poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-11 | |
Întuneric. Teamă. Frig. Cocoon. O rază de soare. Îi e destul. Se agață de ea. O soarbe însetat. Căldură. Un ciripit. Eforturi și chinuri groaznice. Întuneric din nou. Oboseală. Prima înfrângere. Durere. Sentiment necunoscut. Intervine noțiunea vagă de timp: așteptarea. Toate astea se-adună într-un praf fin, delicat, care îl protejează. Luptele îi devin polenul de pe aripi. Întuneric. Nimic. Dorință. Ciripit. Soare din nou. Lumină. Speranță. Un ultim efort, de data asta dă totul. Noțiunea vagă de viață. Libertatea. Cocoonul e rupt. Doar polenul de pe aripi îl mai poate apăra acum. El devine cocoonul lui. În sfârșit, fericire. Succesul. A ieșit. Și-a întins aripile pentru prima dată și a știut să zboare... El e noi... Suntem aripile lui, iar iubirea noastră e trupul care ne leagă. Polenul e luciditatea momentelor de nebunie. Zborul lui mlădios e pasiunea care ne duce spre infinitul albastru.
Fluturele zboară necontenit... de parcă i-ar fi șoptit văzduhul o vorbă despre efemeritate. Norii îi zâmbesc. Parcă aripile lui purifică aerul... Se aude ecoul unei melodii vechi și mult prea cunoscute pentru a putea fi fredonată sau a primi un nume... Sunt aripile lui trosnind cerul, sfârâind a libertate-n zbor... Muzica lui provine din noi, din el. Cântăm o iubire imposibilă la o chitară cu corzi de plumb... care se topește-n gheața din flăcările unui soare rece de primăvară, în trupul fluturelui plăpând. Îi scurtează viața. Încă alunecăm firav, lin pe aer, conduși de vânt... Mi-e teamă de orice adiere mai puternică. Polenul nostru pare atât de instabil! Încep să înțeleg fericirea. O văd, o aud... o simt. O respir. Ești tu. Fără tine m-aș prăbuși. Nu putem zbura decât împreună. Deodată, un ghem de foc se-ndreaptă spre noi. Trupul negru se transformă-n scrum. Arde. Doare. O țigară cade peste noi. Simt cum te pierd... cum picăm... Aud muzica din ce în ce mai încet, pierzându-se odată cu noi.... Mă calmează, mă amorțește, mă ucide... dar nu îmi ține de frig, de cald, de bătăile inimii tale... de tine... Ne prăbușim într-o pătură de iarbă vede, într-un abis de început crud... care pentru noi e doar un sfârșit nemilos. Trupul ne e carbonizat... țigara arde lângă noi... Simt cum două degețele de copil iau și ultimele firicele de polen rămase pe noi, pe aripile fluturelui nostru.... Degețelele lui mici, delicate, firave... mă ating... amprentele lui inocente îmi fură tot ce a mai rămas din tine, în mod inconștient... Încă mai aveam înfipte adânc în piele amprentele mâinilor tale... Nu o să mai am nimic decât durerea arzândă a morții... Sunt doar o aripă de fluture... Când credeam că o să ne despărțim pe veci.... Te văd, zdrobit, o aripă stângă, în degetele lui. Ne unește. Ne apropie. Mă doare... Trupul nostru nu va face față durerii. Degetele lui mici și inocente mă apasă-n tine, mă-nfig în carnea ta... Aripile fluturelui se lipesc. Dacă n-am știi că suntem doi, am zice că are doar o singură aripă. Suntem lipiți pe veci acum, dar trupul ne e ars, polenul e la el pe degete și nu o să mai putem zbura niciodată. Muzica a încetat. Se aud râsete cristaline. E tot fericire, dar e a altora acum. Nu mai e la noi. Voci care vibrează până în măduva noastră ne cutremură timpanele... “Uite, tati! Ai lovit fluturele cu țigara... Hihihi. Ce chestie. Și ce frumos e...” “Da. Chiar era frumos. Păcat de el. Ehh, dar oricum nu mai trăia mult. Daca vrei, poți să-l iei să-l punem în insectar.” Degetele ne aștern pe un șervețel. “De ce nu ne-ai lăsat să zburăm în continuare? De ce? De ce a trebuit să ne arzi? De ce să devenim doar un zbor frânt, niște aripi arzânde pe o viață proaspătă și imens de scurtă de fluture?”... Nici un răspuns. Soarele strălucește din ce în ce mai tare. Norii încă zâmbesc. Se pare că nu pentru noi o făceau. Liniștea se așterne de tot... Mi-e teamă de înțepătura unui ac, care ne-ar sfâșia mai rău... Întuneric. Teamă. Frig. Toate din nou. Þie nu ți-e dor de cocoonul nostru, aripa mea dragă? E timpul să mergem din nou acasă, nu-i așa? Dar tu nu mai spui nimic... O adiere puternică de vânt. Închid ochii. Negru. Îi deschid. Prea mult alb. Vântul ne aruncă ironic pe sus... Am parte de un ultim zbor cu tine... Apoi, din nou în iarbă... țigara încă e fierbinte. Picăm pe ea. Tu încă taci... eu te privesc arzând. Știu că urmez. Căldură. Închid ochii. De data asta e roșu. Nu mai îi deschid și... se termină... Insectarul va rămâne fără noi. Din noi nu mai e nimic decât scrum, un scrum de primăvară care zboară pe adieri nebune de vânt... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate