A venit timpul să vă spun povestea mea.
Eram un om ca toți oamenii. Trăiam într-un apartament la etajul 7, mergeam la serviciu sperând într-o avansare, îmi duceam copii la școală, îmi iubeam soția și mă feream de socrii. Nu aveam prieteni, nu eram diferit. Eram cât se poate de comun. Din principiu.
În fiecare zi mâncam bine, chiar prea bine, dar ce vreti, la 40 de ani e ceva normal să ai burtică, așa, ca un om fericit. Eram comod ca orice om care are un post sigur și o familie fericită și nu mai era nevoie să îmi folosesc prea mult mintea pentru că eram sigur de existența mea. Trăiam în starea asta de vreo 12 ani. Cam de când am încetat să sper. Nici eu nu știam de ce. Sau ce.
Până într-o seară… M-am întors acasă de la serviciu obosit. Copii erau la niște prieteni și nevasta a plecat la părinții ei. Am băut o bere, m-am uitat la meci și m-am culcat. Asta era pe la 11 seara. Așa credeam că trece timpul.
Am mai visat câte ceva, am sforăit, m-a durut stomacul, am fumat și în principal am dormit. Nu mă mai gândeam la nimic. Eram calm, nu mai visam, nu mai gândeam dar lipsea ceva. Ce? Nu știam dar nici nu vroiam să știu. Las întrebarea să mă cuprindă. Dar…
Simțeam o greutate pe piept. M-am întors pe o parte și am încercat să adorm… Era o greutate tot mai mare ce mă înconjura… Nu puteam să mă mișc liber... Am încercat să deschid ochii dar nu puteam! Ajutor! Nu vorbeam. Mă aud însă. Simțeam că mă acoperă o cantitate mare de bolovani. Atunci am încercat să lupt: am început să împing pe rând toate pietrele de pe mine… împingeam una… cădea alta mai mare peste mine… tot împingeam... fără oboseală… fără durere… am împins pietre tot mai mari… veneau… mă aplatizam odată cu fiecare bolovan împins… doar brațele mai erau puternice… eram o masă amorfă… lovită…modelată…strivită… am continuat… continuat… simțeam pe piept greutatea universului ce mă acoperea… treptat… trept… era o greutate… Imensă… Plăcută… Ultimă… o ridicam metodic… o aruncam… se dubla… aruncam… aruncam… cu ultimele forțe… era de două ori mai greu… ultima piatră… NU… împingeam… până când?... DA!!!... AM GÃSIT!... EU SUNT RÃSPUNSUL!... eu sunt…
Mi-am dat seama în sfârșit. Eu nu trebuie să lupt! Nu mai împing. Eu sunt parte din Univers și Universul e parte din Mine. Limite? … nu mai sunt…
Și m-am trezit. Era 3 noaptea. Fără să mă gândesc am deschis fereastra și am început să plutesc. În alte condiții m-aș fi întrebat cum e posibil sau cel puțin aș fi aplicat legile fizicii dar acum mi-a fost destul să cred că mă ține capul meu gol la suprafață. Ca în apă. Nu gândeam nimic. Nu mai am întrebări. Nu mai avea sens. E destul să știu că sunt. Zburam spre răsărit. Cu aripi? Niciodată nu m-a interesat esteticul. Sunt în aer mai mult pentru că așa vreau decât ca să ajung undeva. Vedeam oameni mici chiar sub mine și ei se uitau în sus drept spre mine. Dar erau orbi. Nu mă vedeți!? Totuși priviți spre mine. De ce? Înțelegeți singuri. Ignoranți!
Oricum, eu plutesc. Mă atrage ceva. Nu mai pierd vremea. Ce e vremea? Timp? Nu există! Sunt tot timpul. Limită? Nu simt asta. Sunt. În prezent. Clipa e suficientă. În clipă mi-am dat seama de ceva:
Nu am nevoie de întrebări. Nu au sens. Eu nu pun întrebări ca să aflu. Unele răspunsuri pot avea forma unor întrebări. Pentru că unele întrebări nu au răspuns. Dar gândesc răspunsurile fără să le știu.
Am ajuns. Unde? Nu contează. Am coborât sau am urcat? La poartă.
Acolo era un om care mă vedea.
-Da, sunteți tot mai puțini, spune el.
-Suntem?
-De unde crezi că este atâta energie. Nu ești singurul. Dar știai asta!
-Da. Eu ce scop am? Există Scop? mă întreb, dar nu găsesc răspuns.
-Desigur. Dar asta nu o poți știi, răspunse mirat. Nu știu nici eu!
-De ce?
-Există o limită. Mai departe e haos.
-Nu! Nu există! Vreau să știu!
-Haos.
-Dar ce e…
-Deci ești unul dintre cei care au aflat brusc. Nu ai fost pregătit.
-Da. Dar am primit. De ce?
-Răspunsul… E în tine. Lasă-l să ți se arate.
