Om fi noi românii cum om fi dar la respectarea sărbătorilor nu există nație pe fața pământului să ne-ntreacă. Fie că e Paște, Crăciun, sfânt sau sfântă (și slavă Domnului! Că au avut grijijă preasfintele fețe să înobileze destui), românul nostru se pregătește sufletește cu toate cele de cuviință. Adică băutură și mâncare, mai mult în această ordine, că vorba aceea: ,,băutura-i temlie – mâncarea e fudulie’’. Unde pomenești casă de român fără cozonac, ouă, miel și o mulțime de sorturi de băutură pe care le face morman prin frigider și cămară de parcă ar veni sfârșitul lumii nu Paștele!
N-am prea înțeles de ce unii se laudă că au ținut tot Postul Mare și de sâmbătă seara se îndoapă până nu mai știu de ei, unii chiar stricându-le Paștele doctorilor de la Urgență cu diferite încurcături de mațe, come alcoolice sau constipații fără precedent. Prin părțile noastre, coloratura etnică fiind extrem de diversă, fiecare are ceva deosebit de făcut în Săptămâna Mare. Unii chiar au o înclinație profund creștinească de-a se duce la Denii, preotul nostru fiind unul cu adevărat dedicat, lucru rar în zilele noastre.
A dori însă nu înseamnă și a îndeplini. În drum spre biserică, Satana a așezat vreo două cârciumi și ei, cu gândul la orele lungi petrecute în ascultarea cuvântului Domnului, bagă prin buzunare câte-o sticlă-două de ,,tărie’’ . Chiar și numele cârciumilor dă de bănuit, prima fiind ,,La trei draci’’ iar a doua ,,Poarta doi’’, probabil că s-or fi gândit la poarta largă a Iadului pentru că, de obicei, cine n-a băut destul ,,La trei draci’’ termină ,,traviata’’ la ,,Poarta doi’’.
E foarte ușor de cumpărat și miel de Paști, localnicii fiind majoritatea, din neam de ciobani, scot la vânzare în Săptămâna Patimilor mieluții nevinovați la niște prețuri de caviar. Dar nu conteză! O dată pe an sunt Paștile!
Anul trecut, vecinul nostru Mircea s-a pornit să cumpere un astfel de miel în Vinerea mare, cam așa pe la amiază. Cum nu l-a găsit pe om liber să-i taie un miel, având și alți clienți care așteptau, a trecut drumul la ,,Poarta doi’’ să ia o gură de pălincă, nea Mircea fiind ardelean din părțile Albei nu se spurcă el cu bere sau vin.
Acolo s-a mai găsit cu vreo doi amici și au pornit o dicuție aprinsă despre faptul că femeia nu intră în altar din cauza păcătoșeniei crunte, despre Învierea lui Iisus care se petrece la ore diferite datorită fusului orar, fiind aproape să se ia la bătaie, nea Micea declarând că Iisus nu mai învie, doar a înviat o dată!
Asta le-a luat destul de mult timp, drept care nea Mircea a ajuns la poarta omului pe șapte seara, când acesta l-a informat că vânduse toți miei. Nimic, însă, nu stă în calea vajnicului ardelean care stă o clipă pe gânduri și-l întreabă:
- No! da’ o oaie ce-are dacă cumpăr?
Momârlanul socoate că n-ar strica să mai rotunjească bugetul, apoi răspunde:
- Dară! Ce să aibă? cu-atât că e mai grasă, numa’ nu mai am timp s-o belesc că se-ntunecă mintenaș!
- Bat-o Dumnezo’ oaie! da’ lasă c-o belesc io mă! doară la tata acasă cine crezi că era măcelar? îl asigură el învăluindu-l tandru în aburii de pălincă.
Omul se uită cam lung și nu-i vine a crede:
- Da’ cum o iei, vie?
- Bată-te soarile! Cum vie? Taie-i gâtu’, no, și-apăi dă-mi căruțu’ de butelie s-o car, mâine ți l-o aduce ficioru’ că doar nu cari butelia noaptea asta! răspunse nea Mircea, convingător.
- No bine! zice ciobanul și-l cheamă în curte, unde conform obiceiului îl ,,omenește’’ cu un păhăruț de țuică tare și împuțită de-ți vine să fugi.
Și iată-l pe nea Mircică, pe la opt de seară cu oaia bălăngănind în căruț, afumat bine, dar cu bunul simț adânc înfipt în creier. El era cel care-i șoptea că nu se poate duce cu oaia la ora aceea pe drum... treceau o grămadă de oameni la Denii și nu era estetic. Singura scăpare era la ,,Trei draci’’, dar cum din animalul defunct curgea abundent sânge, el fiind tăiat doar la gât, n-a putu intra în crâșmă decăt el, după ce a parcat căruțul între un Audi și-un Tico.
Acolo, din motive neștiute până astăzi, a pierdut noțiunea timpului, mai ales că aveau și cablu iar televizorul mergea pe-un canal nu tocmai conform cu semnificația momentului, adică noaptea Prohodului în biserica ortodoxă. Nevasta omului, împreună cu fetele trecuseră prin fața cârciumii și se cruciseră văzând oaia sacrificată care părea că privește, tragic, la trecători:
- Doamne! mare ți-i puterea! ce nărod o fi făcut așa ispravă, bată-i Dumnezo’ că nu se mai satură de trăscău, se adresase ea, cumva divinității.
Bărbatul ei, era într-un moment tare dificil, cotrazicându-se cu vreo doi mușterii despre utilitatea implantului cu silicon, atât la femei cât și la bărbați.
Așa trecuseră, pe nesimțite, vreo patru-cinci ore și când se hotărî să o ia încetișor către casă, ieșind afară văzu creștinii înșiruiți pe drumul îndărăt de la biserică, își făcu cruce și intră înapoi la ,,Trei draci’’. Oricât ar fi omul de rezistent și tot nu poate să facă față unui program atât de încărcat. În ciuda celor șase cafele el a ațipit cu capul pe masă până când vânzătoarele din schimbul de dimineață l-au dat afară, fără pic de milă.
Aici, stupoare! căruțul era gol, dar o dâră de sânge ducea încolo către garaje, unde se pare că dispăruse oaia. Năucit de alcool se scărpină în cap și se luă după dâră... ,,o fi înviat?... dară! cum se zice că bântuie dracii pe-acia... mai știi?’’, căută el încoace și-ncolo și dădu de rămășițele oii, sfârtecată între cotețe.
Așa l-a prins pe nea Mircea Sâmbăta Paștilor cu căruțul gol venind acasă la muiere căreia îi spuse doar atât:
- M-or purtat dracii tătă noaptea de parcă io am răstignit pă Iisus! și pică precum un sac pe scaun la bucătărie unde l-au și găsit când au venit de la Înviere.
Gustând ceva, ca să se dreagă.
- Hristot a înviat! găsi el puterea să le spună.
Femeie se uită la el și-i răspunse scurt:
- Dară!