doi la bătrânețe și chiar la Vatra Dornei. Poza făcută cu acel prilej arată niște ruine de oameni. Am încercat să ghicesc care dintre femeile respectabile era cea în cauză. De necrezut, era teribil de bătrână și neputincioasă. Frumoasă rămăsese doar mama, pentru că, nu-i așa, mamele sunt mame.
Astfel am înțeles mai târziu cât de fals a fost acel personaj Moldovan al lui Sergiu Nicolaescu, incoruptibil și drept. Corupția și imoralitatea se instalaseră repede în sânul organelor de represiune și așa a rămas pănâ în ziua de azi, după cum ne dezvăluie aproape zilnic presa de scandal acum liberă.

VALENTIN TAȘCU