Și nu a mai fost. Ce era?
Deci am o limită? Nu! Doar nu am control. Încă. Oare? Nu e loc pentru întrebări. E destul să știu. Mi se pare amuzant că acum când știu totul îmi dau prost sunt. Deși sunt parte din tot mai am mult până la desăvârșire. Dacă există așa ceva! Nimeni și nimic nu poate cuprinde Totul. Acea ființă care ar face-o nu ar mai avea sens. Dacă aș ști tot aș fi ca un copil care are doar o jucărie: când m-am plictisit de ea trebuie să dispar. Mă gândesc cât de deștept mă consideram înainte. Eram un pește într-un acvariu. Eram mândru de mine pentru că vedeam apa în care înotam. Cu o mutră tâmpă refuzam să înțeleg restul lumii. Blestemul omului este mândria. Blestemul meu a fost mândria. Ce am ajuns?
Din lipsă de ocupație am întors privirea spre pământ. Câtă mișcare! Ce puțin sens! Oare cum mai rezistă? Dacă nu ar fi câteva puncte de liniște totul s-ar prăbuși. Totul este susținut de unele zone de gândire și de ceva fericire presărată din loc în loc. Nu neapărat în cele mai dezvoltate regiuni. Categoric, nu în orașe! În locurile astea oamenii uită până și să respire, ca să nu mai pomenesc de bucurie. Nu au timp?! Un sfat: cu cât vă grăbiți mai mult cu atât timpul trece mai repede. Timpul e doar în mintea voastră. Îl aveți dacă vreți, nu dacă fugiți după el. E timp destul pentru a trăi.
Eu nu am trăit până acum. M-am mulțumit să lucrez, să mănânc, să mă uit la TV. Privind în urmă îmi dau seama câte lucruri inutile fac. Faceți! Dar nu e prea târziu. Am crezul acesta odată cu eliminarea Timpului. Ultimul minut din viață e o eternitate.
Uitați! Apogeul. Un om se spovedește. Preotului? Nu. Nu mai are timp să-l cheme. Dar are timp să se ierte! Veacuri în care își vede viața, își vede greșelile și chiar le schimbă:
-Vă iert, vă iert pe toți!
Privește Universul. EL.
-Văd! Sunt!
Vede legătura…. Îl simte.
Deschide larg brațele:
-Rămân!
Da, Ierți, Vezi, Rămâi. Fără regrete!
-Cine ești? Cum ai aflat?
-Deci nu știi tot?
-Da, văd acum: ești eu!
-Dar de ce mă vezi? Ce trebuie să înțelegi?
-Voi afla. Am tot timpul din lume.
-În timp, nu. Mai mult în liniște.
Deci Iert, Văd, Rămân. Nu regret.
Puțini își dau seama însă. Se consideră prea mici, prea mari. Sunteți prea puternici sau prea neînsemnați știți că sunteți rețeta ideală. Bun sau rău, înger sau demon, am de ales. Am fost creați liberi. Legile nu există, există alegerea. Asta va duce la înlocuirea legilor cu rațiunea. În final, până și rațiunea va fi înlocuită. Cu senzația. E destul să simt. Rațiunea e insuficientă. Voi mai exista atunci? Inevitabil, sunt liber!
Însă trebuie să înțelegem asta până nu plecăm. Să plecăm liberi. Să acceptăm, nu să fim obligați. În final trebuie să ne găsim locul. Locul meu e aici.
M-am întors acasă. Dar casa nu mai exista. Pentru mine totul a devenit casa mea. Nu sunt un străin. Nu mai sunt exilat! Ce relative mi se par acum casa, familia, copiii. S-au generalizat. Familia mea este lumea.
Gândiți puțin. Dacă am copii, frați, părinți în lume, dacă sunt eu în toată lumea de ce să mă mint, să mă ucid, să mă fac să sufăr? Oare mă urăc atât de mult încât am o plăcere perversă atunci când mă rănesc? Sau sunt orb?
E ușor să creezi lumea perfectă atunci când ești perfect. Da, perfect! Și nu sunt doar eu. Toți suntem. Sunteți! Încetați să mai gândiți pentru o clipă și veți asculta perfecțiunea din voi. Respirația, inima, liniștea. Odată descoperită va deveni permanentă. Atunci veți visa că zburați. De fapt, chiar asta faceți! ZBURAÞI. Doar că ați uitat.
Care e sensul? Nimic nu e mai important. Binele începe cu mine. Răul se termină cu mine. Eu schimb lumea făcând parte din ea. Înlocuiesc răul cu binele, minciuna cu adevărul, tristețea cu zâmbetul, durerea cu fericirea. Sau invers. Depinde doar de mine.
De asta renunț la Putere. Renunț la Zbor. Renunț la Sens. Dar nu sunt mic! Nu sunt slab! Odată ce l-am găsit nu îl mai pot pierde. Doar îl uit. Mai bine!
Sens?