poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2439 .



Duminica Mare
proză [ ]
sau despre invierile profane

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [morfeus ]

2007-04-04  |     | 



Ploaie. Și frig de înțepenire. Și duminică apăsătoare, luminată greoi de ploi mărunte și dese. Duminică nesfârșită. Mă lâncezește; mă întorc în copilărie – în copilăria mea, cuibărită în poala satului de Bucovina și în lacrima duioasă a baladei... Atunci și acolo, totul era minune. Și chiar reîntâmplată, minunea își păstra deplinătatea.
...duminici albe, strălucitoare, urmărite din bulbul firului de iarbă plăsmuitor de lăstari; lucind sub un soare domestic. Un soare atât de domestic și atât de aproape de casa cu acoperiș înclinat. Și pietrele curții pârjoleau aerul de sub tălpile mele curioase de colburi. Și gardul jos îmi încălzea spatele. Picoteam acolo, lipită de el, pe bancă, lângă fântână, umbrită de o parte de mărul cu flori amintind de seninul pruncilor nou-născuți.
Și ce grozav se întâmplau toate! Bunica frământa pâinea și aromele sale se zămisleau tainic, in dogoarea cuptorului, a lemnului și a cocenilor sfârâind în sobă; torcând, o data cu pisoiul cuibărit pe umărul meu... Și bunicul! Cu vechea lui pălărie de paie, de sub care se prelingea mereu câte un fir de pașnică sudoare. Sudoarea omului care mângâie sau strunește țărâna și care își primește apoi rodul acestor îmblânziri...
Și apoi erau și alte întâmplări grozave! Rândunelele se dăruiau din nou cuiburilor de la vatră; iezii cu botul de lapte, pisoii și puii cloștilor – toate umpleau bătătura. Și începeau să înflorească ba cireșii, ba prunii, ba perii... Pomi ai fructelor dulci, ai fructelor amare, fructe viermănoase și fructe domnești. Pomi ai țărânii, clipelor, bunicilor, fie ei binecuvântați pentru copaci, pentru fântâni, și copii, și îngăduințe...! Clipe de infinită și castă lumină, pe care le auzeam strecurându-se tiptil pe sub bolta castanilor gătiți cu lumânări de renaștere. Clipe auzite, simțite, cu un fel de bucurie a recunoașterii și a contopirii. Ascultate o dată cu puiala de glasuri subțiri, ale zburătoarelor veghind dorurile noastre de departe...
Bătea vântul – nălucire ștrengărească umflând pânzele întinse la soare, la uscat. Și ce de vorbe șopoteau printre cămeșele de borangic sau de cânepă bătută, printre bluzele de in alb, printre mirări câmpenești de sinceritate: ei nu mai spune! ei, nu grăi! Și înfloreau mușcatele, margaretele și clopoțeii; înfloreau ochii sătenilor, cerniți de petale albe ale minunii si binecuvântării... Iar duminica ieșeau în sat – furnicar călduros, sporovăitor al după-amiezelor de miere și de pace. Întocmai ca bunii și străbunii oameni cuminți, colinele stăteau și ele la sfat, iar taifasul lor adia mii de intensități și de visări, deasupra podului străjuind pârâul și verdele necopt, mijind printre copcile sure ale ramurilor. Dezmorțire, prindere și alipire. Și oamenii păreau una cu satul și cu înaltul lui, cu cocostârcii ce veneau sau, poate, reveneau la străvechiul lor cuib de pe casa de lângă biserică. Iar clopotele sunau, anunțau sfârșitul slujbei și prelungirea, prelingerea ei în tot satul; în puzderia aceea de oameni dându-și binețe, în straiele lor albe, cu sufletele lor albe și cu mâinile crăpate ca o coajă de pâine caldă, coaptă în vatra bunicii.
* * *
Astăzi, între zidurile gri, mai simt doar mirosul bucătăriilor, muzica difuzoarelor dezlănțuind formații, fanfare, fanfaronade jalnice de gâtlejuri vulgare. Cacofonii sforăind a laudă, a neghiobie, a exces. Voci. Nădușeli. Primăvară a mieilor arși pe rugul patimilor...culinare. Pe altarul poftelor ghiftuirii, îmbuibării. Primăvară a cântecelor și manelelor date la maximum. Frigul primăverii ajuns la kilometrul zero. Frig de început, ca de noiembrie. Și zloata asta, de unde atâta zloată și mocirlă pe străzi? Pare-mi-se că s-a-nvârtoșat pământul să ne ia înapoi, vine să ne asalteze cu rădăcinile nesocotite, să le răzbune în sângerătura năvălirii sale!
Dar câteodată, duminica, e soare la munte. Și un furnicar de oameni se repede înspre dealuri, în truda și în goana hopului – încă unul! și încă unul! Așezi buștenii, sărezi carnea, ai tăiat roșiile? Și veșnica manea, nebinecuvântând, stropșindu-se asupra dumicatului. Și cum se mai copilăresc toți oamenii întru grotesc! Măsluind copilăria și mirarea! Ore de aproape prânz, când se întâlnesc voit-joviali pe străzi, printre claxoane; comunicativi în binețuri sterile, spuse cu uscăciunea spintecată a sufletului și cu tot albul-străveziu al fețelor. Săltăreți. Lălăind cântece de colindat printre mesele de cârciumă mucedă, purtându-și astfel toate putreziciunile... Îmbâcsind, ticsind uimirile albe și verzi ale ierbii, și pomilor, și păsărilor gata alungate. Maimuțăreli sonore printre guri nestăpânite și trupuri flaște, cu bărbii gemene, afumate de duhurile chiștoacelor, grătarelor și fleicilor cu margini tăciunate...
Nostalgii si sentimentalism, băltind în grăsime și în seu, sfârâind pe grătare, sus pe coline. Lumină deșănțată, crăpelniță, clopote stridente, haos de dezgheț pestriț. Val-vârtej de prezențe, holere maiestuoase, agățate de sufletele oamenilor. Dintre pălămidele zilei, totul înțeapă, mă înțeapă! Și împrejurimile îmi duhnesc a iarbă violată de mici, de trăncăneli și dejecții. A afumări de creiere, de suflete umane. Și cum să mă mai târșâi, prin viață, Doamne, fără armătura ocrotitoare a evocării! Duminică cu soare sau cu ploaie – egale sunt toate, printre atâtea mirosuri și chefuri și cheflii, șlamp! șlamp! peste mizeriile aurite în crepuscul, îmbibând aerul gospodăresc.
Însă furtuna se presimte venind cu șuvoaiele sale șlefuind profanul primăverii. Cu un bucium lunar și cu griurile ceților aducătoare de naufragii. Și parcă n-aș trăi, parcă n-aș auzi, parcă mi s-ar năzări toate aceste râsete behăite, negând vecia, ca dintr-o alăută cu lacrima zdrobită de vârtejuri... Și în seara vijeliei stau toți: duhuri inerte, acolo sus, pe dealurile cu pelagră fumegândă, ca într-un far luminând căile morții. Și umbrele cărbunilor se mișcă printre ierburile arse, îi prind în jocul lor pe ei, aducătorii de ofrande necurate, beți în templul deznădejdii!
* * *
Trufii înfoindu-se în jurul cerului! Clopotele stau netrase duminica, în vreme ce norii ne macină asemeni. Auzi-i! Cupa noastră roșită în undele vinului și ale patimilor, nici nu se mai distinge de alte clipoceli, de alte cupe coclite, ale convoiului petrecăreț. Nici nu se mai distinge prohodul nostru gătit sărbătorește, de restul bocetelor cu gesturi caricaturale. Și vacarmul de zi cu zi, și vacarmul de duminică acoperă plânsetul, plânsetele flămânzilor. Cei ce își înalță cu vanitate scobitoarea și micul nu mai văd, dincolo de muștar, copilul flămând ce își mănâncă propriile falange. Copilul uscat de lipsuri sau bătrânul pipernicit de umilințe. Și poate nici propriul copil fără licăriri în ochi. Și poate nici propriul părinte gârbov și încărunțit prea degeaba.
În veacul bolnav de vremea indiferenței, a deșănțării și vrajbei lustruite, privirile neapăraților gravează eposul istoric în locurile prea înalte. Eu adevărul lor îl invoc, cel săpat în tablele de piatră cu jertfa palmelor. Adevărul planând peste scrisul pervers. Sufletele atinse de stricăciune, dar nesupuse ei, pecetluiesc cu lacrimile lor plânsul veacului muribund. Sub povara lor, eu însămi învăț azi să declam și să scriu, în mijlocul vacarmului, pentru slava răsplatei finale. Este mijlocul meu de a purta războaie, cu armura cuvântului și a vorbei, dând în vileag eresul și dumnezeul păgân al timpului de beție. Acum, când vremea mea se stinge în clipe de tăcere și își mărturisește restrângerea, spiritul ei se ridică spre ceruri, spre țărmul sângerând al îmbrățișării pământului cu ploaia. Și iată! Acolo, Marele Preot, părintele și ocrotitorul clipei necurmate, aprinde candelele și tămâia. Și prorocește dreptul de a spera, de-a acosta și rămâne la hotarul nemuririi. Acolo vor poposi, și își vor odihni ostenelile, și se vor înălța cei neapărați, nebucurații de azi, în duminicile trecerii.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!